Începuturile creştinismului românesc (2)
| 11/02/2013 | Autor theophyle Categorii: Magazin Istoric |
Evidente arheologice
Creştinismul timpuriu este argumentat prin opţiunea indivizilor sau, şi mai precis, prin reflexul podoabelor care le însoţesc portul şi unele obiecte uzuale. Mai departe, nu credem că cineva cu adevărat serios poate să-şi închipuie că o 
religie se poate întreţine doar prin obiecte de uz personal. Căci, dacă ne-am ascuţi cât de puţin privirea, am vedea cu surprindere că inventarul descoperit şi pus în evidenţă nu este decât cel destinat portului individual. El nu aparţine unui inventar liturgic consacrat care să ne demonstreze funcţionarea unor biserici. Dispunem de cruci pectorale, nu însă de cruci de altare, avem vase de lut cu tot felul de simboluri cruciforme, nu însă potire sau patere pentru împărtăşanie. Există opaiţe banale, dar nici un argument pentru utilizarea lumânărilor; oale de provizii, nu însă cristelniţe; morminte orientate cu faţa către răsărit, dar nici un fragment de icoană. Probabil că ar trebui să multiplicăm exemplele aşa încât să se vadă că avem dreptate.
Între modalităţile prin care se poate stabili nivelul organizării creştine a unui teritoriu se află una, tot de primordială arheologică, scăpată constant din atenţie. Pentru orice comunitate creştină organizată, era nevoie de ritual. Iar pentru derularea sa a fost vitală procurarea materialelor de bază care serveau euharistiei: pâinea şi vinul. Dacă în cazul pâinii lucrurile sunt simplu de dovedit (prin relevanţa uneltelor de arat şi cules, a râşniţelor), el fiind pentru comunităţi un bun deja exersat, nu acelaşi lucru se întâmplă cu vinul. El are nevoie de o cultură viticolă statornică, îngrijiri şi unelte speciale. Dacă cineva ar dori să cunoască cât de creştină era la un moment dat populaţia unei regiuni, ar trebui să-i inventarieze urgent mărturiile de practicare a viticulturii (vocabular, urme de terasări, sâmburi, sape, cosoare, recipiente mari etc.). Prima constatare este cea potrivit căreia limba română nu conţine nici un termen special de origine latină care să dovedească permanenţa ocupaţiei viticole[1]. Fără nici o relaţionare la creştinism, cultura viţei de vie este absentă din studiile arheologice privitoare la viaţa economică a Crişanei (sec. X-XI)[2], Transilvaniei (sec. VI-VII – IX-X)[3], Moldovei meridionale (sec. X-XIII)[4] sau viitoarei Ţări Româneşti (sec. XI-XIII)[5]. Singurele băuturi alcoolice consumate erau probabil miedul şi berea. Oferim deci o temă nouă de reflexie celor care vor socoti că analizele noastre sunt mult prea drastice sau prea speculative. Dacă ni se va răspunde că toate liturghiile se bazau pe vinul importat, atunci vom cere să se arate deîndată mărturiile acelei mişcări comerciale şi religioase, împreună cu estimări legate de cât de mult poate să se bazeze creştinismul unui întreg popor pe vinul produs la câteva sute de kilometri distanţă.
Alt spaţiu de manevră de eşafodare a creştinismului timpuriu l-a constituit mormântul şi cimitirul. Cu uriaşă siguranţă s-a scris mereu că „morţii îngropaţi cu privirea spre est au fost, fără îndoială, creştini”[6]. În lipsa 
unor piese de inventar, doar pe criteriul orientării cardinale a defuncţilor, s-a admis adesea apartenenţa lor la câte o comunitate creştină. Dar, mormintele nu sunt complexe de tipul bisericilor, aşa încât ar trebui să acceptăm că şi unii dintre non-creştini se înhumau tot cu faţa către răsărit. Ar fi destul dacă am aminti că toţi mahomedanii îşi doresc mormintele cu vederea către acelaşi răsărit, unde se află Mecca. O parte a slavilor practicau acelaşi obişnuinţe de îngropăciune. Problema nu este specifică segmentului cronologic de care ne interesăm şi, tocmai din acest motiv, nu ar trebui nici supralicitată, nici măcar invocată. Practicile funerare ale vremurilor demonstrează preponderenţa absolută a mormintelor de incineraţie[7]. În secolele VIII-X, de pildă, există majore diferenţe dintre componentele teritoriului de astăzi a României. În Câmpia Munteană există mari necropole bi-rituale, în timp ce Moldova este altceva[8]. Multe au fost admise ca păgâne[9].
Consensul este departe de a fi dobândit. Au fost creştini doar cei înhumaţi? Incineraţii au fost mereu altceva decât români? Cu infinite precauţiuni şi restricţionări, s-a admis totuşi mixtura[10]. Dacă ar fi însă astfel, va trebui să o scriem că aceiaşi creştini erau în contradicţie frapantă cu majoritatea coreligionarilor lor din teritorii europene stabilizate[11]. Sau, în continuare, că românii nu se obişnuiseră a avea obiceiuri creştine nici măcar în întregimea locurilor în care vieţuiau.
Mărturiile materiale ale bisericii sau ale organizării ei nu parvin 
dintru-nimic. Între obiectele avute la îndemână, suspectate de a fi purtătoare de simboluri creştine şi instituţii sunt prea multe şi complicate disocieri de făcut. De la nici un lăcaş de biserică certificat fără rezerve, până la un afirmat „sistem parohial rural”[12], este o uriaşă distanţă. Numai cine nu cunoaşte cum s-a clădit reţeaua din urmă, în principatele structurate, în răstimpul secolelor XIV-XVI, ar putea să invoce, cu mult hazard, vreuna similară, existentă în secolele X-XI, apoi dispărută complet ori restrânsă la minimum, imediat după aceea. Cât despre locurile de botez, dacă ar fi fost vreun baptisteriu sigur, în aceleaşi vremuri, nu avem nici un drept să-l imaginăm ca funcţionând „mai ales [pentru] alogeni”[13].
Anterioritatea unor biserici de lemn sau de tip bordei, era afirmată deja de Nicolae Iorga[14]. Supoziţia a răzbătut până la ultimii autori români care au tratat ori atins tangenţial tema arhitecturii ecleziastice[15]. Construcţia ipotetică, multiplu împărtăşită, a fost „rezolvată” prin aceea că s-a admis existenţa unor lăcaşuri de lemn, cu număr practic nelimitat, a căror perisabilitate ar fi cauza finală a neregăsirii lor. Nimic mai fals însă. Arheologia este în măsură să depisteze astfel de construcţii, cu condiţionarea minimă ca ele să fi existat într-adevăr. Tot aşa cum arheologia pot regăsi, şi au descoperit efectiv, casele de lemn şi anexele lor, mult mai vechi decât cele medievale. Secolele fără biserici au totuşi sate cu case descoperite, dar şi cimitire la fel de văduvite de lăcaşuri. Chiar dacă forma bisericilor ar fi semănat prea mult cu casele comune – ceea ce este deja exclus, după progresele înregistrate de arhitectura ecleziastică şi exigenţele de cult – ar fi fost nevoie de întâlnirea cu un inventar liturgic. Or, cum am amintit-o mai sus, nici asemenea mărturii nu există.
În toate părţile Europei, bisericile de lemn s-au descoperit şi continuă să apară sistematic în cercetări, indiferent de materiale şi modalitatea de construcţie (pe tălpi sau pe pari, din bârne sau nuiele cu lipituri de lut). În spaţiul nostru, ele nu există însă. Un adevăr fără nici un fel de echivoc trebuie în sfârşit recunoscut: de la formarea ca popor, până prin secolele XII-XIII, nu există biserici care să poată fi desemnate, fără ezitare, ca aparţinând românilor. Nu este vorba despre vreun „complot al arheologilor”, nici despre vreo gestionare defectuoasă a cercetării, pur şi simplu bisericile nu se găsesc. Orizontul de aşteptare din partea arheologiei medievale trebuie socotit închis. Iar dacă unele biserici se vor descoperi totuşi, în viitor, nimic nu va putea modifica o concluzie generală tocmai inversă aceleia care să sprijine compunerea unei vieţi creştine străvechi, aglomerate şi statornice, a românilor. Presupusele biserici vor apărea mereu ca edificii rare, izolate, întâmplătoare. Ar fi, adică, la fel de normal să admitem că ele nici nu ar fi de regăsit pentru că nici nu au fost construite. În logica lucrurilor, scepticii şi şocaţii de o asemenea concluzie ar trebui să accepte că, de la început, adevărul se putea împărţi în două zone opuse, aflate între shakespeare-anul „a fi” şi „a nu fi”. Când pe talgerul pozitiv de măsurare nu se poate arunca nimic, cel opus trebuie luat automat în considerare.
Mai departe, dacă nu avem biserici (indiferent dacă explicaţia s-ar împărţi între nu ar fi fost sau încă ar mai fi de aflat), ar trebui să vedem cum a 
funcţionat, dacă lucrul ar fi fost cu adevărat posibil, creştinismul fără ele. Uitând pentru o clipă faptul că nedescoperirea bisericilor este afirmată răspicat de un specialist în arheologie medievală, am dori să aflăm dacă pe undeva, în lumea geografiei creştine sau a altor religii, a mai fost vreodată pusă în discuţie opţiunea religioasă a unui întreg popor fără dovedirea prezenţei lăcaşurilor sale de închinare. Dacă da, atunci poporul român nu ar mai fi unic. Or, deja suntem pe un teren minat: fiece componentă a individualităţii poporului român are câte o analogie la popoarele înrudite ori la cele vecine. Tocmai creştinismul fără biserici să-i fi fost ceva cu adevărat propriu?
Din cele arătate se poate deduce că trecem cu seninătate peste carenţe grave: nu dorim să ne asumăm evidenţa non-mărturiilor. În plus, manevrăm o metodologie de reconstrucţie istoriografică dintre cele mai vulnerabile la critică. Să invocăm doar un singur exemplu din ultima categorie. Pentru perioada secolelor V-VII, cel mai avizat cercetător al Moldovei a scris că pe baza descoperirilor (unele trăsături creştine la morminte, tipare de cruci, cruci, însemne grafitate) se „arată destul de clar că religia creştină începuse să se răspândească”[16]. Verbul „a începe” nu are nici un sinonim de felul „a continua”, „a creşte”, „a dezvolta” sau altele care să ne dezvăluie un proces cursiv sau aglomerat. Se poate în schimb substitui prin: „a înfiripa”, „a porni”, „a se întemeia”. În aceeaşi analiză geografică, intervalele de timp învecinate, adică ale secolelor VII-IX şi IX-X, nu beneficiază nici măcar de asemenea generalizări. Concluziile negative directe au fost eludate, cele indirecte au rămas lăsate doar în seama cititorilor mai atenţi. S-a mizat concomitent pe lipsa de interogaţie a celorlalţi. Dacă valorizăm, va trebui să admitem că s-a pornit de la ceva foarte precar, incipient, care nu a înregistrat nici un fel de continuitate. Perseverând cu astfel de judecăţi evazive şi fracturate pe intervale scurte, nu putem construi nimic credibil sau demn de reţinut.
Ideea exegeţilor este că, de la începutul secolului al VII-lea, romanitatea creştină nord-dunăreană a rămas izolată între păgâni[17]. Spaţiul ar fi rămas populat cu creştini „marginali”, într-un context istoric general care nu le era deloc favorabil, nici dinspre Bizanţ, nici dinspre migratori. Pe parcursul timpului, în timp ce perispaţiul mediteranean acumula doctrine şi „tradiţie” eclesiastică, creştinii din jurul Carpaţilor vegetau în neştiinţă şi imposibilitatea de a se face remarcaţi. Poate, o bună parte dintre ei, credea, aşa cum se va mai întâmpla şi în secolele următoare, foarte sincer în minimele valori ale creştinismului. Dar, întreagă această credinţă, numai urme şi semnificaţii istorice majore nu a avut. Atâta vreme cât Biserica–instituţie nu are izvoare care să-i dovedească funcţionarea, tot ceea ce se afirmă despre o viaţă religioasă la români nu este decât un abur despre care raţionalismul nu poate să accepte că este numai un procent restrâns al realităţii.
Oricât vor încerca să ne convingă partizanii acestui creştinism vaporos, nu vom putea admite naşterea unor credincioşi în afara unei cateheze minimale, 
cu surse clare de îndreptare şi călăuzire. Creştinismul nu este, pur şi simplu, o stare de spirit, ereditar transmisibilă, ci un îndelung exerciţiu al practicii, după elementara educare, cunoaştere şi recunoaştere a divinităţii. El are nevoie de un anume nivel de civilizaţie, care numai modest nu poate fi numit. Altfel ar trebui să acceptăm, într-o proporţie deloc potrivită poporului român, că numitul popor ar fi dispus, în trecutul istoric, de o cantitate incomensurabilă de mistici, călăuziţi doar de harul revelaţiei însuşită punctual, prin nenumărate sincope de translaţie, de la dascăli către învăţăcei, departe de centre de şcolarizare, care încontinuu, cu o imaginaţie pe care nu suntem în stare să o urmărim ori să o detectăm, se folosea de substitute improvizate pentru a săvârşi cultul. Orice text liturgic învăţat oral ar fi sfârşit prin a deveni variantă mioritică, în acest caz, pus automat sub stigmatul ereziei. Or, precum bine se ştie, mistici români au fost foarte puţini şi, mai cu seamă, mai târzii şi, în general, validaţi în alte teritorii ale geografiei creştine decât pe pământul care i-a născut. Iar în legătură cu urmele materiale ale practicării slujbelor am ajuns deja la câteva încheieri. Cu alte cuvinte, dacă perseverăm a socoti că poporul român exersa asemenea formule de cult, poseda o credinţă alimentată întâmplător şi lăsată total fără supraveghere, ar trebui să ne întoarcem la şcoală pentru a reînvăţa ceea ce a fost şi este, în esenţă, creştinismul. În fond, cei care pretind a impune asemenea reconstituiri de istorie bisericească ar trebui serios suspectaţi că nu au noţiunile de bază ale unei educaţii creştine. Trebuie să mai admitem că până şi afirmarea unei „sinteze libere de elemente creştine şi păgâne”[18], nu este decât tot o versiune forţată de originalitate, care încearcă să mai salveze ceva.
Sursa principală: Adrian Andrei Rusu – “Creştinismul românesc în preajma Anului O Mie: în căutarea identităţii“
Bibliografia sursei:
[1] Vezi D. Rancu, Terminologia românească de origine latină a uneltelor agricole din Banatul roman, în Tibiscum, 11, 2003, p. 290.
[2] I. Crişan, Aşezări rurale medievale din Crişana. Secolele X-XIII (în continuare I. Crişan, Aşezări rurale). Oradea, 2006, p. 40. Singura mărturie citată este din jurul mănăstirii şi sediului episcopiei de la Cenad.
[3] V. Vizauer, Aspecte privind alimentaţia în Transilvania în Evul Mediu timpuriu (secolele VI/VII-IX/X), în Anuarul Şcolii Doctorale „Istorie. Civilizaţie. Cultură”, 2, 2006, p. 189-190.
[4] V. Spinei, Realităţi etnice şi politice în Moldova meridională în secolele X-XIII. Români şi turanici. Iaşi, 1985, p. 125-127.
[5] A. Ioniţă, Spaţiul dintre Carpaţii Meridionali şi Dunărea Inferioară în secolele XI-XIII. Bucureşti, 2005, p. 99-102.
[6] În acest caz: I. Vasiliu, Cercetările arheologice întreprinse în cimitirul feudal-timpuriu (secolele XI-XII) de la Isaccea, în Materiale şi cercetări arheologice, 14, 1980, p. 481.
[7] V. Spinei, Practiques funéraires dans l’espace carpato-danubien dans la seconde moitié du Ier millénaire ap. J.-C., în vol. Aspects of Spiritual Life in South East Europe from Prehistory to the Middle Age (în continuare V. Spinei, Practiques funéraires). Ed. V. Cojocaru, V. Spinei. Iaşi, 2004, p. 260.
[8] C. Luca, D. Măndescu, Rituri şi ritualuri funerare în spaţiul extracarpatic în secolele VIII-X (în continuare C. Luca, D. Măndescu, Rituri şi ritualuri). Brăila, 2001, p. 69.
[9] Şt. Olteanu, Societatea românească la cumpăna de milenii (secolele VIII-XI) (în continuare Şt. Olteanu, Societatea românească). Bucureşti, 1983, p. 173; C. Luca, D. Măndescu, Rituri şi ritualuri, p. 70; S. Marţian, Biserica, p. 112, 134-135.
[10] N. Zugravu, Geneza, p. 493-495; Al. Madgearu, Rolul creştinismului, p. 103-105; Th. Nägler, în vol. Istoria Transilvaniei. I. Cluj-Napoca, 2003, p. 202. Autorul din urmă este şi cel care, în cuprinsul lucrării, a pledat viguros împotriva existenţei obştilor mixte (p. 221-222). Deci, contradicţia este instalată: cimitire comune, da, viaţă socială, nu.
[11] V. Spinei, Practique funéraires, p. 262-266.
[12] N. Zugravu, Geneza, p. 488.
[13] Ibidem, p. 489.
[14] Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor. Ed. a 2-a. Bucureşti, 1928, p. 33-34. Iar după el, Şt. Meteş, Istoria Bisericii, p. 25.
[15] „trebuie să fi existat şi o oarecare organizare bisericească, oricât de rudimentară, şi ca atare e neîndoielnic că localnicii au dispus şi de biserici, dar până acum nu avem încă dovezi arheologice. E însă foarte probabil că bisericile fuseseră şi ele clădite din lemn şi, în conformitate cu cerinţele liturgice ortodoxe, compuse din trei compartimente: un altar, o navă pentru bărbaţi şi o tindă pentru femei”. V. Vătăşianu, Istoria artei feudale în Ţările Române. I. Arta în perioada de dezvoltare a feudalismului. Bucureşti, 1959, p. 4-5. Vezi şi I. Barnea, Arta creştină în România. II. Bucureşti, 1981, p. 13-14.
[16] D. Gh. Teodor, Teritoriul est-carpatic în veacurile V-XI e. n. Contribuţii arheologice şi istorice la problema formării poporului român. Iaşi, 1978, p. 19. Ideile au fost reluate în Idem, Creştinismul.
[17] S. Brezianu, în vol. O istorie a românilor. Studii critice. Cluj-Napoca,1998, p. 45; V. Spinei, Practiques funéraires, p. 259.
[18] Al. Madgearu, Rolul creştinismului, p. 110.
Instructiuni comentarii:
Pentru a comenta sub identitatea de pe blogul anterior TheophylePoliteia autentificati-va mai intai, apasand pe iconul corespunzator din formular. [ Ex. pentru autentificare Wordpress apasati iconul
]
Theophyle, articolul ăsta e foarte interesant.
Nu mă refer la faptul că nu am fost creştinaţi cu mult mai repede decât slavii lui Vladimir. Foarte probabil aşa e.
Dar m-ai aruncat în ceaţă complet cu berea şi miedul.
Dincolo de legenda arhicunoscută a tăierii viilor de către Burebista, vrei să spui că nu am avut vin şi viţă de vie până în evul mediu?
Ups!
E dureros de-a dreptul.
Radu Anton Roman .- bine poate nu-i chiar o sursă ştiinţifică – vorbea chiar de o paleo-Fetească Neagră. Ovidiu scria “solidul vin barbarii îl sfarmă-n dinţii lor”. Bun, Ovidiu scria doar de spaţiul dobrogean, mai cosmopolit încă de atunci.
Poţi să ne lămureşti dacă
– la noi s-a cultivat viţa de vie în premieră doar după secolul XI?
– au existat culturi mai vechi, dar s-a întrerupt totul o dată cu Völkerwanderung?
În ce priveşte păgânismul cred că supravieţuiesc până azi unele tradiţii
– găina neagră tăiată peste mormânt
– laptele lăsat pentru “şarpele casei”
Vor mai fi fiind, dar nu le-am remarcat eu.
La Creangă mai se găseşte o menţiune “Iar, nurorile, despletite. o boceau de vuia satul”. Asta cu părul despletit la funeralii vine probabil de la colonizarea romană.
Elena Salut,
eu nu incerc sa distrug mituri, eu incerc sa pun in evidenta unele intrebari. Dupa cum vezi numele articolului este “Evidente arheologice”. Deci nu s-au gasit nici un fel de evidente arheologice care confirma producerea vinului pe teritoriile mentionate pana in secolul al VIII-lea, nici macar o singura proba. Fiecare cu concluziile lui. Da exista probe pana in secolul al III-lea, dupa acea tacere pana in secolul al VIII – IX-lea. Exista si o justificare practica, nu poti cultiva vita de vie cand trebuie sa fugi in codru de cateva ori pe an sau sa migrezi cu turma.
Asta insemna si ca de fapt am fost mai mult ciobani decat agricultori.
Ai sa primesti multe rspunsuri in postarea urmatoare care va expluica legatura crestinsmului romanesc la cel slav. Fara indoiala ca fara crestinarea slavilor populatia proto-romana ar fi evoluat diverit.
Buna seara
Theophyle, daca am fost mai mult pastori si pacurari (direct din pecorarius) atunci cum se explica faptul ca toti termenii indeletnicirilor agricole de baza sunt latinesti:a ara-arare, semanare-seminare, secerare-sicilare, grau, grane-granum, secara-secale, spic-spicum, paie-palea, furca-furca, jug-jugum.
Chiar termenii din viticultura, vie-vinea, vitza-vitea, vin-vinum sunt latinesti.La fel cu pomicultura marul-melum, par-pirus, piersic-persicus, prun-prunus.
Daca migratia slavilor (mari agricultori) ne-a prins mai mult pacurari decat agricultori ar fi fost normal ca termenii de baza ai agriculturii sa fie de origine slava, ceea ce nu e cazul decat pentru, notabilul totusi, ˝plug˝.Ca altfel de unde am fi invatat agricultura decat de la slavi.Ori, daca termenii de baza ai agriculturii, pomiculturii si viticulturii ne sunt latinesti, cum se explica?
Referitor la legatura dintre vin si impartasanie, nu este chiar adevarat ca fara vin nu a fost posibila in crestinismul timpuriu.
Faptele:Intre anii 1751-1764 a fost la Blaj episcopul unit Petru Pavel Aron.Atunci a dat el o mare batalie pentru puritatea ritului impartasaniei, condamnand cu putere si afurisind un obicei mult raspandit mai ales intre pacurarii din satele de munte.E vorba despre obiceiul auto-impartasaniei cu muguri de fag.Practic primavara, la vremea sarbatorii, oamenii luau in loc de paine si vin muguri de fag, dupa care ziceau ˝Hristos a inviat˝, un sincretism clar cu un rit agricol.Obiceiul care deja probabil ca era destul de vechi in vremea lui Petru Pavel Aron se pastreaza pana in ziua de azi in unele sate din Muntii Calimani si unii spun ca a mai ramas si pe la pacurarii din Marginimea Sibiului cand ii prinde Pastele pe munte.
Mulţu, abia aştept continuarea
Dacă nu am fi avut filoxera s-ar fi putut pur şi simplu studia adn-ul viţelor de vie. Aşa, am rămas cu puţine soiuri autohtone: feteasca, băbeasca plus ce mai e pe la Cotnari.
E foarte probabil că am renunţat cel pu’in par’ial la vie în evul întunecat.
Altă întrebare – de ce s-a păstrat atât de puţin din riturile precreştine în condiţiile în care creştinarea a avut loc târziu?
Pur şi simplu făcând comparaţie cu ruşii mi se pare că ei au păstrat mai mult sau că noi suntem mult mai săraci în amintiri. Ca şi cum ar fi avut loc o ştergere a memoriei colective. La noi se mai ştie doar de ştime, vâlve, zmei şi căpcăuni (cuvânt probabil venit de la kapkanii avari).
Mă gândesc – creştinarea s-a făcut mai târziu în zonele neocupate de bulgari (chestie pe care profii noştri au ocolit-o cu îndârjire)? E mult mai probabil ca noua religie să se fi răspândit fiind religia “oficială”. Deci Maramu şi Bucovina ar fi ultimele creştinate.
Şi oare Glad/Menumorut erau păgâni sau ortodocşi? După lipsa vinului în epocă ar fi păgâni.
Dar cât din însemnele religioase păgâne s-au păstrat? Ce religie aveau strămoşii noştri dinainte de venirea ungurilor?
Şi – toată lumea te stresează – aştept articolul cu cuplul Ahmadinejad-Morsi 🙂
Pentru Elena: În Cronica lui Anonymus se spune despre Menumorut că le-a răspuns ungurilor (citez aproximativ) că din mila stăpânului său de la Constantinopol le va sta împotrivă. Deci se poate presupune că Menumorut s-a creştinat de curând, dar tot acolo se zice că avea mai multe neveste. Apoi, despre Gyula, căpetenia maghiară care s-a instalat (sau înaintaşii săi s-au instalat) la Alba-Iulia se zice că ar fi fost botezat ortodox, trimiţându-i-se şi un episcop. Regele Ştefan al Ungariei (proaspăt catolic) a găsit în asta pretext pentru a-i ataca ţara (Gyula era bunicul lui matern) şi aşa s-a extins statul maghiar spre Ardeal (primul val de maghiari, cu Tuhutun şi ceilalţi s-au aşezat în Ardeal ca stăpânitori în locul foştilor stăpânitori; după înfrângerea lui Gelu locuitorii l-au ales domn pe Tuhutun; înscăunarea nu s-a făcut ca stat maghiar, ci ca stăpânire personală). Deci tind să cred că în acea zonă de ţară nu exista o structură bisericească stabilă, de vreme ce a fost necesar să se trimită episopi acolo. Deci nu exista unul local.
Apoi să nu uităm că episcopul de la Vicina a fost mutat la Cureta de Argeş târziu, deci nici măcar în fostele teritorii aflate sub stăpânire bulgară nu (mai) exista o ierarhie stabilă.
Se poate spune că biserica, indiferent de rit, s-a instalat doar în teritorii organizate, aflate într-o fază de stabilitate, adică doar în teritorii organizate ca stat. În rest se poate să fi existat amintirea unor credinţe ca au funcţionat demult (de exeplu se poate să fi fost oarecum creştini protoromânii dintre retragerea aureliană şi imperiul bulgar sau românii de după imperiul bulgar şi până la crearea ţărilor române, dar fără o ierarhie bisericească (care nu putea exista fîrî protecţia unei autorităţi laice) nu poate exista Biserică. Preoţii ce au fost hirotoniţi au murit după 30-50 -70 de ani, iar în lipsa unor eposcopi nu s-au făcut alţii. Deci nu poate exista Biserică.
Sper să nu se găsească cineva să mă contrazică pe baza doctrinei cultelor neoprotestante de azi. Vorbim aici de Biserică, aşa cum e definită ea de la începuturi.
Oricum, de remarcat că la români creştinarea nu s-a făcut cu forţa de sus în jos la un moment dat. Dar cred c-am intrat în episodul viitor.
Mulţumesc de răspuns.
Mă întreb dacă oare cronica lui Anonymus a fost tradusă integral în română sau pur şi simplu cei ce ne-au alcătuit manualele au luat din ea ce le-a convenit.
De Vladimir se ştie/presupune că şi-a lăsat soţiile păgâne cu ocazia creştinării (şi primirii unei mirese bizantine).
De ai noştri nu ştim nimic. Poate practicau un creştinism original 🙂
Oricum, dintre cei trei, Gelu e singurul român probabil.
da,
probabil – ” Gelou quidam blachus”
Ave doc! 🙂
HWH 😯
Extraordinar articol!
Eram curios, in contrapondere cu lipsa de dovezi arheologice care sa sprijine existenta bisericii pe teritoriul Romaniei in epoca “intunecata”, exista dovezi care sa ateste existenta paganismului germanic, iranian, turcic, slavic? Daca aceste dovezi nu sunt nici ele solide, atunci, avem o simetrie interesanta.
De asemenea, cum s-ar corobora dovezile arheologice (cate sunt) din Dobrogea cu cele din Muntenia sau Transilvania?
Salu,
Multumesc. Sper sa discutam si despre asta in postarile urmatoare.