Începuturile creştinismului românesc (6)
| 22/02/2013 | Autor theophyle Categorii: Magazin Istoric |
Slavonismul cultural (2)
Vezi postarea precedenta. Alte „subtilităţi” au rezultat ulterior, pentru a colora interpretările bazate pe date oricum prea sărace. S-a scris, de pildă, că opţiunea pentru slavonism nu s-a datorat faptului că ne găseam în vecinătatea 
focarelor care ni-l puteau transmite şi alimenta, ci pentru „largile posibilităţi pe care aderarea la acest rit le-a oferit… pentru a păstra vechile rânduieli ortodoxe”, pentru a ne apăra mai ales de catolicii din vest [1]. Ultima parte a aserţiunii este eronată pentru că nu se suprapune cronologic cu presupusa adopţie a limbii celei noi. Cât priveşte prima parte, ea face parte din categoria fenomenelor de divinaţie, de admis mai uşor la un istoric al Bisericii şi mai greu la unul laic.
Ce se extrage ca fenomen istoric este pe de-a-ntregul neverosimil. Ar reieşi că un popor doar de ţărani, pe lângă faptul că a renunţat la practicarea unui cult din care mai avea şanse a mai pricepe nemijlocit ceva (latin) în favoarea unuia totalmente nou (slavon), a optat matur între variantele universale ale ritului răsăritean (între grec şi slavon) care i se puneau la dispoziţie, după care şi-a folosit mecanismele ca să-şi facă opţiunea receptată unanim şi bine motivat. Era exact acelaşi popor care nu are biserici descoperite, nici un fel de texte liturgice sau martiri, a trăit fără probleme, câteva veacuri, cu germanici, turanici şi slavi păgâni, un veac cu pecenegii, aproape două alături de cumanii, toţi la fel de păgâni, dar devenise dintr-o dată treaz în religiozitatea lui şi vizionar când au dat peste el ungurii pătrunşi în Biserica universală! Pentru a crede astfel de eşafodaje de istorie bisericească, ar trebui să avem la dispoziţie mult mai mult decât sentimente.
P. P. Panaitescu a ţinut să precizeze că adoptarea slavonei de cultură nu a echivalat cu primirea creştinismului. Numai că nu a reuşit în nici un fel să explice de ce, elitele şi „masele” româneşti dispuse să accepte slavonismul au fost într-atât de „uşuratice” încât să lepede într-un mod radical un veşmânt cultural preexistent, presupus a fi foarte vechi şi nobil, ale cărui cusături şi culori nu a fost nimeni în măsură să le descrie în detaliu. Dacă chiar au făcut turnura aceasta de o mare cutezanţă, înseamnă că aceiaşi purtători de veşminte nu prea aveau vreo atracţie solidă pentru o identitate anume sau cel puţin nu în termenii pe care ne-ar place să-i vedem astăzi. Mai realist, ideea era şubredă în două puncte esenţiale: nici elite din cele capabile să facă asemenea alegeri cultice şi culturale nu erau în presupusul moment de conversie, nici formele creştinismului anterior nu erau definite ori cât de cât conturate.
Din noianul nesistematizat al concepţiilor lui Panaitescu, au fost autori care au înţeles că el avansase şi ideea preluării liturghiei slave de la discipolii moravi ai lui Chiril şi Metodiu, respectiv într-un moment cronologic care face notă discordată cu toate celelalte creştinări oficiale ale slavilor de sud şi est, respectiv la începutul secolului al X-lea [2].
Mircea Păcurariu, simţind probabil că o asemenea metamorfoză nu poate fi facil împlinită ori acceptată, a încercat să propună ideea potrivit căreia românii au anticipat astfel pericolul de a fi „latinizaţi” şi prin cult, în continuitatea moştenirii lor lingvistice. Pericolul vulnerabilităţii sporite ar fi fost astfel înlăturat prin pavăza „bizantino-slavismului” [3]. Afirmaţia poate fi luată în atenţie, dar nu pentru vecinătatea Anului O Mie. Ea a devenit productivă doar în secolul al XIV-lea. Dacă fenomenul ar fi doar cultural, explicaţia trebuie respinsă. Erau două opţiuni, la fel de străine ori cu aranjamente la fel de greu de perceput auditiv: liturghia latină, apropiată de limba română, interpretată în majoritate de către unguri (alături de germani sau italieni), contrapusă celei slavone, interpretată de preoţi care şi în acest caz învăţaseră o limbă străină, depărtată cam în acelaşi grad de limba lor vorbită.
Numai că interpretarea istoriografică enunţată, nu mai era una strict bisericească, ci este una strict politică. Nu s-a ales cultul pentru că era mai bun sau mai interesant, ci pentru că ne apăra de anumiţi străini. Istoria creştinismului românesc a devenit astfel, în bună parte, pe nedrept, o majoră chestiune de istorie politică. Dacă discursul istoriografic cu teme slavone era favorizat de noua „prietenie” cu ţara comunismului triumfător, după ce el sfâşiase anterior pe ortodocşii şi uniţii provinciei, conform noilor comandamente, în perfectă simbioză, catolicismul latin era înfierat pentru rostul său de „agentură” străină, manevrată prin intermediul „duşmanilor de veacuri” ai poporului român, ungurii, dar şi ai „cozilor de topor” ai aceluiaşi ireductibil duşman occidentaloid, greco-catolicii. Cu asemenea implicaţii, orice studiu relaxat ar fi fost imposibil; şi nu va fi la fel, în continuare, atâta vreme cât cineva va continua să creadă că prin negaţii de performanţe culturale ar fi afectată însăşi identitatea poporului român.
Dacă ne întoarcem la mult-citatul Panaitescu, vom vedea că rostul discuţiei se rezuma la dobândirea finalităţii: de a supravieţui (a „rezista”, cum se exprima el [4], nu eroic, ci vegetativ). Oricât de partizani am fi, din punctul de vedere al identităţii noastre moderne, ar trebui să admitem că asemenea subtilităţi nu pot fi puse nici măcar în seama unor comunităţi moderne, mai bine educate sau conduse, darmite pe seama unor comunităţi cu viaţă de o simplitate notorie.
Sugestiile de cronologie discutate până acum au putut fi combinate, fericit, cu stările de la sud de Dunăre. Prima parte a teoriei se baza pe o construcţie de forma: bulgarii au adoptat oficial creştinismul în a doua jumătate a secolului al IX-lea (864), au perfectat alfabetul chirilic inventat şi conceput pentru moravi (ante 906), deci după acest moment, ei i-au educat şi pe români. Aici nimeni nu ar avea ce obiecta, este cu adevărat termenul post quem de la care se poate discuta fenomenul slavonismului cultural şi la români. Înainte ca noile manifestări religioase să fi prins contururi „de export”, s-a apreciat despre creştinismul slavon că a fost adus la nord de Dunăre într-o vreme timpurie, chiar de la începutul secolului al X-lea ori cel mai târziu la începutul secolului al XI-lea, pe vremea în care mai erau grupuri de slavi neasimulaţi [5]. O altă opinie, avansată de către Stelian Brezianu, susţine că abia după creştinarea bulgarilor se poate vorbi despre influenţa majoră a slavilor printre români, în sensul topirii lor complete [6]. Dar, trecând peste nuanţe, în general, cronologia adoptării slavonismului este trecută deja în sfera certitudinilor de inclus în cursuri universitare [7].
Sursa: Adrian Andrei Rusu – “Creştinismul românesc în preajma Anului O Mie: în căutarea identităţii”
Bibliografia sursei:
[1] M. Păcurariu, Istoria Bisericii, p. 177-180; D. Gh. Teodor, Creştinismul, p. 63.
[2] Idem, Interpretări româneşti. Studii de istorie economică şi socială. Bucureşti, 1994, p. 20-21; M. Păcurariu, Istoria Bisericii, p. 49; I. Crişan, Aşezări rurale, p. 45.
[3] M. Păcurariu, Istoria Bisericii ortodoxe române. I. Bucureşti, 1980, p. 178; idem, Istoria Bisericii, p. 49.
[4] P. P. Panaitescu, „Perioada slavonă”, p. 23.
[5] Ibidem, p. 20-21; Idem, „Perioada slavonă”, p. 20; Gh. I. Brătianu, Problema continuităţii dacoromâne. În legătură cu noile observaţii ale d-lui Ferdinand Lot, în anexa vol. O enigmă şi un miracol istoric: poporul român. Bucureşti, 1988, p. 178; Şt. Pascu, Voievodatul Transilvaniei I. Cluj, 1972, p. 95-103; C. C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria Românilor. I. Bucureşti, 1974, p. 196-198; M. Păcurariu, Istoria Bisericii, 1992, p. 49; I. Crişan, Aşezări rurale, p. 45.
[6] În vol. O istorie a românilor. Studii critice. Cluj-Napoca, 1998, p. 45.
[7] Şt. Ştefănescu, Istoria medie, p. 47.
Instructiuni comentarii:
Pentru a comenta sub identitatea de pe blogul anterior TheophylePoliteia autentificati-va mai intai, apasand pe iconul corespunzator din formular. [ Ex. pentru autentificare Wordpress apasati iconul
]
“a trăit fără probleme, câteva veacuri, cu germanici, turanici şi slavi păgâni, un veac cu pecenegii, aproape două alături de cumanii, toţi la fel de păgâni”
dar ce am fost în acea perioadă? nu neg că am fost creştinaţi târziu, dar ce cult se practica? rămăsesem precum strămoşii daci? adoptam pe rând religia fiecărui val migrator proaspăt instalat?
mă întreb dacă lipsa oricăror dovezi religioase din evul întunecat e reală sau voită – ignorăm tot ce nu ne convine?
în “Isvor, ţara sălciilor” a Marthei Bibescu e decrisă o fază haioasă – îmi pare rău că nu am cartea la dispozţie să dau citatul direct:
guvernanta englezoaică spune îngrozită “oamenii ăştia nu sunt creştini”, văzând că ţăranii consideră aducător de ghinion să vezi un preot
iar stăpâna (Martha) îi răspunde “ba da, sunt creştini, dar în acelaşi timp trebuie să se conformeze şi regulilor a cinci-şase religii mai vechi şi mai venerabile”
cinci-şase religii mi se pare o exagerare, dar e clar că un fel de păgânism a supravieţuit în lipsa unui Vladimir care să nu umble cu fineţuri
abia aştept continuarea – cum am devenit creştini – prin convingere, snobism, conformism sau prin forţă
Elena,
am avut ceea ce se numeste o “religie populara”, adica un fel de proto-crestinism pagan. A avut dreptate Martha Bibescu. Nu ne este atat de caracteristic noua. Primul popor monoteist, evreii, au fost 400 de ani monolatri. Adica au crezut untr-un singur Dumnezeu, dar au avut inca si cativa de rezerva. Pana a venit regele Iosia a legiuit Deutronomul a dat pedepse groznice la nesupusi si a facut ordine 🙂