O Istorie a Japoniei – 7 (final)
| 26/09/2013 | Autor theophyle Categorii: Magazin Istoric |
De la Shogunatul Tokugawa la restauratia Meiji
În prima parte a secolului al șaptesprezecelea, Shogunatul Tokugawa a bănuit că toți comercianții sau misionarii erau spioni ai puterilor europene. Din această cauză intrarea lor în Japonia a fost controlată cu strictețe din ordinul 
personal al Shogunului. Un marinar englez pe nume William Adams, călătorind pe un vas olandez, a eșuat pe coastele Japoniei în 1600. El a reușit să-l impresioneze pe shogunul Tokugawa Ieyasu, învățându-l arta navigației, astronomie și matematică și a devenit Samurai onorific, primind o moșie considerabilă. Când englezii din Compania Indiilor de Est au ajuns aici in în 1616 ei au cerut ajutorul lui Adams ca favorit al Shogunului ca să construiască prima fabrică dar și un soi de agenție de comerț. În cele din urmă însă Japonia a silit pe toți străinii să plece și blocat toate relațiile cu lumea exterioară, cu excepția unor relații comerciale restrânse cu negustorii olandezi și chinezi în orașul Nagasaki, care detineau autorizatia de a exporta marfuri din Japonia prin vasele care au primit numele de kurofune, sau vapoarele negre.
După un secol de contact direct cu Europa, început prin contactul cu marinari portughezi pe țărmul japonez din anul 1543, Japonia și-a închis porțile în anul 1638, intrând într-o perioadă de izolare aproape totală față de lumea din afară, izolare pe care avea să o mențină timp de mai bine de două sute de ani.
Sub influența ideilor sociale și politice de origine europeană aduse de acești navigatori, mulți tineri nobili și samurai, care nu mai dispuneau de mari avuții, își puneau problema regenerării și progresului țării, prin introducerea reformelor economice. În același timp, pătura tot mai numeroasă și mai înstărită a comercianților, deși discreditată de regim, a ajuns să-i crediteze pe shoguni, pe înalții demnitari și nobili cu sume importante. Dispunând de forță economică și de capital, ei revendică cu o cutezanță mereu sporită poziții noi în stat, și protestează cu tot mai multă îndrăzneală împotriva abuzurilor și confiscărilor; ei solicită transformări politice și sociale.
La rândul său, țărănimea a recurs cu tot mai mare intensitate la revolte, care au subminat serios regimul shogunatului. Tot nemulțumiții invocau numele împăratului ostracizat, apelând la aristocrația de curte (kuge), de asemenea, sărăcită și desconsiderată. Pe acel fond general de dezamăgire și nemulțumire a renăscut, începând cu secolul al XVIII-lea, cultul împăratului si s-a pregătit, intelectual și ideologic spre calea restaurării imperiale în rosturile politice de care fusese deposedat.
Încă în anul 1715, în lucrarea „Istoria Marii Japonii”, scrisă la inițiativa nobilimii din ținutul Mito, se insista asupra importanței familiei imperiale. În același scop s-a alăturat și efortul intelectualilor de a diminua influența civilizației chineze și de a revigora vechea religie japoneză, shinto, prin opoziție cu confucianismul și budismul. Omul de cultură japonez Mataori a pus accentul, în câteva din lucrările sale, pe caracterul divin al originii împăratului, iar istoricul Rai Sanyo (1780-1832) și-a propus să stabilească fundamentele istorice ale guvernării directe de către împărat.
Câteva ciocniri cu Rusia care se găsea în nord i-au permis shogunului să-și extindă puterea asupra insulei Hokkaido și a Sahalinului in 1807 dar politica de excludere a continuat. Izolarea va mai dura până când pe data de 8 iulie 1853, comandantul Matthew Perry cu patru vase de luptă – Mississippi, Plymouth, Saratoga, și Susquehanna — a intrat în golful orașului Edo (Tokyo) și și-a afișat puterea de distrugere a tunurilor de pe vase. El a cerut ca Japonia să se deschidă spre a face comerț cu Vestul.
În anul următor la Convenția de la Kanagawa (31 martie 1854), Perry s-a întors cu 7 nave și l-a forțat pe Shogun să semneze tratatul de pace și neutralitate dintre Japonia și Statele Unite. În doar 5 ani Japonia avea să semneze astfel de tratate și cu celelalte puteri occidentale. (Tratatul Harris cu SUA a fost semnat pe 29 iulie 1858.)
Efectul unor contacte și schimburi comerciale tot mai intense cu Europa și S.U.A., deși impuse prin forță, a fost rapid și spectaculos, chiar benefic pe diferite planuri pentru societatea japoneză. Sosirea masivă a negustorilor străini, îndeosebi după anul 1858, a dus la transformarea portului Yokohama într-un însemnat centru comercial, din ale cărui antrepozite cantități mari de mărfuri invadau piața japoneză. Între anii 1859 și 1868 valoarea comerțului exterior japonez a crescut de la numai 2 milioane la 35 milioane dolari. Străinii cumpărau din Japonia mătase, bumbac, hârtie, ceai, uleiuri, cupru etc. și le vindeau japonezilor nave, arme, mașini și diferite obiecte metalice, stofe de lână, țesături din bumbac și cânepă, unelte de pescuit etc.
Preponderența accentuată a importului față de export a cauzat scurgerea aurului în afara granițelor Japoniei. Această pierdere de aur și dezechilibrarea sistemului monetar au provocat o gravă inflație. Totodată, concurența mărfurilor străine a dus și la ruinarea producției manufacturiere și meșteșugărești autohtone. Modificări însemnate s-au produs și în producția agricolă, datorită solicitărilor externe masive de ceai, mătase și a altor produse. Pe de altă parte, s-a constatat apariția, în număr din ce în ce mai mare, a unor întreprinderi industriale în ramurile industriei ușoare, a arsenalelor și șantierelor navale, a unor întreprinderi metalurgice etc., ceea ce a însemnat constituirea și creșterea puterii burgheziei japoneze.
Criza în care se afla regimul shogunatului fiind profundă, adversarii cercurilor conducătoare din Edo au profitat de această situație, prin semnarea unor tratate inegale cu Occidentul (ca cel de la Kanagawa încheiat în anul 1854) pentru a ataca deschis și decisiv regimul existent, acuzându-l de incapacitatea de rezistență presiunilor străine.
Opozanții l-au abandonat, pe rând, pe shogun, și s-au adunat în jurul împăratului din Kyoto. În acel climat de criză politică s-au intensificat asasinatele cu caracter xenofob, exaltărilor naționaliste căzând victime ruși (1859), francezi și olandezi (1860), britanici (1861).
Ciocnirile dintre adepții restaurării puterii imperiale și cei care susțineau regimul shogunal, sporadice un timp, au luat o întorsătură decisivă începând din martie 1860 când a fost asasinat prim-consilierul shogunului, Naosuke. Caracterul răscoalelor, mișcărilor și acțiunilor din perioada următoare acestui eveniment au purtat o tentă atât antifeudală, cât și una anticolonialistă. În fruntea acestor mișcări de mase se aflau samuraii cu vederi reformiste care au reușit să-și alăture burghezia, țăranii și intelectualii. Lupta armată împotriva shogunului a fost declanșată în provincia Choshu, în anul 1865. Abia în iulie 1866 forțele armate shogunale i-au putut înfrunta pe răsculați, dar au fost înfrânte.
În februarie 1867, împăratul Komei moare, urmându-i la tron fiul său Matsuhito (Meiji), în vârstă de numai 15 ani. Tânărul monarh avea sprijinul forțelor militare ale provinciilor Satsuma și Tosa. Shogunul Tokugawa Yoshinobu (ian. 1867 – nov. 1867) ajunsese, practic, lipsit de orice sprijin armat, fapt pentru care, pe data de 8 noiembrie 1867, a renunțat la funcțiile sale. După abdicare, acesta nu și-a făcut seppuku, așa cum ar fi cerut tradiția, ci a trăit un timp în obscuritate, și mai târziu a fost primit la curtea imperială. Liderul forțelor imperiale, Saigo Takamori, și liderul forțelor shogunale, Katsu Kaishu, s-au întâlnit și au discutat predarea pașnică a puterii.
Cu toate că shogunul acceptă restaurația și își retrage trupele la Osaka, la sfârșitul lui ianuarie 1868, cu alte forțe Tokugawa încearcă să recucerească Kyoto dar sunt înfrânte de către forțele din provinciile Satsuma, Choshu și Tosa. Războiul Boshin, între anii 1867 și 1868 a dus la desființarea șogunatului. Bătălia finală s-a dat la Toba-Fushimi. Această bătălie practic încheie dominația familiei Tokugawa, cu toate că alte familii Tokugawa din nord rezistă încă mult, iar flota shogunului din portul Hokkaido rezistă până în anul 1869.
La 3 ianuarie 1868, Matsuhito a decretat preluarea puterii precum și abolirea regimului shogunatului. Împăratul își va instala curtea și reședința la Edo, pe data de 26 noiembrie 1868, oraș ce primește numele de Tokyo (Capitala de Est). Începe o nouă epocă în istoria Japoniei pe care împăratul Matsuhito, la cererea reformatorilor, a numit-o Meiji („guvernarea luminată”). Această eră s-a dorit a fi, în același timp, un continuum dar și o mare mutație socială și politică în societatea japoneză.
Japonia modernă a cultivat spiritul subordonării totale față de împărat și față de instituțiile de stat, elemente psihologice care în timpul imediat anterior celui de-al doilea război mondial au fost orientate spre formarea mentalității militariste, fanatice. De la restaurația Meiji și până la sfârșitul celui de-al doilea război mondial împăratul va fi conducătorul guvernului și al armatei.
În epoca Meiji împăratul era divinizat, iar după moartea acestuia în anul 1912, memoria lui a fost înconjurată de venerație. Matsuhito, deși a favorizat mai mult pe conservatori decât pe liberali, a fost și a rămas o personalitate marcantă și totodată un simbol. O trăsătură fundamentală a epocii pe care a ilustrat-o acesta a fost că el a jucat un rol pasiv, lăsând oamenii de stat să acționeze în numele său. Cele trei decenii de guvernare Meiji transformaseră Japonia într-un stat capitalist modern atât datorită propriilor eforturi, cât și împrejurărilor internaționale favorabile: marile puteri europene și Statele Unite fuseseră antrenate în conflicte interne și externe care le-au ținut departe de arhipelagul nipon.
Preocupările conducătorilor regimului Meiji vizau modificarea statutului internațional al Japoniei prin anularea tratatelor inegale care-i fuseseră impuse, întărirea forțelor sale armate terestre și navale, angrenarea țării în competiția marilor puteri pentru stabilirea de zone de influență și piețe de desfacere a produselor industriale și dobândirea unor resurse de materii prime. Pentru toate acestea era necesară o puternică bază militară care a fost sistematic creată.
Japonia a adoptat numeroase instituții apusene în perioada Meiji, printre care un guvern modern, sistemul de legi și organizarea armatei. Aceste reforme au ajutat la transformarea imperiului japonez într-o putere mondială: Japonia a învins China în primul război sino-japonez (1894-1895) și Rusia, în războiul ruso-japonez (1904-1905). Până în 1910, Japonia ajunsese să dețină controlul Coreei, Taiwanului și a jumătății sudice a insulei Sahalin.
Instructiuni comentarii:
Pentru a comenta sub identitatea de pe blogul anterior TheophylePoliteia autentificati-va mai intai, apasand pe iconul corespunzator din formular. [ Ex. pentru autentificare Wordpress apasati iconul
]
no comment.
multumesc pentru subiectul zilei.
o seara linistita alaturi de cei dragi.
buna paula,
o zi buna si dumneavoastra!
Seara buna si aici .
“De la restaurația Meiji și până la sfârșitul celui de-al doilea război mondial împăratul va fi conducătorul guvernului și al armatei.”
Aici sa ma lamuresti mai bine sefu ca din cite stiu eu era doar un post “de carton” . Adica semna ce se punea sub nas si atit . Poate ma insel .
Salut Stef,
Absolut gresit! Pana in anul 1945, Imparatul Japoniei era suveranul absolut (celest) nimic nu se putea face in Japonia fara voia lui. Americanii au vrut sa-l judece ca fiind criminal de razboi. Numai dupa 1946 si constitutia MacArthur, imparatul a devenit un job onoirific.
De cand eram mic am fost fascinat de Japonia si istoria sa dar recunosc ca nu am stiut foarte multe amanunte. Multumesc pentru serial,am mai aflat cateva lucruri interesante si nestiute de mine.
Un sfarsit de saptamana excelent!
cu multa placere,
saptamana viitoare ne plimbam prin istoria Chinei 🙂
Astept cu multa nerabdare! 😀