Catolicismul românesc (2)
| 01/04/2013 | Autor theophyle Categorii: Magazin Istoric |
În 1641, episcopul ortodox rutean de Muncaci se uneşte cu Roma. Prin influenţa arhiepiscopului Kolonich devine episcop grecul Iosif Camillis (din 
1689 in 1706). Acesta din urmă aduce la unire parohii din părţile Bihorului si Crasnei, iar apoi obţine de la Kolonich o extindere a autorităţii asupra altor ţinuturi româneşti (Solnoc, Chioar, Maramureş, etc.). Peste 140 de parohii româneşti din aceste ţinuturi formează, împreună cu parohiile rutene, episcopia greco-catolică de Muncaci (abia în 1853, odată cu formarea episcopiei Gherlei, vor fi despărţite parohiile române de episcopia de la Muncaci) [1] În perioada de propagandă pentru unire a activat ca episcop in aceste ţinuturi episcopul ortodox de Maramureş Iosif Stoica, hirotonit de mitropolitul Dosoftei al Moldovei. Iosif Stoica, care o perioadă a fost şi locţiitor al mitropoliei Ardealului, a militat împotriva unirii cu Roma, dar şi a propagandei protestante.
Iosif Stoica a fost închis (fără judecată) între 1705 şi 1711. Conform sursei ortodoxe, locul lui Stoica a fost ţinut un timp în perioada întemniţării sale de Iov (Ion) Ţârca din Gâmbuţ. Conform sursei greco-catolice, Ion Stoica a oprit propagarea unirii in Maramureş. Conform aceleiaşi surse, „urmaşul său, Ştefan Serafim Petrovan, un om nedecis, a cochetat şi el cu catolicii, însă calvinii l-au împiedicat în acţiunile sale”. Sursele ortodoxe susţin că încercarea de trecere la uniaţie a fost respinsă prin „ridicarea unanimă a nobililor ortodocşi din Maramureş”, care au înaintat un protest solemn faţă de încercarea de a fi făcuţi uniaţi fără voie şi “de a introduce inovaţii împotriva legii şi credinţei lor vechi”.[2]
După înfrângerea Ungariei în bătălia de la Mohács (1526) şi divizarea teritoriului ţării în trei părţi, Ungaria a dispărut ca stat suveran, coroana ei revenind formal liniei austriece a Casei de Habsburg. Transilvania a devenit cu acea ocazie principat autonom sub suzeranitate otomană. In această perioadă, cele trei clase (“nationes”) dominante sunt în mare parte convertite la reformă, în timp ce ţăranii românii au rămas ortodocşi, spre deosebire de nobilii români care au îmbrăţişat credinţa reformată. Inaintarea otomană a fost oprită la porţile Vienei, iar în 1683 imperialii au pus capăt cu ajutor polonez asediului Vienei şi au început o contraofensivă rapidă spre est. În 1686 a fost recucerită Buda, iar în 1699 tratatul de la Karlovitz consfinţeste cuceririrea Ungariei dinainte de prima bătălie de la Mohacs, cu exceptia Banatului. Expansiunea monarhiei Habsburgice a fost însoţită de o puternică propagandă catolică, parte a contrareformei, ce viza recatolicizarea teritoriilor reformate (ceea ce nu putea fi făcut decât prin conversia populatiilor protestante si ortodoxe). Unirea unor biserici răsăritene cu Roma a fost o metodă de convertire a populatiilor ortodoxe compacte.
Ca şi în cazul Unirii de la Brest, sau al formării episcopiei unite de Muncaci, procesul formării bisericii unite ardelene este unul complex, format din etape multiple de negociere, de unire, şi de reacţie la unire (de intoarcere la ortodoxism a unor credincioşi şi de propagandă anti-unire). Aşa se explică faptul că este dificilă definirea unei date a unirii. Pornind de la aceleaşi fapte şi documente istorice, diverse puncte de vedere (în principal cel ortodox si cel catolic) acceptă diverse momente ale procesului de unire pentru a stabili existenta unirii.
În cazul specific al Ardealului, e important să notăm şi faptul că unirea a avut cauze extrem de diverse, dorinţa de păstrare a tradiţiilor şi interesele materiale şi nationale ale românilor (clerici si laici) jucând un rol cel puţin la fel de important ca dorinţa de reunire a bisericilor creştine. Actorii unirii au fost şi ei diverşi, incluzând Mitropolia Ortodoxă a Ardealului, diverse organizaţii ale Bisericii Catolice, dar şi administraţia imperială, bisericile protestante din Ardeal, Ţările Române, alte Biserici Ortodoxe.
În sfârsit, este specific Ardealului că eforturile de convertire catolică si protestantă s-au ciocnit deschis, atât la nivelul bisericilor, cât şi la nivelul administraţiilor imperială (pro-catolică) şi transilvăneană (pro-reformată). Dat fiind efortul venit din ambele parţi şi instrumentele utilizate, s-a afirmat deseori că ierarhia ortodoxă ardeleană a avut de ales atunci între Reforma Protestantă şi unirea cu Roma. Faptul că, în final, ierarhia a ales unirea cu Roma s-a datorat atât afinităţilor culturale, cât şi flexibilităţii de care a dat dovadă Biserica Catolică si dorinţei de afirmare a puterii austriece.
Bibliografie si citate:
[1] New Advent – Catholic Encyclopedia
[2] Ovidiu Ghitta, Naşterea unei Biserici, Presa Universitară Clujeană, 2001.
[3] Citate traduse sau romanesti si din Wikipedia (Ro & Eng)
Instructiuni comentarii:
Pentru a comenta sub identitatea de pe blogul anterior TheophylePoliteia autentificati-va mai intai, apasand pe iconul corespunzator din formular. [ Ex. pentru autentificare Wordpress apasati iconul
]
Muncaci, în Ucraina? (Ucraina actuală)
erau români în zonă sau s-a început prin convertirea la catolicism a ucrainenilor?
Pe atunci Bucovina. Numele romanesc a fost / este – Munceag