China sursa culturală majoră pentru Japonia şi Coreea – lingvistică
| 28/09/2013 | Autor theophyle Categorii: Magazin Istoric, Ziarul de Duminica |
Limba chineza (rezumat)
Limba chineză face parte a familiei de limbi sino-tibetane şi cred că a existat o limba de origine, denumite proto-sino-tibetană, de la care au derivat limbile sinice şi tibeto-birmaneză. Relaţia dintre chineză şi alte limbi sino-tibetane este un domeniu de cercetare activ, cum este şi încercarea de a reconstrui limba proto-sino-tibetană. Principala dificultate în acest efort este că, deşi există documente suficiente pentru a permite o reconstruicţie a sunetelor limbii chineze antice, nu există nici o dovadă scrisă care înregistrează diferenţele dintre limba proto-sino-tibetană şi chineză veche.
Diferenţele dintre dialectele chineze fac imposibilă înţelegerea verbală, fiind comparabile cu diferenţele dintre limbile romanice. Pe de altă parte, scrierea este comună tuturor dialectelor, pentru că ideogramele chinezeşti indică numai sensul, nu şi rostirea. Astfel, doi chinezi vorbind dialecte diferite se vor putea înţelege în scris, chiar dacă nu se pot înţelege verbal.
Dialectul mandarin vorbit în Beijing este promovat de guvern ca limbă vorbită pe întreg teritoriul Chinei, cît şi în Taiwan şi Singapore. Odată cu întărirea curentului politic pro-independenţă în Taiwan, în această insulă a început să se folosească mai des dialectul local. În Sudul Chinei este vorbit dialectul cantonez, care este limba principală vorbită din Hong Kong şi Macao.
Relaţia dintre chineza vorbită şi cea scrisă este destul de complexă. Variantele vorbite au evoluat diferit, în timp ce limba scrisă s-a schimbat mult mai puţin. Literatura clasică chineză a început în perioada cunoscută ca “Primăvara şi Toamnă”, cu toate că s-au descoperit înregistrări scrise începînd cu secolele XIV î.Hr. pe oasele oraculare a dinastiei Shang.
Ortografia chineză s-a bazat pe caracterele chinezeşti, hanzi, care sunt grafate în limitele unui pătrat imaginar, în mod tradiţional, aranjate în coloane verticale, citite de sus în jos şi de la dreapta la stânga în coloane. Caracterele chinezesti sunt morfeme independente ale modificărilor fonetice. Astfel, “numărul unu”, Yi în mandarină, Yat în cantoneză se scrie folosind un caracter identic. Un chinez cult recunoaşte aproximativ 6 000-7 000 de caractere. Circa 3 000 de caractere sunt obligatorii pentru a citi un ziar. Guvernul chinez defineşte nivelul de alfabetizare în rândul lucrătorilor prin cunoaşterea a 2 000 de caractere. Un dicţionar mare integral, ca Dicţionarul Kangxi, conţine peste 40 000 de caractere, inclusiv variante obscure, rare, şi caractere arhaice; mai puţin de un sfert din aceste caractere sunt acum utilizate în mod obişnuit. Personal, recunosc cam 2 800 de caractere (invatate in ultimii 6 ani) fiind departe de a cunoste chineza la nivelul necesar pentru definitia de “cult”, dar suficiente pentru a nu fi considerat analfabet. Despre limba chineza voi mai discuta mai multe cand voi publica seria “O Istorie a Chinei“
Limba Coreeana
Limba coreeană este limba oficială a Coreei de Sud, de Nord si a Regiunii Autonome Yanbian din sudul Chinei. Limba Coreana este vorbită de aproximativ 78 – 80 de milioane de oameni în toată lumea. Clasificarea acestei limbi este disputată. O parte din lingvisti o considera ca limbă izolată (adică, nu este similara genealogic cu nici o altă limbă), o alta parte o considera apropiata cu dialectul Japono-Ryukyuan; de aproximativ jumatate de secol, majoritatea lingvistilor o clasifica in grupa lingvistica Altaica.
Limbile altaice sunt o familie de aproximativ 60 de limbi înrudite, vorbite de circa 330 de milioane de oameni, răspândite mai cu seamă în Asia Centrala şi de Est. Înrudirea dintre aceste limbi este o problemă în plină dezbatere între lingvişti, unii dintre ei respingând ipoteza unei legături genetice între aceste limbi.
Familia limbilor altaice se presupune că ar cuprinde următoarele subfamilii: limbile turcice, limbile mongolice şi limbile tunguze. La acestea, mulţi cercetători adaugă limba coreeană şi limbile japonice (reprezentate în principal de limba japoneză). Ipoteza apartenenţei limbii ainu la aceeaşi familie este considerată puţin plauzibilă, dar posibila. Similarităţile dintre limbile altaice, evidente de altfel, sunt puse de mulţi lingvişti pe seama moştenirilor “genetice” de la o limbă unică (limba proto-altaică).
Istoric, coreenii au folosit scrierea hieroglifică chineză la început, din secolul al VI-lea (ca scriere mixtă, unele semne notau noţiuni, altele sunete), alfabet numit Hanja, cu trei variante derivate: hyangchal, gugyeol si idu, iar de la mijlocul secolului al XV-lea foloseşte alfabetul propriu hangul. Din secolul al XV-lea alfabetul Hanja, scris cu ajutorul hieroglifelor chinezesti, a fost schimbat de regele Sejong “Cel Mare” (1397 – 1450) cu alfabetul actual numit Hangul. Proclamatia de schimbare a alfabetului, denumitaHunminjeongeum, este una din cele mai vechi reforme lingvistice cunoscute.
Evolutia limbii japoneze
Pe parcursul a multe secole de contact cultural și religios cu China, limba japoneză a împrumutat masiv cuvinte din limba chineză astfel încît se consideră că aproximativ o jumătate din vocabularul japonez este de origine chineză. Alte limbi care stau la originea a numeroase cuvinte japoneze sînt coreeana și limba ainu. Din contactele cu călătorii portughezi din secolul al XVI-lea au rezultat numeroase împrumuturi din limba portugheză. După redeschiderea Japoniei în secolul al XIX-lea limba olandeză a furnizat o altă serie de cuvinte. O dată cu Era Meiji contactele cu civilizația europeană s-au înmulțit și asfel și-au găsit drumul în limba japoneză numeroase cuvinte din germană, franceză, și mai recent engleză care reprezintă actualmente sursa cea mai productivă de “gairaigo” (cuvinte de origine străină).
Deși limba japoneză este vorbită aproape în exclusivitate în Japonia, a fost și mai este încă vorbită și în alte țări. Pe perioada ocupației japoneze din Coreea, Taiwan, regiuni din China și diferite insule din Pacific locuitorii acestor teritorii au fost obligați să învețe limba japoneză, generat de extinderea imperiului japonez. Ca urmare există încă mulți oameni în aceste zone care vorbesc japoneza în locul limbilor locale, sau pe lîngă acestea. În plus emigranții japonezi, o mare parte dintre care trăiesc în Statele Unite ale Americii (în special în statele California și Hawaii) și în Brazilia, vorbesc încă frecvent limba japoneză. Descendenții lor (numiți în japoneză nikkei, adică “de origine japoneză”) adesea nu mai vorbesc fluent limba japoneză. Se estimează de asemenea că mai multe milioane de oameni studiază limba japoneză ca limbă străină.
În Era Meiji elita culturală a Japoniei a “produs” o serie întreagă de neologisme, scrise în kanji, care să echivaleze cuvinte străine, ca de exemplu kagaku (chimie), seiji (politică) etc. O parte din acestea au fost copiate și în chineză și coreeană. Prin urmare japoneza, chineza și coreeana dispun de un vocabular de neologisme comun (pe lîngă vechile cuvinte chinezești) într-un mod similar cu existența în Europa a unui vocabular comun de termeni compuși relativ recent din vechi cuvinte latinești sau grecești.
Din vocabularul japonez se pot menționa numeroase cuvinte care au pătruns și în limba română. Cea mai mare parte din ele se referă strict la cultura și tradițiile japoneze, ca de exemplu: haiku, karaoke, origami, sushi, kimono, karate, go, etc. Un exemplu interesant este cuvîntul “ricșă” (trăsurică cu două roți, trasă de un om), care vine de la jinrikisha (compus din om, putere, și vehicul) și care a ajuns în limba română prin intermediul englezei (rickshaw) și germanei (Rikscha).
Spre deosebire de multe limbi, japoneza are un sistem gramatical și lexical complex de a exprima diferite grade de politețe. Se poate afirma că există cel puțin trei niveluri de politețe, deși o asemenea teoretizare este aproape imposibilă, iar delimitarea nivelurilor este dificilă din cauza întrepătrunderilor dintre acestea.
Copiii învață în primii ani de viață un mod de exprimare simplu, familiar. Acest mod de exprimare este folosit de 
toți vorbitorii nativi atunci cînd se gîndesc, cînd vorbesc cu ei înșiși (se întîmplă relativ des), cînd vorbesc cu persoane de rang social și profesional egal sau inferior, sau în cadrul familiei indiferent de virstă. Gramatical este modul cel mai simplu și mai scurt, iar stilistic este modul cel mai direct.
Aproximativ o dată cu începerea anilor de școală copiii sînt îndrumați să folosească față de adulții din afara familiei un mod de exprimare oarecum echivalent cu pluralul de politețe românesc. De remarcat este că încă din timpul școlii elementare acest limbaj politicos este folosit și față de colegii mai mari, chiar și cînd diferența de an școlar este minimă. Gramatical acest mod se obține prin aducerea verbelor predicative la forma așa-numită “-masu“.
Al treilea nivel de politețe, numit keigo (respect, reverență), nu este practicat de tineri pînă la “intrarea în societate” (care corespunde cu încadrarea într-un loc de muncă), deși este studiat ca disciplină aparte în timpul liceului. Față de nivelul anterior acesta este mult mai complex, și presupune cunoașterea unor cuvinte complet diferite, folosite numai în acest scop. Aceste cuvinte speciale se împart în două categorii: onorifice și cvasi-umile (modestie excesiva). Primele au rolul de a îl preamări pe interlocutor și pe membrii grupului acestuia (companie, familie, școală, etc.), iar ultimele arată cvasi-umilința (modestie) vorbitorului sau a celor din grupul lui. In general nu toți japonezii ajung să stăpînească bine acest mod de adresare.
Se apreciază că în special începînd cu anii 1990 folosirea formelor de politețe în limba japoneză a suferit schimbări, mai ales în rîndul generațiilor tinere. Totuși, există numeroase situații cînd exprimarea politicoasă este absolut inevitabilă, și altele cînd deși se poate accepta o exprimare mai simplă acest lucru este perceput ca o lipsă de educație și de maniere.
Bibliografie si citate:
Shibatani, Masayoshi. The languages of Japan. Cambridge: Cambridge University Press, 1990.
Jack Seward, Japanese in Action, Weatherhill, New York, 1985,
Instructiuni comentarii:
Pentru a comenta sub identitatea de pe blogul anterior TheophylePoliteia autentificati-va mai intai, apasand pe iconul corespunzator din formular. [ Ex. pentru autentificare Wordpress apasati iconul
]
interesant! cine stie cate surprize ne ofera in continuare inepuizabila china si nu numai: toate tarile asiatice!
o seara frumoasa alaturi de cei dragi!