Un secol de vânzări, traseism şi populism
| 17/04/2013 | Autor theophyle Categorii: Magazin Istoric, Magazin Politic |
Cotidianul ne indeamna sa credem ca am ajuns din punct de vedere politic la fundul butoiului cu zoaie. Gresit! Nu prea ne-am ridicat de acolo niciodata. Ceea ce difera este numai calitatea intelectuala a oamenilor, poate intr-un fel studiile sau competentele lor. Nici vorba de comparatie intelectuala a politicienilor de atunci cu piticii mentali si cracanati (sub greutatea sacilor furati si pacatele facute) ai zilelor noastre.
Vânzări politice – […] În ianuarie 1925, Iuliu Maniu a adresat partidelor de opoziţie un nou apel de a se uni pentru a pune capăt dominaţiei liberale şi a „reinstaura un regim democratic în România” [ un fel de USL, daca doriti] Argetoianu [un om inteligent si abil de o rautate proverbiala, asemanatoare cu cea a lui Felix Varanu’ zilelor noastre] l-a convins pe Iorga să accepte fuziunea cu PNR, folosind cu mare abilitate „arta linguşirii”. Iorga se pregătea să plece la Paris, când Argetoianu i-a cerut o
întrevedere înainte de plecare. Au discutat despre literatură, despre Sofocle şi dramele scrise de Iorga, care nu se bucurau de prea mare succes la public. Argetoianu a recitat din memorie pagini întregi din dramele lui Iorga, spre încântarea acestuia. La despărţire, Argetoianu i-a spus: „A, era să uit, domnule profesor. Dumneata pleci pentru mai multă vreme. Nu crezi că ar fi bine să dai cuiva, în care ai mai multă încredere, delegaţia de a trata fuziunea cu domnul Maniu?” Răspunsul a venit pe loc: „Dar se înţelege. Iată, să-ţi dau o delegaţie în scris; ai din partea mea depline puteri”. A doua zi, Argetoianu s-a prezentat la Maniu. Trei zile mai târziu, pe 8 martie 1925, fuziunea dintre cele două partide a fost ratificată, iar Nicolae Iorga a devenit co-preşedinte al partidului. Divergenţele de opinie au fost determinate de fuziunea cu Partidul Ţărănesc, ceea ce l-a determinat pe savantul român să îşi reînfiinţeze vechea formaţiune pe 28 septembrie 1926, sub denumirea de Partidul Naţional. Această hotărâre n-a fost urmată de o activitate politică şi organizatorică corespunzătoare, astfel încât partidul său a rămas o organizaţie politică minoră. […] Aveti aici sursa pe Politeia Doctrinara.
Nici metodele si nici practicile nu s-au schimbat. Aceleasi aliante, care nu erau bazate pe absolut nimic altceva decat dorinta puterii, satisfacerea clientelei politice si imbogatire, desi majoritatea erau putred de bogati. Nu cred ca exista multe figuri politice interbelice mai malefice decat cea a lui Argentoianu. Tizul perfect al lui Voiculescu-Varanu.’ Bineinteles diferenta ar fi la nivel intelectual, lipsa de moralitate a fost insa identica. Traseismul si alipirea de partide cu electorat, fara ca formatiunile pe care le-a condus sa valoreze ceva electoral – Argentoianu. Bineinteles ca m-am distrat copios cand Jurnalul National a publicat amintirile lui, acum cativa ani. Ce ironie!
Traseism. […] După alegerile parlamentare din iunie 1926, Iuliu Maniu şi Ion Mihalache au început negocierile pentru fuziunea Partidului Naţional Român cu Partidul Ţărănesc. Totul s-a petrecut peste capul lui Argetoianu şi al lui Iorga, fapt ce i-a nemulţumit. Dacă Iorga a decis, la 28 septembrie 1926, să-şi refacă vechiul partid, Argetoianu s-a declarat „independent”. Din acestă calitate, a participat în guvernul condus de Barbu Ştirbey (4 iunie 1927 – 20 iunie 1927) ca ministru al Agriculturii şi Domeniilor, portofoliu pe care îl va păstra şi în cabinetele prezidate de Ionel Brătianu şi Vintilă Brătianu, până la 3 noiembrie 1928.
Argetoianu a gândit că ar putea ajunge el într-o zi preşedintele partidului şi s-a înscris în PNL încă din 1927, declarând că fusese în multe bordeluri, dar acum dorea „să sfârşească într-o casă cinstită”. După trecerea PNL în opoziţie, personalitatea care s-a afirmat cel mai puternic în acest partid a fost I. G. Duca, iar Argetoianu şi-a dat curând seama că nu avea şanse pentru şefia partidului. La începutul lunii iunie 1930, Argetoianu se afla într-o excursie de plăcere pe coasta Dalmaţiei, când a aflat că principele Carol a venit în ţară, fiind proclamat rege la 8 iunie 1930. În prima audienţă, Argetoianu l-a sfătuit pe rege să instaureze un regim de mână forte. Regelui i-a plăcut ce a auzit şi l-a menţinut în cercul sfătuitorilor de taină. În noiembrie 1930, a fost chemat la Sinaia, unde regele i-a dictat un „interviu”, care a apărut în Universul din 30 noiembrie 1930 şi a făcut multă vâlvă, determinându-l pe Vintilă Brătianu să ceară excluderea lui Argetoianu din partid (10 decembrie 1930).
Atitudinea sa de fidelitate faţă de şeful statului, l-a determinat pe acesta să îl folosească în primăvara anului 1931, când a decis să formeze un guvern de „uniune naţională” format din apropiaţii şi susţinătorii regelui. Profitând de criza politică, Carol l-a desemnat prim-ministru pe Nicolae Iorga pe 18 aprilie 1931, deoarece savantul se bucura de un prestigiu ireproşabil în ochii opiniei publice şi în străinătate, ceea ce constituia o „perdea de fum” pentru restul clasei politice. În fapt, regele deţinea puterea indirectă, iar Argetoianu, din funcţia de ministru al Internelor, s-a ocupat de manevrele de culise pentru a asigura succesul guvernului în alegeri. […] Aveti aici sursa pe Politeia Doctrinara.
Cat de asemanatori sunt majoritatea liderilor politici actuali in comportamentul lor amoral si traseismul “floarea soarelui” in cautarea luminii puterii. Sareau dintr-o caruta in alta fara nici o remuscare, imbatati de licoarea puterii fara limite, intr-o lume fara reguli si fara justitie, la fel ca cea de astazi. Omul se putea pierde in “sala pasilor pierduti”, daca nu avea suficienti gologani pentru a-si putea cumpara dreptatea si de multe ori chiar libertatea. Credeti ca ceva s-a schimbat? Nici vorba! Ministerul de Interne a fost atunci, ca si acum, ministerul cheie in castigarea alegerilor. Bataliile au fost pierdute mai intotdeauna la nivel MAI si vorba lui Ponta – cine fura mai eficient!
Primul Partid al Poporului a fost infiintat de Alexandru Averescu, mare erou al poporului român, nici un fel de comparatie cu caricatura DD. Averescu a condus armata română spre marile victorii de la Mărăşti şi Oituz în Războiul pentru Întregirea Neamului.
Vanzari si cumparari de partide, si bineinteles traseism. […] Generalul Alexandru Averescu a reprezentat un caz aparte în istoria politică a României. Speculând la maximum nemulţumirile oamenilor după Primul Război Mondial, şi-a întemeiat propriul partid, cu care a reuşit să se impună pe scena politică a primului
deceniu interbelic. În primii ani de după război, s-a creat un adevărat mit în jurul său, ţăranii considerându-l un „Mesia al neamului românesc”. Acesta se va spulbera rapid în timpul guvernărilor sale, când s-a văzut limpede că între imaginaţia colectivă şi realitate este o mare diferenţă. A acceptat influenţa politică dominantă a lui Ion I. C. Brătianu, prin intermediul căruia a ajuns de fiecare dată prim-ministru, iar când a încearcat o oarecare politică guvernamentală de independenţă, fruntaşul liberal l-a „pedepsit” aspru. Astfel, de la alegerile din iulie 1927, când partidul său nu a mai întrunit scorul electoral necesar accederii în Parlament, eroul general Averescu nu a mai avut un cuvânt important de spus în viaţa politică. Aveti aici sursa pe Politeia Doctrinara.
Ce s-a intamplat atunci si ce poate sa se intample si acum? Probleme materiale, aceleasi poate sau si mai grele, dezechilibre sociale grave, coruptie si lipsa unei justitii functionale. Un om providential cu adevarat demn si care a insemnat ceva in istoria tarii este aprope impins de politicienii care intelegeau ca nu mai sunt eligibili. Incearca o reforma, aparand in fata publicului ca un adevarat “mesia.” Incet, Averescu intelege ca problemele sunt nerezolvabile si ca de fapt este exploatat de cei care nu se mai puteau prezentau in fata publicului. Sabotat, vandut si tradat se va retrage de pe scena politica. Mare diferenta dintre un mare general si o mare marioneta. Faptele, sperantele, poporul acelasi. Aceasi politicieni si clienti din umbra imping eroi veritabili sau eroi de mucava pentru a linisti poporul prin promisiuni imposibile.
Vom ramane asa pana in clipa cand cineva sau un grup de oameni vor reusi sa scrie si sa ÎNFAPTUIASCĂ ceva asemanator cu textul de mai jos:
« Noi considerăm aceste adevăruri evidente, că toți oamenii sunt egali, că ei sunt înzestrați de Creator cu anumite Drepturi inalienabile, că printre acestea sunt Viața, Libertatea și căutarea Fericirii. Că, pentru a asigura aceste drepturi, Guverne sunt instituite printre oameni, izvorând puterile lor doar din consimțământul celor guvernați, că atunci când orice Formă de Guvernare devine distructivă acestor scopuri, este dreptul poporului de a o modifica sau elimina, și să instituie nouă Guvernare, stabilindu-i fundația pe astfel de principii și organizandu-i puterile în asemenea formă, încât să le pară lor cel mai probabil să producă Siguranță și Fericire. » Formulat probabil de Thomas Jefferson – Declaraţia de independenţă a Statelor Unite ale Americii , 4 iulie 1776.
Instructiuni comentarii:
Pentru a comenta sub identitatea de pe blogul anterior TheophylePoliteia autentificati-va mai intai, apasand pe iconul corespunzator din formular. [ Ex. pentru autentificare Wordpress apasati iconul
]
Toate-s vechi si noua toate…
“Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi si noua toate;
Ce e rau si ce e bine
Tu te-ntreaba si socoate;
Nu spera si nu ai teama,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamna, de te cheama,
Tu ramâi la toate rece.
………………………..
Caci acelorasi mijloace
Se supun câte exista,
Si de mii de ani încoace
Lumea-i vesela si trista;
Alte masti, aceeasi piesa,
Alte guri, aceeasi gama,
Amagit atât de-adese
Nu spera si nu ai teama.
Nu spera când vezi miseii
La izbânda facând punte,
Te-or întrece nataraii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teama n-ai, cata-vor iarasi
Intre dânsii sa se plece,
Nu te prinde lor tovaras:
Ce e val, ca valul trece.”
Eminescu, Glossa
Salut timi,
bineinteles ca Eminescu a avut dreptate. daca ai sa citesti si editorialul meu ai sa intelegi si de ce 🙂
buna ziua;
mama tuturor problemelor,este ca toti asteapta ” liderul” ” conducatorul’!
asta e in gena si n-avem ce face
theophyle, intreaba specialistii in istoria artei militare si ai sa vezi ca Averescu NU A FOST deloc eroul de la Marasesti. Din contra, datorita greselilor lui de strategie militara au murit inutil mii de soldati romani la Marasesti. Ion Antonescu, pe atunci Seful Operatiilor la Marele Stat Major, in care Generalul Prezan avea mare incredere, ii indicase lui Averescu sa nu faca miscari de trupe importante pentru ca oricum urma o ofensiva abil planuita impotriva trupelor germane, care s-ar fi terminat cu pierderi minime. Generalul Averescu a nesocotit planul intocmit de un lt.colonel pe care nici nu prea-l placea (Antonescu) si a luat masura, fara sa aiba aprobarea Generalului Prezan, sa mute diviziile intre ele pe front, in contact direct cu inamicul. Greseala de incepator! A lasat loc inamicului sa intre intre trupele romanesti, a dat voie germenilor sa ii prinda pe romani pe cand se odihneau, prea multi soldati romani au murit la Marasesti si pana la urma, culmea tupeului, Averescu si-a luat si denumirea de Eroul de la Marasesti. Norocul romanilor a fost ca germenii erau slabi in momentul ala si nu au putut folosi la maximum avantajul creat. Averescu a fost un general slab, dupa cum a fost si om politic. Si-a ridicat renumele militar pe mormane de morti si raniti si mai tarziu si-a creat renume de om politic suprimand sangeros rascoalele taranilor nemultumiti, aceeasi soldati de dinainte, pe care nu dadea nici cat o ceapa degerata.