Constantin cel Mare – o istorie lumească
| 21/05/2013 | Autor theophyle Categorii: Magazin Istoric |
Basileul
În secolul al III-lea, Diocleţian, duce până la ultimele instanţe principiul absolutismului monarhic, cultul imperial transforma împăratul in personaj sacru, adorat după riturile curţilor orientale. Constantin (cel Mare), adept al cultului oriental al Soarelui, creştinat şi botezat în cultul crestin-arian abia în ultimele zile ale vieţii, a promulgat în 313, “edictul din Milano”. De fapt, Constantin doar il recunoscuse şi aprobase în 313 ordonanţa dată în Orient, la Nicomedia de împăratul Licinius în 312, care, la rândul ei, repeta edictul de toleranţă dat de Galerius in 311 d. Hr., (succesorul lui Diocleţian, în Occident). Edictele de toleranţă a creştinilor, apoi adoptarea creştinismului ca religie de stat (de către Teodosiu I, în 392), au fost măsuri dictate de raţiuni politice precise: în multitudinea eteroclită de popoare din Imperiu religia era un eficient factor unificator. La început, această religie fusese cea a zeului Soare; dar când majoritatea populaţiei din cele mai importante şi mai bogate regiuni – Asia Mică, Siria, Egiptul – trecuse la creştinism, era firesc ca această nouă religie să devină religie de stat, iar împăratul să fie, în acelaşi timp, şeful politic şi religios al Imperiului. Ca atare, reşedinţa sa va fi „Palatul Sacru”, când va deceda va fi înmormântat într-o biserică creştină, iar el şi împărăteasa vor fi declaraţi, uneori, sfinţi creştini, cum s-a întâmplat cu Constantin şi mama sa Elena.
Încoronarea împăratului era forma religioasă prin care se consfinţea autoritatea sa de locţiitor pe pământ al lui Dumnezeu. Ca imperator roman, el rămâne legislator şi comandant suprem al armatei; ca basileu el este, asemenea monarhilor orientali, autocrat; iar în calitatea sa de şef al unui imperiu creştin, el este reprezentantul lui Dumnezeu, isapostolos (titlu cu care a fost învestit Constantin de Conciliul din Niceea), adică egal în rang cu apostolii. Juriştii bizantini au recunoscut autoritatea absolută a voinţei împăratului. În conformitate cu această doctrină, orice jignire adusă împăratului era considerată un sacrilegiu; iar o răzvrătire împotriva autorităţii sale era pedepsită şi cu excomunicarea.
În consecinţă, o lege care să reglementeze succesiunea la tron nu exista şi nici nu ar fi putut să existe, căci însăşi voinţa Providenţei, necesară şi suficientă, o făcea absolut de prisos. Nici o familie regală în sânul căreia să fie limitat dreptul la succesiune nu exista. Puteau deveni împăraţi şi candidaţii de cea mai umilă condiţie socială. Împăraţii Iustin I şi Vasile I fuseseră simpli ţărani; Leon V şi Mihail II, scutieri; Phocas, simplu soldat; iar Leon Isaurianul, un modest meseriaş. Şi chiar dacă era vorba de un uzurpator printr-un act de violenţă, singura condiţie era ca un pretendent la tron să fie aclamat de Senat, de armată şi de populaţia Constantinopolului; în care caz, şi un uzurpator devenea “alesul lui Dumnezeu”, căci voinţa divinităţii se exprima tocmai prin această alegere, prin aceste aclamaţii. Din cei 109 împăraţi pe care i-a avut Bizanţul, numai 42 au sfârşit cu bine; 12 au fost forţaţi să abdice, 20 au murit de moarte violentă, 12 au fost întemniţaţi sau închişi într-o mănăstire, 3 au fost lăsaţi să moară de foame, iar 18 au fost mutilaţi (Louis Bréhier mentioneaza ca: 65 de împăraţi bizantini au fost detronaţi, dintre care 41 asasinaţi, 8 au căzut pe câmpul de luptă şi numai 39 au murit de moarte naturală).
Împăratul putea să-şi asocieze la domnie pe unul din fiii săi, căruia îi dădea titlul de co-imperator şi succesor al său, încoronându-l cu coroana imperială, cum procedase Leon II, care îşi încoronase fiul (viitorul împărat Constantin V) când acesta avea vârsta de abia doi ani. Iar Ana Comnena scrie că, la câteva zile după ce s-a născut, “părinţii mei m-au onorat şi pe mine cu coroana şi diadema imperială”. Graţie acestui mecanism prin care se putea asigura o continuitate a succesiunii, Bizanţul a avut timp de cinci secole (IV-IX) numai patru dinastii. Imperiul putea avea, concomitent, chiar şi cinci asociaţi la domnie: în sec. X, Roman II Lecapenos, care domnea împreună cu Constantin VII Porphyrogenetul, îi proclamă împăraţi pe trei din fiii săi (iar pe al patrulea, uzurpând autoritatea Bisericii în favorul puterii statului, îl numeşte patriarh al Constantinopolului). De notat însă că, totdeauna, predomina autoritatea unui împărat principal. Şi o fiică, sau o soră, sau văduva unui împărat puteau să succeadă decedatului şi chiar să transmită dreptul la domnie soţilor lor. În sec. XI, împărăteasa Zoe, fiica lui Constantin VIII, după moartea tatălui ei, acordă coroana imperială fiecăruia din cei trei bărbaţi cu care se va căsători. În secolul VIII şi în secolul IX, după moartea părinţilor lor, două prinţese, Irena şi Theodora, au ocupat tronul Imperiului fără să se mai căsătorească.
Constantin cel Mare
Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus (272 – 337), cunoscut in istorie sub numele Constantin I sau Constantin cel Mare, a domnit între 306 şi 337. Născut la Naissus, în provincia Moesia Superior (astăzi, oraşul Niš din Serbia), ca fiu al generalului Constantinus Chlorus (viitorul împărat 
Constanţiu I) şi al Elenei (Helenei). În 271-272, sub împăratul Aurelian, a fost membru al protectores (militari superiori în slujba împăratului) în est, iar ulterior a ajuns tribun. În 284-285 a fost praeses (guvernator de provincie subordonat unui consularis) al Dalmaţiei. A fost prefectul pretorian al împăratului Maximian în 288-293.
La 1 martie 293 a fost promovat la rangul de caesar. În 305, după abdicarea lui Diocleţian şi Maximian, se alătură tatălui său, în Apus. La moartea lui Constanţiu I, la Eburacum (astăzi, York), în Britannia (306), este proclamat împărat de către armată. În aceste împrejurări, Galerius, personalitatea dominantă a celei de-a doua tetrarhii, îl proclamă pe Flavius Severus augustus al Occidentului şi îl acceptă pe Constantin, caesar. Pentru moment Constantin a acceptat dar pacea şi a treia tetrarhie nu aveau să dureze prea mult. La Roma, pe 28 octombrie 306, Maxenţiu, fiul lui Maximian, a fost proclamat împărat iar Maximian care se retrăsese, se întoarce pentru a pretinde puterea. În condiţiile destrămării tetrarhiei, la conferinţa de la Carnuntum (11 noiembrie 308), Constantin este recunoscut oficial caesar în Apus, iar Maxentius este declarat uzurpator. În înţelegere cu Licinius, noul augustus al Occidentului, Constantin ocupă Spania (310), apoi pătrunde cu armata în Italia, înfrânge forţele lui Maxentius la Turin, Verona şi în bătălia decisivă de la Podul Milvius de lîngă Roma, în care Maxentius îşi găseşte moartea (312). Astfel, toate provinciile occidentale ale imperiului sunt reunite sub autoritatea sa.
Razboiul civil si unificarea
Flavius Galerius Valerius Licinianus Licinius (n. ca. 250 – d. 325) a fost împărat roman din 308 până în 324. Licinius s-a născut în Moesia Superior, într-o familie de ţărani originari din Dacia. El devine printr-o serie de razboaie împărat Roman al Occidentului si adeversar a lui Constantin. Dupa o serie de aliante intre ei, relaţiile dintre cei doi împăraţi au început să se tensioneze, 
astfel, în 316, se declanşează un prim război civil. Constantin obţine o victorie în bătălia de la Cibalae (Pannonia),. Înţelegerea care s-a încheiat între cei doi prevedea ca Licnius să-i cedeze lui Constantin toate provinciile sale europene cu excepţia Traciei, păatrându-şi însă poziţia de augustus. Pe 1 martie 317, la Serdica (astazi, Sofia), Constantin a anunţat numirea a trei caesari: fiul său Crispus în vârstă de 12 ani, fiul său Constantin, de 6 luni şi fiul lui Licinius, Licinianus, care avea 1 an şi 8 luni. După 320, Licinius sprijinit de cercuri păgâne din Orient, iniţiază o politică anticreştină, în timp ce Constantin se apropie tot mai mult de poziţiile bisericii creştine. În noul război civil care izbucneşte în 324, Licinius este infrânt în două mari bătălii, la Adrianopol (3 iulie) şi Chrysopolis în Asia Mica (26 septembrie), este capturat şi executat anul următor la Tesalonic.
Imperiul este reunificat şi supus autorităţii unui unic împărat, situaţie nemaiîntâlnită din 285. Constantin, care se revendica alesul pe pământ al divinităţii unice, abandonează politeismul tetrarhiei în favoarea monoteismului creştin. Principiul adopţiunii este înlocuit cu cel al eredităţii dinastice. Constantin a continuat şi a desăvârşit toate reformele iniţiate de împăratul Diocleţian. Numărul provinciilor este ridicat la 117, grupate în 14 dioceze şi 4 prefecturi (Orient, Illyricum, Italia şi Galia) inclusiv o parte din Dacia. Prin crearea unei noi monede de aur (solidus-ul) este abandonată politica economică a principatului – care era bazată pe argint-, în favoarea aurului, care devine baza sistemului monetar imperial. Armata se împarte acum definitiv în trupe de graniţă (limitanei) şi trupe de campanie (comitatenses). Din iniţiativa lui Constantin este inaugurat în 328, între Sucidava şi Oescus, un pod peste Dunare, care reflectă importanţa dobândită de regiunile nord-dunărene pentru imperiu. Prin campaniile sale la frontiera Dunarii, recupereaza o parte din teritoriile Daciei (care fusese părăsită de împăratul Aurelian). Acum Constantin şi-a adăugat şi titlul de Dacicus Maximus. Pe plan religios, în 325, are loc la Niceea, primul conciliu ecumenic al bisericii creştine, care pune bazele dogmatice şi canonice ale noii religii.
Constantin a luat hotărârea de a restaura Byzantionul şi de a face din el capitala imperiului – Constantinopole. În noiembrie 324, a stabilit în mod oficial hotarele noului său oraş, mutându-le cu circa 4 km în afară şi mărind cam de 4 ori suprafaţa sa. Noul oraş a devenit un centru al creştinismului, 
reşedinţa unui patriarh, comparabil ca dimensiuni cu Roma, Alexandria sau Ierusalimul. “Noua Romă” a moştenit instituţiile politice ale vechii Rome, dar şi tradiţii culturale ale Răsăritului grec. Construirea şi popularea noului oraş s-au desfăşurat foarte rapid. Noile ziduri au fost terminate în 412. La fel ca şi Roma, oraşul e construit pe 7 coline şi împărţit în 14 districte administrative.
Există şi aici un Senat; membrii săi aveau însă ranguri inferioare senatorilor din Roma, fiind numiti clari (remarcabili) şi nu clarissimi (deosebit de remarcabili). În perimetrul ocupat acum de Moscheea Sultanului Ahmet (Moscheea Albastra), Constantin a construit palatul imperial. Hipodromul a fost mărit la o capacitate de 50.000 de locuri. Constantin a început şi construcţia a doua mari biserici, Hagia Sophia (Sfânta Înţelepciune) şi Hagia Eirene (Sfânta Pace). La 11 mai 330 are loc inaugurarea oficială a Constantinopolului ca noua capitală a Imperiului Roman. Festivităţile au durat 40 de zile şi s-au desfăşurat pe hipodrom. Monedele bătute în acel an anunţau lumii evenimentul.
Instructiuni comentarii:
Pentru a comenta sub identitatea de pe blogul anterior TheophylePoliteia autentificati-va mai intai, apasand pe iconul corespunzator din formular. [ Ex. pentru autentificare Wordpress apasati iconul
]
Iti multumesc din suflet pentru subiectul zilei.
Cred că-i cea mai documentată adresă. Primeste te rog frumos “contributia mea” pentru aceasta sfanta zi de azi!http://ro.orthodoxwiki.org/Constantin_cel_Mare
La multi ani tuturor purtatorilor de nume ale Sfintilor Imparati Constantin si Mama Sa Elena!
O zi racoroasa alaturi de cei dragi, plina de sanatatea mintii, sufletului si a trupului.
Cu placere Paula 🙂