Începuturile creştinismului românesc (4)
| 16/02/2013 | Autor theophyle Categorii: Magazin Istoric, Ziarul de Duminica |
Contextul slav al creştinismului românesc
Textele de referinţă ale istoriografiei bisericeşti şi laice socotesc că la venirea slavilor, romanicii erau deja creştini [1]. Se afirmă acest lucru pentru a da procesul de „romanizare-încreştinare” drept încheiat. Dar, este destul de 
limpede că în aceleaşi momente, românizarea nu se finalizase, iar legat de globalitatea sau calitatea creştină a populaţiei nord-dunărene sunt încă multe aspecte de elucidat. Ar mai fi foarte uşor de tranşat înţelegerea corectă a acestei etape istorice prin afirmaţia sau, pentru suspicioşi, măcar avansarea premisei potrivit căreia nu este nici o obligaţie istoriografică în a suda una de alta creştinătatea daco-romană, de aceea a românilor. Oricâtă diminuare i s-a aplicat în ultimele decenii, influenţa slavilor a fost importantă în plămădirea limbii române. Tot major trebuie să concepem şi aportul slav la modul de viaţă general. Dar se întâmplă că tocmai creştinismul nu pare să fi fost implicat în progresul acestei relaţii fundamentale. Deşi au convieţuit îndelung şi intim cu pre-românii, slavii au rămas păgâni şi nici nu ar fi vreo urmă lingvistică care să mărturisească o posibilă influenţă creştină transmisă de la latinofonii daco-romani[2].
Nota: Năsturel a descoperit uzanţa termenului „boz” (idol), dar era încă foarte departe de a întări demarcaţia dintre nişte creştini şi păgâni[3]. În fond, nu era altceva decât o simplă nominalizare a unei practici politeiste, care nu aduce nici măcar vreo conotaţie peiorativă, ci una de simplă identificare. Reluarea unor etimologii, altădată socotite de sorginte slavă[4], nu implică creştinismul, ci tot tradiţia religioasă populară, precreştină sau necreştină.
Conform scenariilor agreate în istoriografia românească, aportul lingvistic slav la bagajul religios românesc a survenit după momentul în care poporul român s-a format, din clipa ori din preajma momentului în care bulgaro-slavii şi-au perfectat propriul tezaur terminologic bisericesc. În asemenea context, cel mai normal ar fi să vedem că, cel puţin până în a doua jumătate a secolului al IX-lea, cele două comunităţi etnice s-au contopit fără nici o incompatibilitate ori rezistenţă de natură religioasă. Cum latinofonii nu i-au învăţat pe slavi cuvinte creştine [5], ar trebui să tragem concluzia că nici nu a fost vorba despre pre-români creştini. Sau, dacă perseverăm în a crede că au existat creştini romanici la întâlnirea cu slavii [6], atunci ei n-au mai fost la fel 
prin coabitare strânsă şi asimilare. Altfel exprimat, simbioza cu slavii a împins înapoi, spre păgânism, pe toţi cei care fuseseră, precum se bănuieşte, creştini.
După statistica mormintelor din această perioadă, ar însemna să acceptăm că prezenţele de păgâni au fost continue şi chiar dominatoare. Obiectele creştine ale secolului IX sunt mai puţine ca oricând[7]. Dacă am admite că toţi cei descoperiţi arheologic nu au fost slavi, atunci iarăşi trebuie să îngăduim că avem de-a face cu romanici păgâni. Fără o asemenea permisivitate, este „năruită” chiar continuitatea românilor. Aşa că vom avea şi opţiunea: ori admitem că eram aici de-o veşnicie şi, mai ales, păgâni, sau eram creştini, dar nu pe acest teritoriu! Alegerea va fi foarte simplă: vom prefera să susţinem că în primul rând am fost personalizaţi prin limbă, fără să avem neapărat o identitate psiho-socială anume.
Dacă cultura Dridu se extinde pe aria ocupată ori controlată politic de către primul ţarat bulgar (Muntenia, Moldova sudică şi centrală, Transilvania până la Mureş[8]), ar rezulta că a fost totuşi vorba despre o arie care trebuie să fi avut şi alte forme materiale decât cele strict ceramice. Dar, este absolut sigur că ea nu transmite, în paralel, nici o formă particulară de religiozitate, şi cu atât mai puţin, un creştinism generalizat.
Către noi se strecoară şi revelatoarea mărturie a autorului Strategikon-ului. Potrivit ei, „romanii” care trăiau printre slavi, ar fi putut fi creştini, dar erau dispuşi a se apropia mai mult de păgâni[9]. Izvorul mărturisea o realitate multiplu verificată de istorie: izolată, o comunitate umană îşi leapădă vechea identitate culturală, construind una selectivă sau inspirată de noile comunităţi care au ajuns să o înconjoare sau să o domine. Într-adevăr, nimic nu era într-atât de ferm înrădăcinat încât să nu poată fi pervertit, înlocuit sau uitat. Pentru că a fost vorba nu despre o „confruntare” de societăţi mature şi ermetizate cultural, ci despre altele, asemănătoare nivelului de civilizaţie preistorică.
Dacă ne obstinăm să credem că, în ciuda acestor evidenţe, populaţia (să-i spunem „pre-slavă”) era creştină, va trebui să arătăm, de îndată, cum îşi practica cotidian sacramentele. Termenii cei mai eleganţi, dar extrem de idealizaţi, pe care i-am citit vorbesc amestecat, despre creştinism şi Biserică, apoi despre „organizare pe baza vechilor principii ortodoxe”[10], „acte de cult simplificate”, „abandonarea rigorismului”, „crearea unor forme locale”[11], „sincretism creştino-păgân”[12]. Aşadar suntem generoşi în a admite un tip de creştinism care ne-ar fi propriu, unul local, particular, în fapt, nemaivăzut. Orice forţare către concretul atât de necesar carnaţiei unui discurs istoriografic rezistent ne-ar conduce către îndepărtarea de la tot ceea ce funcţiona în vremurile contemporane, întărindu-ne convingerea că nu era vorba despre creştini „particulari”, ci, pur şi simplu, despre „necreştini”, lipsiţi de instituţia care să-i gestioneze.
Glasuri izolate au avut totuşi curajul să afirme că au existat grupuri de români păgâni datorită coabitării cu alogenii. Limita ar fi, după Dan Gh. Teodor, secolul al IX-lea [13], dar nu ni s-a spus de ce ei nu ar putea fi admişi şi după acel veac. Fenomenul ar fi concomitent cu Occidentul unde, în secolul al IX-lea, păgânismul era încă ameninţător [ 14]. Dacă era remarcat cronistic în state oficial creştine, atunci câtă valoare procentuală trebuie să fi deţinut el într-o lume de un autarhism aproape preistoric şi dominată politic de barbari păgâni?
Creştinarea bulgarilor a condus, indubitabil, la instalarea în vecinătatea apropiată, după multe veacuri de absenţă, a unui stat creştin. Evenimentul a fost dublat apoi de apropierile creştinismului carolingian şi a celui rusesc. Numai de la sfârşit de secol X se poate vorbi despre construcţia unui front slav creştin care ne înconjura. Întâmplător sau nu, de atunci datează primele biserici certe din Dobrogea (Dinogetia, Niculiţel, Basarabi). Şi tot de atunci, în aceeaşi provincie se înmulţeau obiectele creştine şi inscripţiile [15]. Cea mai mare parte a românităţii a rămas în continuare insularizată, doar cu mai multe posibilităţi de a fi influenţată de creştinism, şi ceea ce se uită voit este că societatea sa nu era pregătită să exerseze creştinismul instituţionalizat.
Dacă creştinismul local a făcut progrese deja în timpul primului ţarat bulgar, atunci ce s-a întâmplat după cucerirea bizantină a Bulgariei? Pentru că, în intervalul de la 864, până la două secole din cel de-al doilea mileniu, mărturiile creştine nu sunt într-atât de înmulţite sau de relevante încât să indice un progres serios faţă de vremurile anterioare. Spre nordul Dunării nu se înregistrează nici vreo generalizată politică religioasă bizantină, nici vreun misionarism bulgar disident faţă de ierarhia grecească instituită de către 
împăraţii macedonieni. Deşi salutată repetat drept cea dintâi revenire episcopală la nord de Dunăre, episcopia vechiului Dibisiskos (Dibiskos, Tibiskos) [16], identificată la Jupa (Tibiscum) ori Timişoara de astăzi [17], nu a întrunit nici o unanimitate a istoriografiei bisericeşti europene. Există pentru ea şi o altă localizare, în speţă la Kovin [18]. Indiferent de amplasament, nu putem şti dacă ea a avut vreun rol dincolo de simpla sa atestare. Sau dacă – variantă constant exclusă de către români, ea nu s-a lăsat întreţinută de către neofiţi din elitele bulgare, sârbe sau maghiare!
În scrierea lui Anonymus, românii sunt enumeraţi alături de bulgari, dar şi de „slavi”, avari, cumani. „Eroii” notarului, asimilaţi cu jumătate de gură printre primii fruntaşi români, deţin identităţi ciudate. De-a dreptul scandaloasă este cea a lui Menumorut, cel care, creştin fiind şi cu mândrie de bulgar, avea mai multe neveste. Cronistica tace în dreptul religiei lui „Gelou” şi Glad. Însă pentru Gyla cel Tânăr se oferă ca pretext al războiului declanşat împotriva sa de către Ştefan I al Ungariei, refuzul său de a se boteza. Creştinarea la Vidin a unui alt şef, Achtum, care s-a localizat pe teritoriul actualei Românii, este primul act sigur de istorie religioasă, dar şi de posibilă relaţionare ierarhică.
Ulterior, influenţa sârbească, nu bulgară, este înregistrată în formele slavone din inscripţiile Transilvaniei. „Jupele” sunt tipice pentru aceleaşi două teritorii. Aceasta înseamnă însă că nu ar trebui să ne gândim la soluţii creştine slave „de primă generaţie”, ci doar la altele, mai târzii. Ruşii creştini vor fi avut şi ei vreun oarecare rol care a rămas de reanalizat. Un singur semn rămâne relevant. Este însă cert că ateliere ruseşti au preluat, de la un moment dat, cu foarte mult succes, producţia de cruci relicvare de tip bizantin.
Sursa: Adrian Andrei Rusu – “Creştinismul românesc în preajma Anului O Mie: în căutarea identităţii“
Bibliografia sursei:
Instructiuni comentarii:
Pentru a comenta sub identitatea de pe blogul anterior TheophylePoliteia autentificati-va mai intai, apasand pe iconul corespunzator din formular. [ Ex. pentru autentificare Wordpress apasati iconul
]
Theophyle, cu ocazia ca ati publicat extrase din articolul lui Adrian Andrei Rusu am cautat si am gasit intregul text pe medievistica .ro.
L-am citit si mi-a produs cateva intrebari.
Prima intrebare ar fi legata de extrapolarea privind sacramentele (definite ca imposibil de administrat in absenta vinului) si despre calificarea ca ˝nemaivazuta˝ a unui crestinism sub forma unor „acte de cult simplificate”, „a abandonarii rigorismului”, a „ unor forme locale”, a unui „sincretism creştino-păgân”.
In fapt, daca domnul Adrian Andrei Rusu ar cauta in arhivele Bisericii Greco Catolice si (poate mai acesibil) in ˝Revista de folclor˝ I, 1-2, 1956, la pag. 253 si nota 55 ar gasi in articolul lui Ion Muşlea-˝Samuil Micu Clain si folclorul˝ mentionarea unui obicei care indica faptul ca administrarea sacramentelor in forma simplificata, neriguroasa, sincretica si auto-administrata a fost posibila (si inca foarte tarziu, in vremea lui Petru Pavel Aron).Este vorba, am mai scris aici, de impartasania cu muguri de fag.Obicei care mai supravietuieste subteran si azi.
A doua intrebare ar fi legata de afirmatia ca ˝Prima constatare este cea potrivit căreia limba română nu conţine nici un termen special de origine latină care să dovedească permanenţa ocupaţiei viticole˝.Cum se poate afirma asta din moment ce insisi termenii de baza (vie, vitza, vin) sunt de origine latina ? Cum ar fi putut supravietui acesti termeni in absenta lucrurilor pe care le indicau? Daca ar fi disparut subiectul ar fi disparut si cuvintele (ce nu exista nu este numit) si ar fi aparut peste secole, odata cu reaparitia viticulturii dar ar fi fost imprumutate din alta limba.Eventual slava.Apropos de intrebarea subsidiara, ca de ce termenii de baza ai agriculturii si pomiculturii (nu neaparat ai tehnicilor sau uneltelor) sunt latini iar nu invatati de la agricultorii slavi.
Si urmez cu nedumeririle in comentul urmator..
Buna Seara @p,
nu am nici o intentie sa intru in discutii prea sofisticate in subiectul de mai sus. Fiecare cred ce crede si se bazeaza pe ceea ce cunoaste. Draga @p, cred ca sunt expert in crestinismul primar si in formarea dogmei crestine de la apostoli pana dupa perioada patristica. Deci cand am folosit acasta bibliografie si m-am folosit de sursa, am citit-o inclusiv lista bibliografica .
Din nefericire observ (de cam multicel) unele tendinte protocroniste in atitudinile dumneavostra. Va asigur ca nu poate exista crestinism sacranamental fara elementele care il compun. Deci chestia cu mugurele de fag este hilara si aiuristica. On my book, se numeste paganism.
Ceea ce vreau sa incerc sa explic este “perioada neagra” din istoria acestui popor. Perioada in care ne-am pierdut si identitatea si credinta regresand la nivelul pre-roman si pre-crestin. Din fericire ceea ce ne-a pastrat identitatea a fost limba si traditiile vagi ale unui trecut uitat.
Orice alte glorificari sunt absolut aistorice si neadevarate. Am fost o salcie in bataia vantului fara elite si conducatori aproape o jumatate de mileniu.
Domnule Theophyle, nu sunt expert decat in domeniul meu, la subiectul de fata nu am certitudini ci doar intrebari., pe care le-am expus mai sus.Daca dumneavoastra ma etichetati ca protocronist (nu-s chiar sigur ce-i aia) pentru ca am intrebari, imi pare rau.Inteleg ca nici un dialog si nici raspunsuri la intrebari nu sunt posibile.Comentariile mele pe blogul dumneavoastra vor inceta.Va doresc numai bine .
1. http://dexonline.ro/definitie/protocronism
2.Este intotdeauna optinea comentatorului civilizat
Si in fine, a treia nedumerire priveste afirmatia ca ˝in creştinarea ungurilor, slavii, nu românii, au avut un rol important în convertire, deoarece noţiunile de bază ale noii credinţe (keresztény – creştin, pogány – păgân, keresztel – a boteza, bérmál – a mirui, püspök – episcop, pap – popă, barát – călugăr, szent – sfânt, angyal – înger, oltár – altar, bálvány – idol) au ajuns prin intermediul primilor în limba maghiară˝
(asta conform Engel P., Regatul Sfântului Ştefan. Istoria Ungariei medievale (895-1526). Cluj-Napoca, 2006)
Bun.Lasam la o parte disputa cu Craciunul.
Dar keresztény este foarte clar ca origineaza in cristianus (latin), pogány in paganus (latin), szent in sanctus (latin), angyal in angelus (latin)…Deci pentru ca slavii sa le transmita ungurilor aceste cuvinte originate in latina ar fi trebuit ca slavii insisi sa le preia dintr-o sursa latina, cum altfel?
Dar daca slavii au luat termenii originali din latina si i-au transmis mai departe la unguri, de unde i-au invatat?
Caci, articolul afirma ca nu exista ˝ vreo urmă lingvistică care să mărturisească o posibilă influenţă creştină transmisă de la latinofonii daco-romani[2].˝
Atunci urmele latinofone din vocabularul cultic al slavilor pe care se spune ca i-au transmis ungurilor, de unde provin?
Ceva nu se leaga.
Am raspuns mai sus,
Mie mi se leaga. Hai sa lasam protocronismul in cautarea unei glorii inexistente intre secolele al III- IX.
buna seara ! 😀 in ziua de azi , poporul roman ar putea da un anut la mica publicitate : pierdut identitate nationala. rugam cotropitorii si tradatorii de neam sa ne ocoleasca .
Salut, Theophyle! 🙂
HWH…
Suntem soi rău dacă am putut supraviețui în istorie fără credință, numai prin limbă și tradițiile unui trecut idealizat ❗
Theophyle,
Îmi pare rău că ajung cu comentariul aşa târziu, sper să mai fie luat în considerare.
Nu neg că am fost păgâni până târziu.
Foarte probabil ca cei câţiva creştini, gen Zenovius să se fi pierdut o dată cu dez-urbanizarea ulterioară retragerii aureliene.
La urma urmei păgân înseamnă la origine sătean, ţăran.
Btw, exemple de mithraism pe teritoriul nostru nu mai avem din aceeaşi epocă cu Zenovius?
Cât de creştini vom fi fost pe vremea lui Aurelian?
Dar am două întrebări – prima: cum de am fost creştinaţi prin intermediul sârbilor şi nu prin intermediul bulgarilor, mai organizaţi ca stat, fie ca ţarat independent, fie ca provincie bizantină? Nu neg, mă întreb doar cum şi ce concluzii s-ar putea trage din asta – amestec etnic, etc.
Bine – îs cam habarnistă vizavi de istoria sârbilor.
A doua: ce am fost în evul nostru întunecat? S-a păstrat religia dacilor de care nu prea avem habar? Am preluat religia slavilor păgâni?
Înţeleg lipsa mărturiilor creştine, dar îmi e greu să cred că nu există nici un fel de mărturii religioase. Sigur între Aurelian şi secolul XI nu au trăit pe-aici doar liber-cugetători.
De ce spui identitatea şi credinţa au involuat la nivel pre-roman şi pre-creştin? În ce fel defineşti identitatea?
Limba cât de cât latină, uimitor de omogenă s-a păstrat.
Că cei trăitori pe meleagurile astea nu s-au considerat un popor până târziu e clar.
Voievozii “ardeleni” nu s-au aliat împotriva ungurilor, au preferat să cadă unul după altul.
A se vedea şi scrisoarea boierilor din Brăila adresată lui Ştefan şi – mai ales – răspunsul lui armat.
Plus – îmi e greu să localizez citatul – prin secolul al nouăşpelea un notabil local spunea indignat: “eu sunt boier moldovean, român e ţăranul”.
Dar tare aş vrea să ştiu ce eram la venirea maghiarilor şi de ce s-a păstrat aşa puţin din ce eram înainte.
Btw, ungurii se dau de ceasul morţii să invalideze cronica lui Anonymus, insistând că e o făcătură scrisă la câteva sute de ani după evenimentele respective pentru a servi intereselor anumitor familii.
Şi mă gândesc dacă a fost tradusă cronica lui Anonymus şi dacă da, a avut un tiraj confidenţial?
Nevestele lui Menumorut ar fi crescut considerabil interesul nostru faţă de istorie într-a noua. Aşa, toţi voievozii au fost expediaţi înr-o lecţie.
Dar, cum ziceam, ungurii insistă că ceea ce a scris Anonymus, cel puţin ce a scris despre “noi” e pe undeva la nivel de bârfă târzie.
Btw, un istoric arab – o să caut numele – spunea de noi “sunt mai mulţi ca maghiarii, dar mai slabi” 😛
Oricum, fie interpretează lucrurile cum vrea. Un naţionalist dârz ar trage – pe baza informaţiilor despre Menumorut – concluzia că-i musai să cerem teritoriul până la Tisa 🙂
Pentru Elena:
Am citit suma întrebărilor pe care le-aţi pus şi mă bag şi eu să-mi dau cu părerea plus câteva informaţii. Ordine aleatorie:
1. Întrebaţi de ce prima dată bulgarii şi apoi sârbii. La Neagu Djuvara am găsit ideea pe care până atunci n-am băgat-o în seamă. Probabil tot din cauza educaţiei din şcoală şi de după care spunea că românii sunt şi au fost cei mai tari şi mai mari. Întotdeauna noi am fost la marginea centrelor de civilizaţie (la periferia lumii greco-romane, de aceea au şi plecat atât de repede romanii; la periferia lumii bizantine, voi reveni la asta; la periferia lumii occidentale azi şi de aia nu ne integrăm; ba chiar şi la periferia lumii islamice prin turcii care nu s-au prea străduit să ne ocupe şi să ne colonizeze). Dar toate aceste centre de civilizaţie s-au străduit să-şi extindă influenţa în zonele lor adiacente. Şi rând pe rând în cadrul civilizaţiilor o nouă putere se ridică pentru a-şi manifesta forţa (până pe la Primul Război ne raportam la Franţa şi Austria, apoi la Germania, apoi la Rusia, acum la SUA şi UE ce se străduie să crească politic; Djuvara numeşte asta “perioada regatelor combatante”). Tot aşa şi atunci. Primul Ţarat Bulgar a fost la vremea respectivă la concurenţă cu Constantinopolul în cadrul civilizaţiei bizantine. Apoi a decăzut şi a fost ocupat. A răsărit apoi Serbia. Să nu uităm că o mulţime de mănăstiri vechi de la noi se raportează la Sf. Nicodim de la Tismana venit din Serbia să (re)organizeze monahismul la noi.
2. Vorbiţi de voevozii “ardeleni” şi bine puneţi ghilimelele deoarece noi azi ne zicem români şi stăpânim ţara asta în numele identităţii naţionale (stat naţional). La vremea respectivă stăpânirea se făcea în numele conducătorului şi era ereditară. Chiar dacă stăpânitorul era limitat în acţiunile sale de aristocraţie, s-au păstrat elemente ale acestei succesiuni. De exemplu omnul trebuia să fie din “os domnesc” (încercaţi să gândiţi această formulă un pic mai prozaic !). Deci un Menumorut care era (probabil) de neam bulgar, nu avea de ce să ceară ajutorul unui Gelu al cărui unchi poate stăpânise Bihorul înainte de a fi ocupat de bunicul lui Menumorut.
3. Spunea autorul despre asemănarea / înrudirea mai apropiată cu sârbii. La noi s-a făcut mult caz de fenomenele numite dor şi doină. Nu ştiu despre dor, dar doine găseşti la sârbi cu aceeaşi melodie ca la noi. Când le-am găsit, la întâmplare, mă miram doar de ce nu înţeleg ce spune.
4. Vorbiţi de unitate a neamului, dar noţiunea cred că e un pic forţată. Adică limba română (fără nici un dubiu elementul fundamental de unificare la naţiei noastre) se naşte din limba latină. Dar stăpânirea romană nu s-a întind decât în Banat, Oltenia şi centrul Ardealului. Deci în mod clar neamul dacilor a fost fracturat complet de ocupaţia romană (dacă o fi fost vreodată unitar sau chiar aşa de unitar). Ceea ce înseamnă că grupurile de populaţii latinofone se răspândesc pe teritoriul actulal al României în condiţiile unor schimbări permanente de stăpâniri (suntem în epoca migraţiilor), deci nu poate exista o unitate etnică foarte precisă. Îmi aduc acum aminte cred că de Alecu Russo care scria undeva în preajma Unirii Mici că e foarte nemulţumit că i se cere să se numească român, câtă vreme el e moldovean.
5. Şi,.în sfârşit, că m-am lungit prea mult, acum vreo 2-3 ani am găsit tot din întâmplare pe internet o conferinţă a unui profesor de biologie-genetică (ceva…, nu mai ştiu) de la o universitate din America. Spunea despre variaţiile caracteristicilor genetice ale populaţiei europene, plecând de la un studiu asupra emigranţilor elveţieni acolo. Şi realizând un anume tip de corelaţie a putut să obţină o hartă genetică a acestora care se suprapunea exact cu zonele lingvistice din Elveţia. A extins studiul şi a obţinut o hartă genetică a Europei practic identică cu cea politică. Ei, desigur eu am fost curios să văd ce-i la noi, şi aici am avut o surpriză: oameni cu ce se declarau români apăreau ca răspândire genetică prin Croaţia, Serbia, Ungaria, Ucraina şi prin Bulgaria. Invers oameni ce se declarau unguri apăreau şi în România (normal, în Ardeal) sau se declarau slavi şi apăreau şi la noi sau în statele din jur. Populaţia nalizată era destul de redusă ca să putem trage o concluzie, dar acum mă întreb şi eu, aşa cum m-am întrebat atunci: similaritatea genetică apare de la slavii ce s-au răspândit în zonă la începutul evului mediu sau din substratul tracic din antichitate ?
Scuze că m-am lungit atâta !
Încă o întrebare:
Djuvara are obsesia cumană, Boia sugerează că românii ar putea fi – genetic, etnic – mai aproape de bulgari decât de italieni.
Acum – pe baza dovezilor liturgice – tu presupui o înrudire mai apropiată cu sârbii?
Nu-ţi cer dovezi clare, doar o opinie.
Mă tot gândesc ce ai vrut să spui cu fraza: “sufleteste poporul roman s-a nascut in Scitia, fizic s-a nascut in Banat.”
Buna Ziua,
am sa incerc sa raspund cat mai concis posibil. Te rog sa ai in vedere ca aceste sunt opiniile mele, bazate pe ceea ce stiu si cred:
1. Nu se poate discuta despre romanii ca etnie, decat foarte tarziu cam pe la inceputul secolului al XVI-lea. Prima mentiune documentata de Tranquillo Andronico în 1534. Pana atunci am fost Vlahi in ochii altora si poate si in ochii nostri;
2. De acord cu Djuvara. Elitele in formarea unor entitati statale pe teritoriul Romaniei au fost straine. Nu este ceva ciudat si unic. Zeci de popoare au avut acelasi proces de formare;.
3. Ne-am pierdut crestinatate pentru cateva secole si am intrat intr-o “perioada neagra” Perioada in care ne-am pierdut si identitatea si credinta regresand la nivelul pre-roman si pre-crestin. Din fericire ceea ce ne-a pastrat identitatea a fost limba si traditiile vagi ale unui trecut uitat.Nu este nici asta un lucru ciudat. Multe popoare au intampinat aceleasi greutati de formare;
4. Personal eu vorbesc despre “slavii de sud”. Statal el are dreptate, etnic cred ca suntem mai apropiati de sarbi.
5. primele 3-4 secole de crestinism s-au format in Scitia, este singurul loc de pe teritoriul Romaniei in care se poate vorbi de o latinitate-crestina autohtona a vlahilor. trebuie sa intelegem ca vorbim si inaintea schismei.
6. Iti propun sa studiezi harta de mai jios ca sa intelegi de ce etnic am inceput sa fim romani din Banat.
http://politeia.org.ro/wp-content/uploads/2012/12/Rom-28.jpg