Câteva cuvinte despre Creştinismul Românesc
| 21/04/2014 | Autor theophyle Categorii: Magazin Istoric |
E bine ca de Paşte (cel putin) sa ne amintim sau sa cunoastem cateva date despre traditiile crestine ale romanilor. Probabil ca nu as fi postat acest articol daca nu as fi citit cu stupoare cateva comentarii ale articolului meu publicat pe alt site, comentarii care “invinuiau” ortodoxia de decalajele si mentalitatile romanesti puse pe seama faptului ca romanii sunt ortodocsi si nu catolici.
Nu ai cum sa dezbati o problema de acest gen cu obiectivitate pentru simplul fapt ca religia unui om este complet diferita de cea a unei societati sau a unui popor. Religia personala este un lucru profund subiectiv si este functia unei alegeri personale. Religia unei societati (comunitati, popor) este ancorata in negura istoriei si miturilor ei fondatoare si propagata prin traditiile orale sau scrise ale acelei societati (sau popor).
Majoritatea istoricilor sunt astazi de acord cu posibilitatea ca religia Creştina a ajuns în Dacia odată cu trupele Imperiului roman. Probabil că primii creştini din interiorul regiunilor estice ale Imperiului roman au trecut Dunărea în afara Imperiului încă din secolul I d. Hr., pentru a evita primele persecuţii organizate de catre autorităţile imperiale provinciale, pe vremea împăratului Nero.
Nu avem nici o dovada ca printre soldatii romani care au intrat in Dacia ar fi fost crestini; totusi, avand in vedere ca o parte din legiunile romane care au ajuns in Dacia proveneau si din Tara Sfanta si Siria, exista o posibilitate ca o minoritate sa fi fost totusi crestini.După 297 d.Hr., in Sciţia Inferioara (Scythia minor), care se intindea între malul drept al Dunării de jos şi Tomis – străvechiul oraş grecesc de pe litoralul apusean al Mării Negre, se aflau multi crestini care emigrasera, fugariti de persecutiile religioase anti-creştine organizate din ordinul împăraţilor romani Diocleţian, Galeriu, Liciniu şi Iulian Apostatul. Avem probe istorice ca Episcopul Efrem a fost ucis în 304 d.Hr., în ziua de 7 Martie, la Tomis.
Traditia sustine ca Moesia inferioară a fost vizitată de Sfântul Apostol Andrei, fratele Sfântului Petru şi de discipolii direcţi ai acestora, cu mult înainte de Războaiele dacice. Traditia indica locul din Dobrogea unde Sfântul Andrei s-a adăpostit nu cu mult înainte de a fi martirizat pe crucea sa, de către soldaţi romani, în orasul Patras din Grecia.
Probabil ca Sf. Apostol Andrei s-a nascut la Betsaida (Ebr. bet ţida), fiind fratele Sfântului Apostol Petru (Şimon), dintr-o familie de pescari de pe malul Lacului Genezaret (Ebr. kineret). Traditia aramaica ii atribuie numele original de Amoţ, care in aramaica si ebraica biblica insemna curajos sau barbatesc; tradus in greaca, numele lui a devenit Andreas adica Andrei. Deoarece traditia indica anul sacrificarii, anul 60 d.Hr. este mai mult decat edificator ca vizita Apostolului pe meleagurile romanesti s-a petrecut inaintea acestui an, probabil intre 55-59 d. Hr, avand in vedere ca Sinodul Apostolic a avut loc in jurul anilor 49-50 d. Hr. la Ierusalim, unde s-a decis unde va merge fiecare dintre Apostoli.
Majoritatea popoarelor care au salaşluit pe teritoriul Imperiului Roman sau in zonele adiacente, dupa devenirea crestinismului religie oficiala a Imperiului (fie el de apus sau de rasarit) au fost crestinate “de sus în jos” cate odata prin forţă. De mentionat ca nu a fost cazul la romani! Creştinismul românesc, cum afirma părintele Dumitru Stăniloae, a fost unul de dor şi de taină. Poate da sau poate nu, in nici un caz nu avem nici o proba istorica care sa infirme spusele ale acestui mare duhovnic si carturar.
Primul preot daco-roman cunoscut este Montanus, care a fost înnecat ca martir împreună cu soţia sa Maxima, pentru că a mărturisit credinţa sa creştină în 26 Martie 304. Săpăturile arheologice din anul 1971 sub bazilica paleo-creştină de la Niculiţel (lângă anticul Noviodunum, în Sciţia minor) au dezgropat un Martyrion şi mai vechi, aşezat la temelie.
Terminologia eclesiastica romaneasca este aproape total latina “biserică” – basilica, “Dumnezeu”- Domine Deus, “Paşte” – Paschae, “Păgân” – Paganus, “Înger” – Angelus, “cruce” – crux, -cis, “creştin” – christianus, “a boteza” – batizare. Analizarea etimologica descrie un fenomen extrem de interesant: probabil ca primele contacte ale crestinilor proto-români au fost cu crestinitatea latina si nu cu cea greaca. Alte nume rezervate unor locatii geografice sau onomastice sunt si ele de sorginte latina, de exemplu: “Sântămăria”, “Sâmpetru”, “Sângiorgi”, “Sânmedru” , “Sânandrei”, “Sântoader”, etc. Pana si onaomastica pagana pastrata de traditia romaneasca, de exemplu “Sânziana” si “Cosânzeana” au radacini romane – Sancta Diana si Qua Sancta Diana. Traditiile primare ale crestinismului proto-român, care-l nominalizau pe Sfantul Andrei drept “apostolul lupiilor”, sunt strans legate de mitologia Dacilor care aveau ca stindart un cap de lup, asadar Sfantul Andrei este “apostolul dacilor”.
Cea mai veche dovada scrisa a crestinismului proto-roman gasita pe teritoriul Romaniei este o inscripţie de pe un mormânt care dateaza din al doilea secol d.Hr., găsita în Napoca, care purta inscrisul Sit tibi terra levis (sa-ti fie tarana usoara). Inscripţia a fost făcută de către o “breasla” (o asociaţie), ale cărei membrii provineau probabil din Orientul Mijlociu. Printre persoanele menţionate în inscripţie, majoritare au fost cele care purtau nume romane, ceea ce sugerează că a existat o răspândire a creştinismului în rândurile soldaţilor si ale colonistilor daco-romani încă din secolul al II-lea d.Hr., pe teritoriul national.
La sfârşitul mileniului I d.Hr., deoarece teritoriul muntos de la sudul Dunării de Jos mai era numită şi Vlahia Mare, aceea de la nordul Dunării de Jos a fost numită de către cancelariile bizantine după numele ungurilor (aliaţii bizantini ai timpului) Ungro-Vlahia. Aceste importante fapte geografice şi etnografice au fost reflectate în numele primei Mitropolii româneşti de la nord de Dunăre, Mitropolia Ungro Vlahiei.
Creştinarea slavilor sudici cu ajutorul populaţiei proto-romane n-a fost completă decât după secolul al zecelea, cinci secole după forţarea liniei de apărare Constanţa-Cernavodă (a valului “lui Traian”) întărit cu toate fortificaţiile malurilor dunărene ale Imperiului bizantin.
În urma relaţiilor complexe ale Patriarhatelor Bizantine cu primele forme ale Ţaratelor româno bulgare, autoritatea ortodoxă a adoptat limba paleo slavică, aceea provenita din limba greacă, în Sfânta Liturghie, începând din secolul IX d. Hr.Cu toate acestea, cele mai multe texte religioase erau învăţate pe dinafară de preoţii care nu înţelegeau limba slavonă. Astfel, numeroase rugaciuni din această perioadă au fost denumite boscorodii (lucruri fara sens), reflectand situaţia unui bilingvism aproape inexistent. Aici prtobabil au inceput problemele identificate de uni ca “decalaj ortodox roman” , din nefericire greu de combatut.
Impăratul Galeriu (născut in Dacia, probabil de origine daco-romana) a proclamat în 311 d.Hr. libertatea confesionala pentru creştinii de peste tot teritoriul Imperiului Roman, oraşul Tomis devenind Constanţa, cu o Mitropolie cu 14 episcopate. Până în secolul al IV-lea s-a format pe teritoriul Mitropoliei Tomisului un nucleu puternic şi organizat de călugări creştini, cunoscut sub numele de Călugării Sciti.
Călugării Sciti au format o comunitate monahala in regiunea din jurul Deltei Dunarii, care a jucat un rol influent în creştinarea populatiei autohtone si mentinerea unei vieţi crestinesti între secolele IV-VI d.Hr, contributia lor la aprofundarea dogmei creştine şi a calendarului creştin a fost covarşitoare. Numele Scit nu se referă la etnie, ci provine de la Scythia Minor, numele clasic al modernei regiuni Dobrogea, impartite intre România şi Bulgaria, pe atunci provincie romană. Majoritatea călugărilor sciti au fost proto-romani de origine Daco/Traco-Romana; impreuna cu ei au trait insa si creştini imigranţi care au venit să trăiască viata ascetica si sa raspandeasca creştinismul.
Ce trebuie sa inteleaga romanul zilelor noastre este ca ortodoxia existenta sau absenta in mentalul nostru nu are nici o legatura cu decalajele noastre, ci cu alte lipsuri mult mai grave pe care le cunoastem cu totii.
Bibliografie:
Petre P. Panaitescu, Istoria Românilor, Bucuresti, 1942
Galerius and Constantines edicts of Toleration from 311 and 313
Theophyle – Geneza Creştinismului românesc (I – VII)
Instructiuni comentarii:
Pentru a comenta sub identitatea de pe blogul anterior TheophylePoliteia autentificati-va mai intai, apasand pe iconul corespunzator din formular. [ Ex. pentru autentificare Wordpress apasati iconul
]
HRISTOS A INVIAT!
Multumesc pentru subiectul zilei si pentru claritatea informatiilor.
Eliade spunea ca, in timpul sarbatorilor, probabil datorita ritualurilor facute de mii de ani, facute de sute de mii de oameni, intram psihologic intr-un spatiu si timp sacru.
Evolutia noastra nu consta in ce informatii memoram ci in ce emotii suntem capabili sa simtim. Fara sa simtim nimic diferit, nu suntem cu nimic diferiti.
Adevarat a inviat,
probabil a avut dreptate 🙂
Hristos a-nviat!
Nu stiam de unde provine numele de Maxima in ortodoxie. M-ati luminat…. a cata oara!
Va multumesc!
Adevarat a inviat,
cu placere!
Bun gasit. Si multumim.
Oarecum pe aproape, o dilema (una dintre): pina la aparitia ramurii rasaritene a catolicismului – cu merite incontestabile in salvarea romanismului ardelenesc, cum au rezistat romanii de dincoace de munti sa ramina romani 1700 de ani? = lectie pe care programa invatamintului pre/universitar a evitat-o cu mare grija.
Si in alta ordine de idei: putina lume stie ca la manastirea Sf. Ecaterina din Sinai (cel mai important loc al monahismului de la anii 300 – 400; monahismul athonit a inceput sa devina ceea ce este azi doar din secolul IX) Liturghia se tine zilnic, aproape fara intrerupere la scara istoriei, aproximativ din anul 503. Si, in mare, e vorba de aceeasi slujba care se face si astazi in bisericile ortodoxe. E doar un detaliu; care ar putea pune pe ginduri. Nu doresc sa fac vreo apologia ortodoxiei. Insa inainte de a o pune pe lista neagra, poate ar fi bine ca unii dintre combatanti sa se puna cit de cit la punct cu ce e/ce-o mai vrea si ortodoxia asta.
Pentru ca nu se reduce la acei slujitori care au pactizat cu Cezari vremelnici, nu inseamna masini de preoti or pupatul moastelor ( de catre ‘boborul’ necioplit – ar merita reamintita degradarea in intregul sau a invatamintului romanesc – de ce ar fi fost scutit invatamintul teologic de asta ?) sau alte subiecte asemenea, ortodoxia raminind doar una dintre cele mai serioase provocari lansate omului, prin modelul de viata propus (mai ales ca aici nu functioneaza nici indulgentele !).
A, ca aceiasi vremelnici ai zilei pot fi fericiti cu actuala stare de lucruri, e alta poveste, sunt altii indrituiti sa o scrie, atunci cind i-o veni vremea. Iertare, m-am lungit.
buna dimineata,
postari noi – Revista presei – 22 aprilie / Întoarcerea la cotidian. De la marea bucurie la necazurile zilnice!
si
Ştiri Externe: 22 aprilie 2014 – Criza Ucraineană / Americanii vorbesc, ruşii işi fac planul si nemţii fac bani!