China sursa culturală majoră pentru Japonia şi Coreea – artele plastice
| 01/10/2013 | Autor theophyle Categorii: Magazin Istoric |
China
Arta plastica chineza este una dintre cele mai vechi din lume, materialele sunt diverse – de la hartie, pe care au fost printre primii care au fabricat-o, si pana la materialele mai complicate, culminand cu matasea sau portelanul. Conceptia artistului chinez difera diametral de cea a artistului occidental. Au trecut milenii pana la dezvoltarea “orgoliului” artistic si accentul pe individ. Majoritatea maestrilor chinezi nu au cautat nici diferentierea, considerandu-se mai mult artizani decat artisti, desi au fost mari artisti. Copierea unui original nu a fost o problema majora cum este considerata in occident, ci un semn de succes artistic.
Daca ar fi sa periodizam evolutia picturii chineze, cred ca putem distinge perioadele artistice conform evolutiei istorice a societatii chineze:
- Perioada regatelor (220 – 600 d.Hr.)
- Dinastiile Sui si Tang (600 – 900 d.Hr.)
- Dinastiile Song si Yuan (950 – 1370 d.Hr.)
- Perioada imperiala tarzie ( aprox. 1400 – 1895)
- China moderna (1900 – 1945)
- China comunista, inclusiv “Revolutia Culturala” (1945 – 1978)
Interesant este de mentionat ca individualizarea autorilor a inceput destul de tarziu si tocmai in perioada unei dinastii ne-chineze, este vorba de dinastia Yuan (1271–1368), care a fost o dinastie mongola. Primi doi maestri cunoscuti ai picturii chineze au fost Chen Lin (1260–1320) si Fang Congy (1302-1393). Procesul de individualizare are loc sub dinastia Ming (1368–1644). Desi perioada cea mai cunoscuta in occident este “vestita Ming”, renasterea adevarata a artei chineze in general si a picturii in particular a avut loc in timpul dinastiei mongole, exact in perioada descrisa de Marco Polo in memoriile lui, adevarate sau nu. Este vorba de Imparatul carturar si iubitor de arta, Tug Temur (1304–1332), cunoscut in istoriografia chineza sub numele Wen Zong.
Doua curente sau stiluri tematice insotesc pictura chineza din adancurile timpurilor istorice – Shan shui (paraul de munte – literal apa-munte) si Wu Xing (cele 5 faze sau 5 elemente – lemn, foc, pamant, metal si apa).
Shan shui
Shan shui apare in timpul dinastiei Liu Song (420-479 d.Hr.), in perioada in care am numit-o perioada regatelor. Curentul respectiv se ocupa in special de peisagistica rurala sau urbana, cu vaste picturi, de dimensiuni aproape necunoscute in occident. Exista o influenta religioasa Taoista (Daoista) profunda prin simbolism si in felul de abordare a naturii si a peisajului populat cu oameni si animale. Picturile Shan shui sunt facute cu o pensule extrem de fine, pe materiale apropiate de ceea ce numim noi hartie, cu diferite cerneli, in majoritatea lor de culori inchise.
Primul maestru shan shui pe care il cunoastem din punct de vedere istoric a fost Zhang Zeduan (Chang Tse-tuan; 1085 — 1145), care apare la 800 de ani dupa primele lucrari identificate ca shan shui si a trait si lucrat in perioada dinastiei Song. Parerea mea, impartasita din fericire si de altii, este ca respectivul poate fi considerat un Michelangelo chinez, desi stilistic nici macar nu poate fi vorba de o astfel de asemanare. Referinta ar fi prin felul in care a trait, a pictat si influenta pe care a avut-o asupra urmasilor lui. Il voi prezenta mai tarziu, intr-o postare in care voi introduce alti doi maestri shan shui.
Wu Xing
Wu Xing (cele 5 faze sau 5 elemente – lemn, foc, pamant, metal si apa), este o viziune artistica provenita din metafizica chineza transpusa in desen, cu anumite tehnici, care impreuna formeaza Xie Yi, felul de a crea si expune tema picturii. Desenul este un amestec intre pete de culoare grosolane si o migala extraordinara in care sunt pictate conturul si detaliile care creaza de fapt aluzia la ceea ce vede privitorul, un adevarat impresionism.
Cel mai mare pictor clasic al acestui stil a fost Xu Wei (1521-1593), care a trait pe la mijlocul dinastiei Ming si care din nefericire a avut o soarta foarte apropiata de cea a lui Vincent van Gogh cu cateva secole mai tarziu. Fara succes in viata, devine celebru si apreciat dupa moarte. Picturile lui aduc de multe ori tristetea distructiva pe care am intalnit-o in picturile lui van Gogh.
La fel ca celebrul Vincent, Xu Wei nu a reusit sa vanda nici macar o singura pictura in toata viata lui. Douazeci de ani dupa moartea sa, Yuan Hongdao liderul scolii Gong’an, îi aduna toate picturile imprastiate intre rudele sale, singurele care le-au acceptat chiar fara plata si le daruieste Guvernatorului provinciei, care la randul lui impresionat de dramatismul si versurile care le insoteau, le daruieste Imparatului si asa a ajuns un nestiut de nimeni parte din partrimoniul unui mare popor.
Japonia
Pictura japoneza (kaiga) este una dintre cele mai vechi manifestari artistice din istoria Japoniei. La fel ca majoritatea fenomenelor culturale japoneze, pictura este rezultatul unui amalgam sincretic intre manifestarile artistice ale populatiei indigene in contact cu civilizatia chineza, care se afla la baza istoriei culturale a acestui popor. Istoria japoneza in general si manifestarile sociale, culturale si dezvoltarea esteticii japoneze in particular, pot fi impartite in 9 perioade distincte.
- Perioada Asuka (300-700 d.Hr.).
- Perioada Nara (710-794)
- Perioada Heian (794-1185)
- Perioada Kamakura (1185-1333)
- Perioada Muromachi (1333-1573)
- Perioada Azuchi-Momoyama (1573-1603)
- Perioada Edo (1603-1868)
- Japonia moderna (1868 – 1945)
- Japonia contemporana (1945- )
Estetica japoneza este extrem de complexa. Este aproape imposibil pentru un occidental sa o inteleaga in profunzimea ei. Rigurozitatea esteticii care sta la baza tuturor fenomenelor culturale japoneze isi are izvoarele filozofice in religia Shinto, care este religia traditională a Japoniei. Shinto este o religie politeistă si implică venerarea unor zei numiti kami. Odată cu aparitia budismului si adoptarea sa rapidă în Japonia, se petrece o adaptare doctrinara intre credintele traditionale si religia lui Buddha. Astfel, sintoismul si budismul au coexistat si s-au amalgamat în acest sincretism numit Shinbutsu Shugo, în timp ce viziunea lui Kukai a persistat până în timpul perioadei Edo mentionata mai sus, devenind de fapt perioada de varf a clasicismului japonez, intr-un fel paralela cu dinastia Ming Chineza, desi mai tarzie decat ea.
Estetica japoneza este bazata pe un set de idealuri traditionale, care includ wabi (frumuseţe trecătoare, singuratatea sau cautarea), sabi (frumusetea naturală, cuprinsa de patina vremii) şi yugen (harul profund şi subtilitatea lui). Wabi-sabi se referă la o abordare atenta a vieţii de zi cu zi. Etimologic, Wabi, se trage din verbul wabu (“a duce dorul”) si adjectivul wabishii (“singuratic”, “neconsolat”), care denota initial durerea unei persoane care a dat de vremuri grele. Filozofii Kamakura si Muromachi au dezvoltat conceptul, dându-i un sens pozitiv, făcând sărăcia si singurătatea sinonime cu eliberarea de griji materiale si emotionale, si interpretând lipsa de frumusete aparentă ca o frumusete de o calitate superioară. Sabi este elementul estetic clasic care combină maturitatea tarzie cu resemnarea, transformandu-se in linistea sufletească.
În timp, înţelesurile lor s-au suprapus până la unificarea în Wabi-sabi, care creaza o estetica definita ca frumuseţea lucrurilor “imperfecte, nepermanente şi incomplete”. Perfectiunea este redata prin instantanee scurte din viata unui om – perfectiunea este intotdeauna simpla si modesta si apare dupa lungi asteptari si experiente. Yugen (traducerea exactă a cuvântului depinde de context) in textele filozofice chinezeşti, înseamna “slab, “profund” sau “misterios”. În japoneza a fost folosit pentru a descrie profunzimea subtila a unor elemente care sunt doar vag sugerate. Vom mai discuta despre diferitele elemente ale esteticii japoneze in articolele urmatoare.
Cristalizarea picturii japoneze are loc in Perioada Azuchi-Momoyama (1573-1603). Aceasta perioada este numita in istoria Japoniei – Sengoku , adica perioada razboaielor intre marii feudali ai Japoniei, care se va termina cu instaurarea Shogunatului Tokugawa, transferarea capitalei la Edo (azi Tokyo) si unificarea de facto a Japoniei. Ashikaga Takauji a învins Shogunii Kamakura în 1333, în numele împăratului, însă apoi s-a autoproclamat Shogun, în 1338, si a stabilit centrul guvernării în Muromachi, Kyoto. Shogunii Ashikaga au devenit interesati de artă. În 1573, un mic conducător, numit Oda Nobunaga (1534-1582), l-a detronat pe Shogunul Ashikaga. Sfarsitul acestei perioade a fost descris cu mult talent in romanul Shogun de James Clavell.
In aceasta perioada apare prima scoala de pictura din istoria artistica japoneza – cunoscuta sub numele Scoala Kano. Aceasta scoala a inclus pe “cei trei Kano” – Kano Eitoku (1543–1590), Kano Sanraku (1559–1663) si Kano Tanyu (1602–1674). Scoala Kano a fost una dintre cele mai renumite scoli de pictura japoneză, profund tributara scolilor chineze clasice Shan shui si in special Wu Xing.
Stilul de pictură Kano a fost stilul dominant până la perioada Meiji, deci cateva secole bune. Şcoala era renumita pentru picturile monocrome de cerneală-pe-mătase, in special pentru a reproduce peisaje. Pictorii Kano au compus imagini plate, dar echilibrate, cu descrieri detaliate si impecabil de realiste cu animale, plante si persoane în prim-plan. Fundalul picturilor este de multe ori gol sau cu elemente simple de nori, ceata, etc.
Coreea
Pictura coreeana a fost si este profund influentata de locatia geografica. Prinsa intre China, Japonia si India, vom putea vedea o mare parte a stilurilor chineze, japoneze – pe care le-am descris – si cele indiene despre care poate vom vorbi. De-a lungul istoriei picturii coreene, a existat o separare constanta intre lucrările monocromatice pe hârtie de dud sau mătase, pline de rafinament şi de arta populară (min-hwa) multicolora, asa cum s-a reflectat in ritualuri si festivaluri religioase, picturile de necropole sau locasurile de cult, in care s-au folosit de un colorit intens.
Din punct de vedere al manifestarii culturale si artistice exista o distinctie clara intre primele doua mari dinastii pe care le-a cunoscut Coreea – Dinastia Goryeo (Koryo, 918–1392) si dinastia Joseon (Choson,1392 – 1897). Pe timpul primei dinastii, Goryeo, expresia religioasa a fost confucianista si până la dinastia Joseon influenţa primara a fost pictura chineza, care bineinteles continea peisaje coreene, portrete de oameni sau animale. Dinastia Joseon, dinastie budista, a introdus in pictura coreeana subiecte budiste şi un accent pe observare ceresc, în conformitate cu dezvoltarea rapidă a astronomiei coreene. Prima manifestare a picturii coreene care s-a pastrat este reprezentata de muralele de la necropolele Goguryeo, regiune aflata in Coreea de Nord si astazi si pe teritoriul Chinei.
Aceste picturi poarta impreuna denumirea de “Arta Goguryeo”, care include un mare numar de sculpturi si murale pictate. Muralele din perioada Goguryeo (37 î.Hr – 668 dHr) ne dezvaluie cum arata viaţa de zi cu zi a societatii, dar şi o mitologie coreeana aproape necunoscuta cercetatorilor.
De la inceputul dinastiei Joseon (Choson, 1392 – 1897), stilul confucianist este inlocuit de iconografia budistă , impreuna cu peisaje de bambus, orhidee, crizanteme şi prune, toate simboluri familiare acestei religii. Idealurile Ming şi tehnicile “importate” din China au patruns la inceput asa cum au fost percepute de artizanii coreeni si in timp au evoluat intr-o pictura cu caracteristici proprii. Se poate afirma cu fermitate ca evolutia artistica coreeana este asemanatoare cu cea japoneza. Postamentul creativ a fost creatia si traditiile milenare chineze. Daca o recunosc sau nu japonezii si coreeni de astazi – arta, filozofia, religia, scrisul si inceputurile tehnologice ale popoarelor lor a inceput in China.
Instructiuni comentarii:
Pentru a comenta sub identitatea de pe blogul anterior TheophylePoliteia autentificati-va mai intai, apasand pe iconul corespunzator din formular. [ Ex. pentru autentificare Wordpress apasati iconul
]
