Gnosticismul si filozofia neoplatonica (1)
| 17/02/2013 | Autor theophyle Categorii: Esoterica, Magazin Istoric, Ziarul de Duminica |
Gnosticismul (greaca – gnosis, cunoaştere, Sanscrit- gnana, iluminare) se referă la diverse idei sau curente religioase sincretice, constând in variate sisteme de credinţe, generalizat unite în învăţătura că oamenii sunt suflete divine, închise într-o lume materială, creată de un Dumnezeu imperfect, Demiurgul, care este frecvent identificat cu Dumnezeul lui Avram.
Demiurgul poate fi descris ca o încorporare a răului sau în alte instanţe la fel de Imperfect şi binevoitor atât cât insuficienţa lui permite. Acest Demiurg 
există alături de altă Fiinţă Supremă, îndepărtată si icognoscibilă, ce încorporează binele. Pentru a se elibera de lumea inferioară materială este nevoie de gnostic sau cunoastere ezoterica spirituală, disponibilă prin experienţă directă sau cunoaştere (gnostic) a acestui incognoscibil Dumnezeu. Printre sectele gnosticismului, totuşi, numai pneumaticii sau spiritualii obţin gnoză, materialiştii, deşi oameni, sunt condamnaţi. Iisus din Nazaret este identificat de unele secte gnostice ca o încorporare a Fiinţei Supreme, ce s-a încarnat pentru a aduce cunoaşterea pe pământ. În altele (de ex. Nazarenienii şi Mandeenii) El este considerat un “mšiha kdaba” (Messia fals), ce a distorsionat învăţăturile încredinţate de Ioan Botezătorul.
Pe când înainte Gnosticismul era considerat majoritar o corupţie a Creştinismului, acum este clar ca urme ale sistemelor gnostice pot fi distinse cu cateva secole înainte de Era Creştină. Gnosticismul a fost interzis încă din primul secol, astfel l-a precedat pe Iisus Hristos. Alături de Gnosticismul Mediteraneean şi Orientului Mijlociu înainte si după secolele al doilea şi al treilea, Gnosticismul devenea o erezie dualistică a credinţei Iudaice, Creştinismului şi filozofiei Helenice în zonele controlate de Imperiul Roman şi Imperiul Persan. Conversia la Islam şi Cruciada Albigensiană (1209-1229) a redus drastic numărul gnosticilor din toată perioada Evului Mediu, deşi câteva comunitaţi izolate continuă să existe până în prezent. Ideile gnostice deveneau influente în filozofiile unor variate mişcări ezoterice şi mistice spre sfărşitul secolelor 19 şi 20 în Europa şi America de Nord, incluzând pe unele care în mod explicit se identifică ca o renaştere sau chiar continuări ale grupurilor gnostice timpurii.
Unul din punctele centrale ale gnosticismului este problema răului: de ce există răul în Univers, dacă Dumnezeu este binele absolut? Răspunsul trebuia găsit prin înlăturarea confuziei dintre autorul lucrurilor rele şi autorul lucrurilor bune din univers. Cei doi „autori” sunt Dumnezeul cunoscut evreilor şi creştinilor (crud şi răzbunător) şi, respectiv, Dumnezeul necunoscut până acum, inaccesibil, deci străin (care nu intervine în treburile de pe pământ). Profeţii Bibliei au fost toţi inspiraţi de un Dumnezeu care anunţa numai catastrofe, deci de „Dumnezeul rău”. Gnosticii căutau pe Dumnezeul absolut, inefabil, inaccesibil, pe acel „Străin” din vârful ierarhiei tuturor dumnezeilor oricărei religii existente. Există aşadar o ierarhie cerească ce include toate fiinţele spirituale şi toate identităţile divine, toţi „Dumnezeii” în care cred reprezentanţii religiilor existente. Structura acestei ierarhii era imaginată diferit de fiecare maestru sau sectă gnostică, fiind dificil de descris într-un mod sintetic.
Sistemul doctrinar gnostic are particularităţi importante, care-l diferenţiază net de creştinism, din multe puncte de vedere. De aceea, ei pot fi 
consideraţi eretici numai dintr-un punct de vedere, anume prin perspectiva polemicii dusă din interior (atâta cât se poate afirma acest lucru ) cu creştinismul. Pe de altă parte, ei aveau un sistem de gândire care mai degrabă a rivalizat cu creştinismul, motiv pentru care ei pot fi consideraţi reprezentanţi ai unui curent independent . Mai trebuie spus şi că doctrinele gnostice se dezvoltă în acelaşi context cu platonismul mediu, apelând la surse compatibile şi rivalizând adesea. Gânditorii la care creştinii se raportau cu apelativul „eretici” puteau include la fel de bine platonicieni (în sensul platonismului mediu şi chiar neoplatonismului) sau gnostici, fără ca cele două curente să se confunde.
Miezul filosofiilor neoplatonice stătea in doctrina emanaţiei (indiferent de particularităţile acesteia, de la Plotin la Proclus, de pildă), în vreme ce gnosticii trebuie reperaţi prin cosmologia lor dualistă. Cu toate acestea, sistemele gnostice conţin elemente emanaţioniste şi chiar par uneori mai platonice decât celelalte prin ipostazierea la nivel inteligibil a unui număr aparent excesiv de entităţi şi niveluri. Ceea ce îi apropie este şi soteriologia: ambele sisteme mizau pe rolul cunoaşterii (iniţierii) în salvarea sufletului. Totuşi, dacă neoplatonicii se legitimau explicit prin tradiţia platoniciană, asumându-şi o identitate elenă, gnosticii îşi asumau o cuprindere mai largă, considerându-se posesorii unei învăţături universale, capabilă să includă toate celelalte religii.
Ca fenomen istoric, Gnosticismul a luat sfârşit în secolul al V-lea, odată cu victoria creştinismului în Imperiul Roman. În paralel se dezvoltase însă Maniheismul, care a supravieţuit mult timp, fie ca atare (în secolul al XI-lea, de exemplu, mai existau biserici maniheiste în Turkestan), fie sub forma unor reluări cum ar fi bogumilismul. Astazi gnosticismul antic este inclus in religii sau doctrine religioase Islamice si a ramas intr-un stadiu destul de original in Biserica Mandeana.
Neoplatonismul – Gnosticismul Filozofic
Trebuie sa subliniez de la inceput ca denumirile care incep cu “neo” imi sunt automat antipatice si de multe ori acopera simulacre ale multor lucruri lipsite de valoare sau proaste imitatii ale unor valori de mult apuse. De aceasta data nu am posibilitatea de a contesta valoarea exceptionala a acestui curent, desi contest numele si istoria larg aceptata de majoritatea cunoscatorilor acestui curent al gandirii, adanc integrat in traditia intelepciunii umane. Pot afirma fara rezerve că neoplatonismul este şcoala cea mai influentă asupra gândirii patristice şi medievale. Evul mediu va avea acces la puţine texte platoniciene şi aristotelice, la o cantitate precară şi nesistematică de comentarii şi traduceri, acestea ajungand mult mai tarziu (dupa secolul IX) din traducerile arabe si iudaice. Prima sursa a acestor scrieri proveneau dinspre gânditorii neoplatonici.
Termenul de “neoplatonism” nu reprezintă o autodenumire a neoplatonicilor, ci este o titulatura mult mai târzie, probabil originea ei este in secolul al XIX-lea. Ganditorii platonicieni credeau ca ei continua gandirea platonica pre-crestina intr-un univers care a devenit dogmatic crestin. Asadar am sa ma folosesc de acest termen didactic, ca un instrument modern de delimitare între platonismul precreştin şi cel de după Hristos, fara a-l accepta conceptual. Treaba lor cum il denumesc in studiile universitare sau in enciclopedii. Din punctul meu de vedere exista o singura traditie platonica, care a inceput in secolul al IV-lea i.Hr. si isi continua influenta pana in zilele noastre. Pot sa atest despre mine personal ca am fost influentat pe parcursul vietii mele intelectuale de gandirea platonica, fara a diferentia daca ideile apartineau direct lui Platon, lui Xenocrates sau lui Plotin.
Din “fluviul” gandirii Platonice spre “marea” gandirii universale exista o delta plina de ramificari, cu multe “–isme”; la timpul despre care vorbim existau numai doua. Ramificarea sincretica, formulata de Filon din Alexandria ( numit si Filon Evreul, 20 î.Hr. – 45 d.Hr.), care propunea ideea conform căreia platonismul şi stoicismul reprezintă cheia înţelegerii Vechiului Testament, idee care pana la urma va fi “crestinata” si se va disipa in scolasticismul medieval. O a doua ramificare va pastra traditiile pagane, reprezentata de Trasyllos, filosoful de curte al împăratului Tiberius, celebrul editor al textelor platoniciene, cel care propunea şi împărţirea corpus-ului platonician în nouă tetralogii (clasificare păstrată până azi) si care va deveni mai tarziu tot o sincrezie, de o alta natura insa, adica de fapt ceea ce numim noi astazi Gnosticism.
După moartea lui Platon, în 347 î.Hr., conducerea Academiei Platonice a fost preluată de către nepotul acestuia, Speusip (407-339 î.Hr), apoi, din 339, de către Xenocrates. Aceştia au fost, într-un anumit sens, primii platonicieni. Ceea ce au făcut însă, în numele platonismului, într-un efort de sistematizare, poate sta sub acoperirea unui program mai puţin vizibil în dialogurile lui Platon. Ei au încercat o reducere a Formelor la două principii: Unul şi Diada. Xenocrates (396-314 î.Hr) va fi cel care va încerca să răspundă unor critici aristotelice, motiv pentru care poate fi considerat ca al doilea fondator al platonismului. Învăţăturile lui Platon ajung până la neoplatonicieni, mai ales în forma lăsată de el. Printre altele, Xenocrate va redefini noţiunea de Idee, pentru a evita celebra dificultate a “firului de păr” din dialogul Parmenide: Ideile sunt, în noua lui definiţie, “cauze paradigmatice ale fenomenelor naturale fireşti” . Succesorul lui Xenocrate a fost Polemon (350-267 î.Hr), care împinge platonismul spre o sinteză cu influenţe stoice. Acestora le urmează reprezentanţii aşa-numitului Platonism Mediu, o perioadă de vreo cinci secole, caracterizată de sincretism filozofico-mistic, susţinut de doctrine în esenţă platonice, dar cu serioase infuzii stoice, aristotelice, orientale, neopitagoreice. Este vorba de personaje destul de puţin cunoscute ca Arcesilaus, Carneades, Antiochus din Ascalon (130-68 î.Hr, în perioada activităţii sale Academia fiind deja pustiită, în urma căderii Atenei in mainele lui Sulla Romanul, in anul 88, astfel încât Antiochus, la un moment dat singura autoritate în materie de platonism, predă lecţii într-un gimnasium, el încercând să apropie platonismul de aristotelism şi de stoicism), Aristus (fratele lui Antiochus, conducătorul şcolii până în anul 55 î. Hr), Posidonius din Apameia (135-50 î.Hr.), apoi Theomnestus din Naucratis (activ în anul 44 î. Hr), după moartea căruia centrul filosofiei platonice se mută la Alexandria, unde Heraclit din Tyr era deja activ în calitate de reprezentant al Noii Academii.
Secolul al doilea după Hristos cunoaşte trei repere majore ale tradiţiei platoniciene: Şcoala ateniană (reprezentanţi: Nicostratus, Calvenus Taurus, Atticus, Harpocration din Argos, Severus), Şcoala lui Gaius (Gaius, iniţiatorul, apoi Albinus, Apuleius din Madaura, Galenus) şi Neopitagoreicii (Moderatus din Gades, Nicomachus din Gerasa, Numenius din Apameia, Cronius, Ammonius Saccas). Numenius din Apamea, alături de Ammonius Saccas, vor avea o influenţă directă asupra lui Plotin. Întemeietorul de drept al neoplatonismului este însă considerat Ammonius Saccas din Alexandria. Nu a lăsat texte, motiv pentru care este dificilă orice aproximare a doctrinei lui. Se spune că s-ar fi născut din părinţi creştini şi s-ar fi întors la păgânism. Nu făcea parte dintr-o “şcoală” în sensul tradiţional al cuvântului, fiind mai degrabă un exponent al unor cercuri oculte, de sorginte gnostica. Docamdata, cam atat restul in articolul viitor.
Instructiuni comentarii:
Pentru a comenta sub identitatea de pe blogul anterior TheophylePoliteia autentificati-va mai intai, apasand pe iconul corespunzator din formular. [ Ex. pentru autentificare Wordpress apasati iconul
]
