La Belle Époque: Palatul Şuţu
| 16/11/2013 | Autor theophyle Categorii: Magazin Istoric |
Palatul Şuţu a fost construit între 1833 şi 1834 pentru marele postelnic Costache Şuţu, nepot de frate al domnitorului Mihail Şuţu. Familia Suţu, originară din Epir (la nord de Macedonia grecească, la sud-est de Tesalia), a 
intemeiat două subdiviziuni familiale în Ţările Româneşti: cea descendentă din Mihail Suţu, Domn al Ţării Româneşti, prima dată în 1783-1786, iar al Moldovei în 1793-1795, şi cea care se trage din Alexandru – fratele lui Mihail Suţu, mare dregător în Ţara Românească.
Planurile palatului Şuţu au fost realizate de doi arhitecţi austrieci Conrad Schwink şi Johann Veit, cunoscuti si celebrii in tot imperiul Austro-Ungar. Palatul a cunoscut de-a lungul vremii mai multe modificări din punct de vedere arhitectonic, devenind vreme de mai bine de o jumătate de veac, centrul cosmopolit al Bucureştilor. Impunătoarea clădire a ajuns, după 1875, centrul vieţii mondene a Principatului şi apoi a Regatului României.
Cu un an înainte de începerea lucrărilor de construire, la 29 martie 1832, era emis un act, de comisarul vopselei de roşu (Bucureştii împărţiţi în culori ce ţineau locul sectoarelor de astăzi) către postelnicul Costache Grigore Şuţu prin care îi aduceau la cunoştinţă să reia lucrarea “zidului împrejmuirii grădinii ce ai început Dumneata a zidi acum“. Palatul a avut parte de multe modificări din punct de vedere arhitectural. Fiul lui Costache, Grigore, s-a căsătorit în 1856 cu Irina Hagi-Mosco, fiica bancherului Ştefan Hagi-Mosco.
Inainte de finalizarea executării construcţiei, în anul 1834 au existat multe neînţelegeri între proprietar şi arhitecţii constructori cu privire la realizarea lucrărilor, soldate cu plângerea adresată Vorniciei Bucureştilor, la 25 mai, de către Costache Gr. Suţu, în care acuza calitatea sobelor şi bolta ameninţată de surpare. Ulterior, pe la 1862, aspectul interior al clădirii a fost mult modificat, în urma unor operaţii de modernizare executate de sculptorul Karl Storck, prin adăugarea unor elemente arhitectonice printre care şi o monumentală scară desfăcută în două braţe, reflectată în imensitatea unei oglinzi aduse de la Murano.
În acest salon, familia Şuţu găzduia baluri selecte, precum şi diferite serate muzicale şi teatrale la concurenţă cu petrecerile de la Oteteleşanu de pe Calea Victoriei, unde actualmente se află cel dintâi zgârie-nori al Bucureştilor, Palatul Telefoanelor, precum şi cu cele date în casa beizdadelei Gheorghe Bibescu în Palatul Brâncovenesc de pe cheiul Dâmboviţei ori în casa lui Grigore Cantacuzino de pe Podul Mogoşoaiei.
Urmând noile tendinţe vremurilor portalele de intrare erau marcate cu steme şi inscripţii, noua construcţie se impunea prin trăsături distincte în toate privinţele faţă de clădirile bucureştene din acea vreme. Hagi-Mosco relata descriptiv unicitatea arhitecturală a palatului pe tărâmurile natale:
„Intrarea majestuoasă, largă, înaltă, inversul intrărilor caselor vechi româneşti, cu intrare îngustă. Ferestre largi cu oberlichturi ogivale, inversul ferestrelor obişnuite la noi, pătrate sau dreptunghiulare. […] Spatele clădirii, care pe vremuri dădea în grădină, identic cu faţada principală, inversul caselor noastre al căror spate nu corespundea întru nimic cu faţada. La cunoştinţa mea, iarăşi un singur exemplu de acest fel.”
Graţie interesului şi a pretenţiilor rafinate ale noilor proprietari, Grigore şi Irina Suţu, fiica marelui bancher Ştefan Hagi-Mosco, palatul a traversat sub stăpânirea acestora o perioada de maximă splendoare. Preocuparea acordată amenajărilor, atât a reşedinţei propriu-zise, cât şi a grădinii înconjurătoare, demonstraţiile de eleganţă şi lux, preţiozitatea şi constanţa balurilor organizate, selecţia oaspeţilor după criterii strict definite de poziţia în societate, au conferit palatului şi perechii posesoare un rol însemnat în desfăşurarea vieţii comunităţii bucureştene din a doua jumătate a veacului al XIX-lea.
Interiorul acestui palat spectaculos luminat de numeroase policandre, candelabre şi lămpi, includea pe lângă camerele cu destinaţie personală şi saloanele mai mici de primire, la parter o spaţioasă sufragerie din care se descoperea vederii priveliştea grădinii, iar la etaj, simetric dispuse, două mari săli de bal, cu ieşire spre balcoanele de aceeaşi lungime, denumite potrivit culorii tapiţeriei mobilierului, „salonul roşu” şi „salonul galben”, în care pâlpâierile luminoase erau mult sporite de reflectarea în enormele oglinzi ce decorau pereţii.
Pe parcursul zilei, lumina pătrundea (ca şi astăzi, de fapt, căci aceast giuvaier arhitectonic îşi perpetuează încă existenţa) în holul central şi pe monumentala scară ce face trecerea la etaj, printr-un brâu de ferestre, de forma unor jumătăţi de cerc, aflat la intersecţia cu plafonul împodobit cu ornamentaţii în relief, de un efect grandios.
Grădina palatului era imensă. Trecătorii de rând se opreau, de fiecare dată lângă gardurile palatului ca să observe păsările ce se aflau în grădină: fazani, pelicani sau frumoşii păuni ce se plimbau în voie în preajma unui bazin realizat în stilul fântânilor de la Palatul Versailles. Petrecerile de la palatul Şuţu erau onorante. Însuşi regele Carol I , care nu era mare amator de distracţii, lua parte la diferite petreceri la familia Şuţu.
Emanoil Hagi-Mosco notează în volumul “Bucureşti. Amintirile unui oraş” că la toate sindrofiile se vorbea numai franţuzeşte, iar între cei doi era un aşa mare contrast fizic, dar şi comportamental, el, scund şi îndesat, ea, uscăţivă şi deşirată încât îşi atrăseseră supranumele de “Turcul şi Cămila”. Petrecerile se desfăşurau în salonul roşu sau cel galben, nume acordate după culorile stofelor care îmbrăcau tapiţeria şi ale perdelelor. Cele mai “gustate” erau balurile mascate când în mod special doamnele se făceau remarcate prin costume de epocă, croite şi asortate cât mai extravagant. În 1875, când felinarele cu gaz erau o raritate, Palatul Şuţu era scăldat în talazuri luminoase, de culoare albăstrie, ce ieşeau în evidenţă în bezna ce punea stăpânire peste oraş şi luminau balcoanele şi o parte din curte. Lumina era obţinută prin ataşarea pe balcoane şi pe vârfurile metalice ale gardului a mai multor ţevi cu mici orificii prin care gazul aerian ce se scurgea, reaprins, se transforma într-un minunat pâlpâit de lumini de poveste.
In timpul ocupaţiei germane din primul război mondial, Palatul Şuţu a fost folosit drept reşedinţă a generalului Tülff von Tscheppe und Weidenbach. În 1921, Consiliul comunal al Capitalei hotărăşte să înfiinţeze un muzeu de istorie al Bucureştilor, însă obiectivul este realizat abia zece ani mai târziu. Între timp, Palatul Şuţu a devenit sediul Primăriei Municipiului Bucureşti. Aici, primarul Dem. I. Dobrescu a semnat deschiderea primei expoziţii permanente a Muzeului Municipal. Astfel, în 1931, acest muzeu a fost inaugurat în fosta casă a familiei Moruzzi de pe Calea Victoriei. Între timp, în 1932, Palatul Şuţu a găzduit Banca Chrissovelony. Din 1940, Muzeul Bucureştilor a fost mutat temporar pe Şoseaua Kiseleff nr 3. Palatul Şuţu a devenit sediu al Casei de Economii şi Consemnaţiuni în 1942, apoi a găzduit Institutul de Construcţii în 1948. Zece ani mai târziu, lucrările de restaurare s-au încheiat, încât, la scurtă vreme, din 1959, a devenit sediu al Muzeului Municipiului Bucureşti, pe care-l găzduieşte şi astăzi.
Bibliografie, note si citate:
Emanoil Hagi Mosco, Bucuresti Amintirile unui oras Fundatia culturala romana 1995
Ana Iacob, Historia La Palatul Suțu erai primit doar în caleașcă
Luminita Ciobanu, Jurnalul Național Lumini de poveste la Palatul Șuțu
Instructiuni comentarii:
Pentru a comenta sub identitatea de pe blogul anterior TheophylePoliteia autentificati-va mai intai, apasand pe iconul corespunzator din formular. [ Ex. pentru autentificare Wordpress apasati iconul
]
