O istorie a relaţiilor ruso-române (3) Dominaţia politică (sec XVIII- XIX)
| 31/12/2012 | Autor theophyle Categorii: Dosare, GeoPolitica, Magazin Istoric |
Inceputul influentei rusesti – Tratatul de la Kuciuk-Kainargi
Tratatul de la Kuciuk-Kainargi (Küçük Kaynarca) a fost semnat la 21 iulie, 1774, de Imperiul Rus (Piotr Romianţev) şi Imperiul Otoman după înfrângerea acestuia din urmă în războiul din 1768-1774. Tratatul era o lovitură extrem de umilitoare primită de Imperiu Otoman. Otomanii au cedat teritoriul regiunii Yedisan dintre râurile Nipru şi Bugul de Sud. Acest teritoriu includea portul Cherson şi oferea Rusiei primul său acces direct la Marea Neagră. Prin tratat, Rusiei îi mai erau cedate porturile Kerci şi Enikale din Crimea, precum şi regiunea Kabarda (cabardină) din Caucaz. Otomanii au pierdut şi Hanatul Crimeii, căruia au fost forţaţi să îi recunoască independenţa. Hanatul, deşi oficial independent, era în realitate sub controlul Rusiei, care l-a anexat în 1783.
Tratatul a acordat Rusiei şi alte beneficii. A eliminat restricţiile privind accesul Rusiei la Marea de Azov (Tratatul de la Belgrad din 1739 dădea Rusiei teritoriu la Marea de Azov, dar îi interzicea fortificarea zonei sau dezvoltarea unei flote.) Rusia primea şi o serie de drepturi economice şi politice în Imperiul Otoman, între care permisiunea acordată creştinilor ortodocşi din Imperiul Otoman de a naviga sub steagul Rusiei, respectiv permisiunea acordată Rusiei de a ridica o biserică ortodoxă în Istanbul (care nu a fost însă construită vreodată). Rusia a interpretat tratatul ca dându-i dreptul de a proteja creştinii ortodocşi din Imperiu şi a folosit această prerogativă mai ales în Principatele Danubiene (Moldova şi Ţara Românească), intervenind în timpul ultimei domnii fanariote şi după Războiul Grec de Independenţă. Tratatul dădea imamului otoman dreptul de a proteja credincioşii musulmani din Rusia (între care cei din Crimeea). Era pentru prima dată când o putere europeană recunoştea autoritatea califului otoman în afara graniţelor imperiului său.
Fanarioţii rusofili
Constantin Ipsilanti, a domnit în Moldova intre 1799 – 1801, octombrie 1806 – noiembrie 1806 şi in Muntenia din 1802 – 1806. El a mai fost 
administrator al Munteniei sub ocupaţia rusească: 27 decembrie 1806 – 31 mai 1807 şi 8-28 august 1807. Constantin Ipsilanti fost fiul lui Alexandru Vodă Ipsilanti şi tatăl lui Alexandru Ipsilanti Eteristul. Şi-a început cariera devenind dragoman al Porţii, pe vremea celei de-a doua domnii a tatălui său în Ţara Românească (1769 -1797). Făcând în această calitate numeroase servicii Rusiei şi Angliei, adversarele Franţei, ajunge prin concursul acestora pe tronul Moldovei (1799). Nu se poate menţine mult timp, tocmai din cauza prea accentuatului său rusofilism şi este destituit (1801).
Reîntors la Constantinopol, continuă cu uneltirile şi casa sa ajunge cuibul agenţilor şi intrigilor moscovite, care căutau să-şi reântroneze omul lor. Convenţia ruso-turcă din 1802, a dat drept ruşilor să se amestece în numirea, menţinerea şi destituirea domnitorilor, prevăzându-se tot în interes moscovit şi fixarea domniilor pe o perioadă de 7 ani. În aceste condiţii, Constantin ajunge pe tronul Munteniei. La început, ca om al Rusiei, ia câteva măsuri salutare: îi recheamă pe exilaţi şi achită datoriile ţării la Constantinopol, cu scopul de a suprima marile dări. Însă, în curând pune noi dări care apasă ţara. Acestea precum şi marele incendiu al capitalei, groaznicele inundaţii din acea vreme, apoi jafurile pazvangiilor din Vidin, care au ameninţat chiar Bucureştiul, şi cheltuielile lui Vodă, determinate de jocurile politice externe: serbări şi daruri când ambasadorul rus trecea prin Bucureşti, când unor englezi, chiar şi ambasadorului şi consulului Franţei; întreţinea emisari-spioni în Europa pentru a i se raporta totul; alimentarea răscoalelor din Imperiul Otoman, pasvangii, sârbii, paşa din Rusciuc; risipa sfetnicilor săi, aventurieri francezi ca Gaspari, secătuiesc ţara.
Cu tot tratatul din 1802 şi cu toată protecţia rusească, Poarta înţelege trădarea lui Constantin, care lucra ca Principatele române să intre sub influenţa rusească, îl destituie şi vrea să-l omoare. Deoarece Rusia şi Anglia protestează energic, Turcia îi dă pace însă nu-şi poate relua tronul pentru că din cauza relaţiilor tensionate ruso-turce, izbucneşte războiul. Numai după ce ruşii ocupă Principatele Române şi Bucureştiul în decembrie, Constantin revine la conducere, fiind însărcinat cu administrarea Moldovei (octombrie – noiembrie 1806). Pentru că ţara era sărăcită, iar ruşii cereau tot timpul bani, el se refugiază în 1809 la Sankt Petersburg, de unde nu se mai întoarce, murind în 1816.
Tratatul de la Bucureşti
Pacea de la Bucureşti din 1812 a fost un tratat de pace semnat in mai 1812, între Imperiul Rus şi Imperiul Otoman, la încheierea războiului ruso-turc din 1806 – 1812.
Războiul ruso-turc din 1806-1812 (vezi postarea anterioara) a izbucnit in octombrie, ţarul Alexandru I ordonând trupelor sale să traverseze Nistrul şi să ocupe Ţările Române. Cei mai importanţi factori de influenţare a războiului din 1806-1812 au fost jocurile de interese dintre Prusia, Franţa şi Imperiul Habsburgic. La începutul ostilităţilor, toţi ambasadorii ruşi din capitalele europene au fost instruiţi să declare că Imperiul Rus nu avea “nici cea mai mică intenţie să cucerească ceva de la Turcia”, urmărind doar “prevenirea intenţiei lui Bonaparte, clar exprimate de ambasadorul său la Constantinopol, de a trece armata franceză prin posesiunile otomane, pentru a ataca la Nistru”. În pofida asigurărilor iniţiale, cu ocazia semnării Tratatului de la Tilsit de pe 25 iunie-7 iulie 1807 dintre Rusia şi Franţa şi după întâlnirea de la Erfurt dintre Alexnadru I şi Napoleon, ţarul a căpătat în cele din urmă acceptul suveranului francez pentru ocuparea de către Imperiul Ţarist a celor două principate romanesti – Muntenia şi Moldova – în cazul victoriei ruşilor în războiul cu otomanii din 1806-1812.
Tratatul de pace a fost semnat in mai 1812 la Bucureşti, în hanul agentului rus Manuc Bei. Tratatul avea 16 articole publice şi două articole secrete. Prin articolele 4 şi 5, Imperiul Otoman ceda Imperiului Rus un teritoriu de 45.630 km², cu 482.630 de locuitori, 5 cetăţi, 17 oraşe şi 695 de sate, (conform cu recensământul ordonat de autorităţile ţariste în 1817). Au trecut în 
componenţa Imperiului Rus ţinuturile Hotin, Soroca, Orhei, Lăpuşna, Greceni, Hotărniceni, Codru, Tighina, Cârligătura, Fălciu, partea răsăriteană a ţinutului Iaşilor şi Bugeacul. Autorităţile ţariste au denumit în 1813 noua regiune ocupată “Bessarabia “. Articolul 6 prevedea retrocedarea către Imperiul Otoman a oraşelor Anapa, Poti şi Akhalkalaki, dar ocuparea de către Rusia a portului Suhumi şi altor localiutăţi din Caucaz. La Bucureşti s-au pus bazele independenţei Serbiei, care a căpătat un grad sporit de autonomie, fapt care a dus la primele iniţiative de sârbizare a românilor timoceni. Actul de anexare a Basarabeiei de către Imperiul Ţarist a fost unul fraudulos, deoarece încălca practica internaţională, cu toate normele de drept existente la moment.
Printr-un manifest emis la încheierea tratatului de pace, Imperiul Rus s-a obligat să-şi retragă trupele din Moldova. De asemenea, ţarul garanta locuitorilor de pe ambele maluri ale Prutului dreptul ca, timp de un an, să se mute de ce parte a noi graniţe ar fi dorit şi să-şi vândă averea după propriul interes. În timpul acestui an, s-a înregistrat încheierea unui număr extrem de mare de vânzări şi de schimburi de moşii.
Vechiul principat al Moldovei a fost destrămat, după ce pierduse deja Bucovina în 1774, a pierdut şi Basarabia. Cedarea de către Imperiul Otoman a părţii de răsărit a Moldovei s-a făcut cu încălcarea tratatelor în vigoare şi a dreptului internaţional (valabil în epocă), deoarece Moldova nu era provinice turcă. De altfel, diplomatul turc semnatar al Păcii de la Bucureşti avea să fie executat pentru modul catastrofal în care a condus negocierile. Pentru ţarul Alexandru I, semnarea tratatului a fost un mare succes diplomatic şi militar, el ratificând tratatul numai cu o zi mai înainte de declanşarea invaziei lui Napoleon în Rusia. Trupele retrase de la Dunăre au ajutat la lupta împotriva împăratului francez, iar Imperiul Otoman înfrânt a încetat să mai fie aliatul Franţei.
Dacă, la început, ţarul Alexandru I a încercat să câştge simpatia noilor supuşi prin asigurarea unor condiţii de dezvoltare autonome a provinciei, în scurtă vreme s-a trecut la reorganizarea Basarabiei ca gubernie, populaţia fiind supusă politicii de rusificare.
Instructiuni comentarii:
Pentru a comenta sub identitatea de pe blogul anterior TheophylePoliteia autentificati-va mai intai, apasand pe iconul corespunzator din formular. [ Ex. pentru autentificare Wordpress apasati iconul
]
Salutare tuturor
“ţara era sărăcită, iar ruşii cereau tot timpul bani”
“s-au pus bazele independenţei Serbiei, care a căpătat un grad sporit de autonomie, fapt care a dus la primele iniţiative de sârbizare a românilor timoceni. Actul de anexare a Basarabeiei de către Imperiul Ţarist a fost unul fraudulos, deoarece încălca practica internaţională, cu toate normele de drept existente la moment.”
“în scurtă vreme s-a trecut la reorganizarea Basarabiei ca gubernie, populaţia fiind supusă politicii de rusificare”
Astea ar trebui tatuate (invers, ca sa le poata citi in oglinda) pe fruntile tuturor cretinilor anti-americani slavofili (ascunsi sau declarati). ‘Fratii sarbi’ si ‘vecinii rusi’ ne-au vazut dintotdeauna fie ca oi de jupuit, fie ca gloata de asimilat. De la primele contacte cu ei am fost jecmaniti si asupriti.