Începuturile creştinismului românesc (7)
| 24/02/2013 | Autor theophyle Categorii: Magazin Istoric |
Slavonismul cultural (3)
Vezi postarile anterioare despre slavonismul cultural (prima si a doua). Prezenţele slavone din Transilvania se limitează doar la mărturii păgâne şi dispar din secolul al X-lea [1], când provincia este reîmpărţită politic între influenţa şi dominaţia maghiară şi cea pecenegă, ambele la fel de necreştine. Aşadar, în urma acestor constatări, bulgarii primului ţarat se exclud ca potenţiali învăţători direcţi ai acelei părţi a românilor care urma să fie cel mai mult expusă contra-influenţei latine, venite pe filiera maghiară. În afara bulgarilor, arheologia i-a descoperit pe aşa-numiţii slavi moravieni, care par să fi ajuns până la Mureşul Mijlociu, mai devreme însă. Numai că urme creştine nu se găsesc nici la ei [2]. În acest fel, vectorii timpurii de producţie a slavonismului cultural în rândul românilor se elimină.
Vom reaminti că alegerea exclusivă a secolului X, pentru introducerea slavonismului la români, se bazează pe o limitare cronologică eronată: prezenţa sau cuceririle ungurilor [3]. Momentul „pre-maghiar” a mai fost justificat prin aceea că doar înaintea îndreptării ungurilor către Roma, românii au fost unitari, iar ca urmare a acestui fapt s-a născut şi unitatea de rit răspândit pe un spaţiu care nu era încă hărtănit politic. Din acest context politic extern, a rezultat un presupus termen ante quem: începutul secolului al XI-lea. Absolut nimeni nu a sondat însă cu adevărat, măcar posibilitatea ca fenomenele religioase să fi fost explicate şi altfel, cu cronologii diferite.
Mai întâi, greşelile de interpretare demarează cu nonconcordanţe cronologice. Pentru că ungurii i-au schimbat pe bulgari, aproape imediat în Transilvania, nu din secolul XI, ci mai devreme cu aproape un veac. Să o scriem că era vorba despre controlul provinciei, nu încă de o cucerire propriu-zisă [4]. Un secol după aceea, ungurii fiind încă păgâni, nu puteau să-i „tulbure” pe suspicioşii ortodocşi români decât în măsura în care şi-ar fi mărturisit xenofobia faţă de creştini, în general. Apoi, creştinarea lor de la începutul secolului al XI-lea, nu a stăvilit automat influenţele culturale orientale (greceşti şi slavone). În Ungaria, Biserica grecească a avut mult timp o ierarhie specială (episcopi ai „Turciei”) şi mănăstiri dintre care unele au răzbătut până în pragul Reformei. Formele ei de organizare au lăsat mărturii mai serioase decât oricare dintre cele aşteptate a fi regăsite pe suprafaţa viitoarei Românii, exceptând Dobrogea. Din punct de vedere al culturii materiale legate de Biserică, importurile bizantine au fost nestăvilite în Ungaria până în secolul al XII-lea [5]. Or, dacă şi „limitările ungureşti” sunt înlăturate, nu mai dispunem de nici un fel de suport cronologic cert pentru adoptarea slavonismului de către români. Şi mai complicat devine totul când se susţine cu tărie că, pe un asemenea fundal de incertitudini, mlădiţa firavă a ortodoxiei slavone şi româneşti a devenit, probabil cu zel de neofit, dintr-o dată, şi o bătăioasă partizană a unei tabere religioase încă indecisă la rupturi definitive faţă de Biserica Apusului.
Ca să avem lucrurile şi mai complicate, Nelu Zugravu ne-a cerut să avem în vedere opinia potrivit căreia, aceiaşi români creştini pre-maghiari, ar fi stat o vreme sub ascultarea autorităţii papale [6]. Un singur lucru este cert din această nouă construcţie ipotetică de istorie ecleziastică: afirmarea autorităţii nominale papale asupra pământurilor de doar până la hotarele vestice ale Transilvaniei propriu-zise.
În toate aceste scenarii se interpun încă şi influenţele greceşti directe. Dacă rezidenţa lui Hierotheos nu mai este într-atât de sigură la Alba Iulia, nu acelaşi lucru se poate aprecia despre călugării greci de la Morisena (Cenad), mutaţi forţat numai într-o altă rezidenţă apropiată, în clipa instalării acolo a unui prim ierarh latin. Ajungem să constatăm că dacă toate discursurile privindu-i pe slavii creştini timpurii (şi alături de ei, a românilor) sunt doar speculaţii de logică istorică şi filologică, în schimb, influenţa grecească este cât se poate de bine documentată. Numai că, precum se ştie, nici un fel de urme nu par să fi rămas de la asemenea contacte.
Societatea imatură a românilor (fără stat, aristocraţie cnezială, după unii autori, posedând doar „romanii populare” cu anonimă viaţă de obşti, lipsită de biserici vizibile, inventar liturgic sau ierarhie), plecarea bulgarilor şi lipsa de xenofobie orientală a ungurilor, sunt tot atâtea motive care resping acceptarea asimilării slavonismului cultural strict în intervalul secolelor X-XI. Chiar părintele construcţiei ipotetice, respectiv P. P. Panaitescu, ţinuse să adauge că fenomenele de coagulare ale identităţilor separate, ale românilor şi slavilor, se vor fi încheiat mai târziu, doar în secolele al XII-lea şi al XIII-lea [7].
În final, afirmăm că dispunem de o cronologie a adopţiei slavonismului cultural de către români cu o înlănţuire de construcţii aparent structurate, însă fără demonstraţii solide. Cu dreptate, interpretările corecte stabilesc că în cursul secolelor X-XII „este posibil să fi început” progresul răspândirii culturii slavone, sporadic, în Dobrogea şi Câmpia Munteană [8]. Deci intervalul de adopţie a fost deja urcat. Dar avem aici şi o limitare geografică mai subtilă. Aceeaşi concepţie evaziv-nesigură transpare şi în unele lucrări istorice mai recente [9].
Acelaşi haotic context politic şi religios de la cumpăna mileniilor I şi II a fost responsabilizat pentru atestarea/funcţionarea/continuarea „creştinismul popular” [10]. Cel puţin, nu se mai aminteşte nimic despre „Biserica populară”. Dar observăm că, dintr-o dată, uitându-se întreaga derulare similară a secolelor anterioare, laboratorul neîmplinirilor creştine generale a fost trimis către vremea genezelor statale medievale. Este ca şi când s-ar dori spus: căutaţi vina performanţelor minimale ale creştinismului nu în secolele post-romane, ci în acelea în care poporul român a intrat cu adevărat pe scena istoriei!
În locul acestor artificiale reconstituiri, uşor de contestat şi punctual, şi conceptual, trebuie să căutăm alte explicaţii. Stabilirea premiselor/antecedentelor corecte este, cum am văzut, esenţială. Cele mai noi reinterpretări ne obligă în primul rând să privim către alte sectoare cronologice, mult mai târzii decât acceptate îndeobşte, în care românii şi-ar fi asumat identitatea religioasă şi pe cea medievală, totodată. Este cazul, credem, să luăm foarte serios în atenţie mărturia cronicarului Paisie de la Hilandar: ţarul Ioan Asan al II-lea (1218-1241) „a poruncit vlahilor, care până atunci citeau în limba latinească să lepede legea romană şi să nu citească în limba latină, ci în cea bulgară. Şi a poruncit care va citi în limba latină să i se taie limba. Şi aşa vlahii au primit de atunci legea ortodoxă şi au început să citească bulgăreşte”[11].
Sursa: Adrian Andrei Rusu – “Creştinismul românesc în preajma Anului O Mie: în căutarea identităţii”
Bibliografia sursei:
[1] Cele mai noi opinii socotesc ca limită cronologică maximă a prezenţelor bulgare ar fi mijlocul secolului al X-lea (Al. Madgearu, The Romanian, p. 141). Dar, mai adăugăm, aceiaşi stăpânire nu depăşise niciodată, cursul Mureşului mijlociu.
[2] În afara arheologiei, presupusa influenţă directă a creştinismului morav sintetizată de M. Păcurariu, Istoria Bisericii ortodoxe române. I. Bucureşti, 1980, p. 178-179.
[3] P. P. Panaitescu, Introducere, p. 198.
[4] Vezi nivelul la care a ajuns cronologia pătrunderii maghiarilor la E. Gall, Contribuţii privind elaborarea sistemului cronologic al descoperirilor funerare din secolul X în bazinul transilvan, în Ephemeris Napocensis, 12, 2002, p, 289-312.
[5] N. Zugravu, Geneza, p. 487.
[6] Ibidem, p. 490.
[7] Idem, „Perioada slavonă”, p. 21.
[8] Maria Comşa, Cultura materială veche românească (aşezările din secolele VIII-X de la Bucov-Ploieşti). Bucureşti, 1978, p. 127-136; D. Gh. Teodor, Creştinismul, p. 63.
[9] „probabil la cumpăna celor două milenii, şi limba latină, ca limbă de cult a Bisericii româneşti, a fost înlocuită cu slavona”. Ioan A. Pop, în vol. O istorie a Românilor. Studii critice. Cluj-Napoca, 1998, p. 110; N. Zugravu, Geneza, p. 504.
[10] N. Zugravu, Geneza, p. 492.
[11] Citat după Şt. Ştefănescu, Istoria medie, p. 83. Dar deja A. D. Xenopol folosise surse identice.
Instructiuni comentarii:
Pentru a comenta sub identitatea de pe blogul anterior TheophylePoliteia autentificati-va mai intai, apasand pe iconul corespunzator din formular. [ Ex. pentru autentificare Wordpress apasati iconul
]
Probabil că s-ar fi impus mai de mult săpături arheologice mult mai serioase pe tot teritoriul României dar… cine să le facă? Nu că n-am mai avea arheologi absolut onorabili, dimpotrivă! BANI nu se mai găsesc… Am un prieten arheolog care e o figură respectată în cercul său profesional. Îmi povestea că participă la săpături în.. Norvegia (sic!) Văzîndu-mă nedumerit m-a lămurit: Banii… La noi nu sînt bani…
…și ușor off-topic iată un fragment al știrii de azi cu privire la alegerea noului patriarh al Bulgariei, Neofit, fost mitropolit al regiunii și orașului Ruse „He is a graduate of the Theology Academy in Sofia, and has specialized in Moscow.”
…ei bine, pe mine unul chestia asta cu „specializarea la Moscova”, ca tătuca Ilici, mă veselește instantaneu!… 🙂
Buna,
aveti dreptate. Sunt sute (nu exgeerez) de situri extraordinare in Romnia si nimeni nu se apropie de ele. Va dau de exermplul Brasovul. Parerea mea sunt acolo cel putin 10-11 (Teba a avut 9) straturi arheologice, nimeni nu se apropie de ele. Vorbim de 10 mii de ani de istorie in Tara Barsei 🙁
Unul dintre Asăneşti? Un vlah, unul de-ai “noştri”? Un fel de Gheorghiu-Dej, deci?
Se explică de ce în nici un manual de istorie românesc nu apare citatul din Paisie.
Bine, e o eroare să judecăm oamenii de atunci cu mentalitatea naţionalistă de acum.
Hai să nu disperăm, siturile arheologice rămân acolo. Şi peste 50-100 de ani urmaşii noştri or să aibă ce cerceta (să sperăm că atunci România va avea bani).
Poate descoperim ceva mai vechi decât Göbekli Tepe sau descifrăm limbajul de la Tărtăria.
Actualmente un fel interesant în care uniunea ar putea să-şi cheltuialscă banii – că de la România nici o şansă – ar fi o hartă ADN a populaţiilor de pe teritoriul Europei. În felul am vedea dacă semănăm mai mult cu italienii din sud, cu sârbii, cu bulgarii sau cu albanezii. Am scăpa de neliniştile identitare.
“Prezenţele slavone din Transilvania se limitează doar la mărturii păgâne şi dispar din secolul al X-lea”
Care sunt acele mărturii?
Şi care-i diferenţa dintre slav şi slavon?
Salut elena,
Asan nu era vlah probabil, dar nici slav-bulgar Petru (al IV-lea) intemeietotul dinastiei a fost probabil de origine cumana. Si nu a fost varianta bulgara Asan ci cea cumana Asen. Slav este o etnie hibrida (veche sau actuala) slavon este o cultura sau etnie slava mai veche.
Marturii: cateva necropole mici si cateva locuinte la sud de Somes
Prea mulţi cumani! 🙂
Amărăşti pe toţi naţionaliştii care se consolau cumva pentru sălbăticia din nordul Dunării cu imperiul condus de “ai noştri” la sud.
Deci, dacă înţeleg bine îi numeşti slavoni erau cei cu sânge “pur” care au venit în Europa în secolele şase-şapte.
Iar slavi sunt cei de acum, amestecaţi la rândul lor cu ce au găsit în teritoriu?
atunci corespondenţa cu Inocenţiu e interpretabilă sau apocrifă?
sau pur şi simplu pontiful îi flata, atribuindu-le o origine mai “onorabilă”?
Buna ziua!
As vrea sa va rog sa scrieti sau sa confirmati ca veti scrie si ca veti oferi detalii despre decizia voivodului Nicolae Alexandru (catolic), de a se converti la ortodoxie, si consecintele pe care aceasta convertire le-a avut asupra constructiei ortodoxiei in Tara Romaneasca.
Ca si controversa, credeti ca s-ar fi putut vorbi despre o Tara Romaneasca catolica (eventual o Moldova catolica), daca acest voivod nu s-ar fi convertit la ortodoxie?
Multumesc.
Buna ziua.
Ajung si la asta! Sper sa multumesc si capra si varza si nici lupul sa nu ma manance 🙂