Începuturile creştinismului românesc (5)
| 19/02/2013 | Autor theophyle Categorii: Magazin Istoric |
Slavonismul cultural (1)
Interpretările de care dispunem astăzi nu sunt nici foarte vechi, nici unanime. Pentru A. D. Xenopol, slavonismul nu se explica decât numai printr-o silnicie a slavilor netoleranţi, faţă de români [1]. După el, majoritatea marilor istorici români au evitat vreun angajament sistematic ori bine argumentat în delicatul subiect.
Principalul exeget al interpretărilor laice a fenomenului cultural-religios a fost Petre P. Panaitescu [2]. Slavonismul cultural a fost catalogat drept „nenorocire” [3] şi ca un „fenomen cultural şi social” [4]. Urmare a acestor afirmaţii, nu trebuie să fi marxist, ca să te aştepţi să vezi acele structuri care să fi fost într-atât de mature încât să facă acceptate şi funcţionale radicala transformare despre care ar fi vorba. Însă, şi astăzi, înveţi o limbă străină în primul rând dacă eşti în stare, apoi pentru că ai nevoie de ea, din silă sau dorinţă. Dar slavonismul a fost mereu un instrument de comunicare al elitelor, al unor instituţii bine structurate [5], prin excepţie a celor care depăşeau standardele majorităţii. Metafizica teoriei slavonismului timpuriu a continuat prin aceea că nu s-au mai căutat acele instrumente obligatorii care ar fi fost capabile să implanteze nivelul de cultură cel nou. Limba părea a trăi independent de cei care ar fi fost creatorii şi utilizatorii ei.
Încă un lucru incorect, realizat de P. P. Panaitescu, a fost acela de a lega slavonismul de „adopţia şi menţinerea religiei ortodoxe” [6]. Deja autorul săvârşea (inconştient?) o nuanţare destul de gravă. Pentru că „adopţia” era cu totul altceva decât „menţinerea”. Numai că, niciodată, identitatea unui cult 
creştin nu s-a asociat perfect cu vreo limbă. În est, chiar decizia patriarhului Fotios, cel care i-a botezat pe bulgari, de a admite conceperea unei noi limbi liturgice, dovedea că, pe atunci, nu se căuta cimentarea vreunei identităţi dintre cult şi o anume limbă de rugăciune. Apoi, în vremurile în care a fost construit, slavonismul religios nu s-a instalat alături de o Biserică universală inconciliant divizată, ci într-una încă unitară. În cursul timpului, au apărut noi „enclave” cu utilizatori de alte limbi liturgice, în biserici care se ţineau de un rit ori altul. Bine se ştie, croaţii au fost creştini catolici, de expresie culturală parţial slavonă. Între ei s-a folosit cel mai mult prima variantă a scrierii slavone, alfabetul glagolitic. După toate semnele, Biserica romană a sfârşit prin a accepta definitiv liturghia slavonă drept una canonică de la Inocenţiu al IV-lea (început de sec. XIII). Grecii şi slavofonii au continuat să aparţină, în majoritate, Bisericii răsăritene, dar nu numai ei. Este de ajuns să mai scriem că grecilor care au trecut la catolicism (sec. XI-XV) nu li s-a cerut, nici lor, ca o obligaţie dogmatică, să renunţe la limba pe care o foloseau, pentru a fi socotiţi „catolici adevăraţi”. Deci, nu a existat o suprapunere perfectă între rit şi limba de cult şi, pe cale de consecinţă, o rigurozitate exagerată ne-ar face să greşim prin graba identificării unor anume religionari doar pe baza limbii de cultură pe care au utilizat-o.
Analiza argumentărilor lui Panaitescu mai scoate la lumină şi alte carenţe. De pildă, el a încercat, contrazicându-se cu propria sa afirmaţie care făcea elitele responsabile de transfer, să avanseze ideea că slavonismul ar fi fost o selecţie primitivă a marii culturi bizantine, potrivită pentru popoare la fel de primitive. A rezultat astfel o Biserică populară [7]. Conceptul a pătruns adânc, generalizându-se, chiar înainte de a apuca a fi definit cu adevărat. Interpretarea lucrurilor s-ar simplifica dacă exegeţii ar fi admis de la început că o asemenea Biserică, nu poate fi o instituţie de sine stătătoare, ci este doar partea unui întreg obligatoriu şi nu se defineşte decât prin contrast faţă cea oficială, canonică, normală. Numai că, iarăşi, doar în interpretările româneşti, aceeaşi Biserică a rămas singulară, cu drepturi de cetate în istoria celor mai vechi români. Nici o rezolvare nu s-a tranşat prin adopţia acestui termen, pentru că aceeaşi Biserică „populară” nu are capacitatea de a săvârşi „revoluţii” cultice. Sau dacă le-ar fi întreprins, ele ar fi rezistat doar consfinţite de „cealaltă” biserică.
Bibliografia sursei:
[1]Istoria Românilor. Ed. a IV-a. I. Bucureşti, 1985, p. 297-298.
[4] P. P. Panaitescu, Introducere, p. 185.
[6] Ibidem.
[7] P. P. Panaitescu, „Perioada slavonă”, p. 22.
Instructiuni comentarii:
Pentru a comenta sub identitatea de pe blogul anterior TheophylePoliteia autentificati-va mai intai, apasand pe iconul corespunzator din formular. [ Ex. pentru autentificare Wordpress apasati iconul
]
Deci vrei să spui că slavona s-a păstrat fiind limba “elitelor” slave?
Sau nu neapărat slave, doar ca o limbă de prestigiu, la fel cum aristrocraţii ruşi vorbeau în franceză pe vremea războaielor napoleoniene?
Iar convertirea s-a făcut de sus în jos?
da Elena asta vreau sa spun. Si elite chiar fara ghilimele. Noi nu am avut ei da, au avut. Si da, convertirea s-a facut exact cam peste tot de sus in jos. exact identic cum s-a facut cam peste tot, in majoritatea cazurilor in forta si cu represiune.
Va multumesc foarte mult pentru mentinerea rubricii de Magazin Istoric, precum si a celorlalte (despre gnostici, bibliotecile antice). Astept cu interes postarile urmatoare.
cu placere doamna, vor continua 🙂