Apariţia statelor slave: Polonia
| 12/07/2013 | Autor theophyle Categorii: Magazin Istoric |
Vezi postarea anterioara la acest articol: “Barbarii (12) – “Slavii de vest-1”. In acest articol vom trata pe scurt inceputurile natiunii poloneze, vecinii nostri din nord, terminand periplul slav pentru a ne concentra pe viitorii nostri vecini “turanici” din vestul teritoriilor locuite astazi de romani.
Teritoriul de astazi al Poloniei a fost locuit de triburi slave, celtice, baltice şi germanice. Cea mai cunoscută descoperire arheologică privind Polonia preistorică este o aşezare fortificată din Biskupin, datată din cultura luzaţiană a epocii timpurii a fierului, în jurul anului 700 î.e.n. Polonia si polonezii au fost amintiti pentru prima data in istoria scrisa in secolul al X-lea, prin cronicile istoricului andaluz, Ibrahim ibn Jakub, pe numele lui intreg “Ibrāhīm ibn Ya‛qūb al-Isrā’īlī al-Turtūshī”, adica Ibrahim (Abraham) ibn (fiul lui) Jakub (Yacob) al-Isrā’īlī (evreul) al-Turtūshī (probabil din Turcia).
Naţiunea poloneză a început să se formeze în entitate teritoriala în secolul al X-lea sub dinastia Piast. Primul conducător istoric al Poloniei menţionat în documente este Mieszko I din casa Piast, care a fost botezat în anul 966 de misionari din regatul Ceh, adoptând religia creştină catolică in noua religie oficială a ţării, la care majoritatea poporului s-a convertit în cursul secolului următor. Succesorul şi fiul său, Bolesław (Viteazul), a devenit primul rege al Poloniei în 1025, impunând independenţa statulului faţă de Sfântul Imperiu Roman – German, cel mai mare şi cel mai puternic vecin al Poloniei în acea epocă. Succesorul său, Mieszko II, nu a reuşit să consolideze realizările acestuia, a destabilizat ţara şi a pierdut o serie de teritorii.
Fiul lui Mieszko II, Kazimir (Înnoitorul), a restaurat statul, a întărit armata, a dezvoltat economia şi a protejat Biserica. În timpul domniei sale a început formarea statului feudal clasic. Deşi a avut parte de multe succese cât a fost la putere, lui Kazimir nu i-a fost acordat niciodată titlul de rege. Fiul său, Bolesław II cel Curajos, a primit acest titlu în 1076, dar a fost exilat în 1079 după ce a dat un ordin de ucidere a episcopului Cracoviei sub acuzaţia de trădare. I-a urmat pe tron Wladyslaw Herman, dar acesta a renunţat la titlul regal. Bolesław III (“cel cu Gura strambă) a câştigat tronul Poloniei după o lupta lungă cu fratele său, Zbigniew. În testamentul său, acesta a decis să scindeze statul pentru a preveni astfel războaie civile între fiii lui. A dispus testamentar crearea a şase teritorii (dzielnica, pl. dzielnice, literalmente regiuni/cartiere), trei pentru fii, unul pentru soţia sa, Salomea, unul pentru cel mai fiul cel mare (senior), teritoriu compus din Polonia Mică, Pomerelia şi o parte a Poloniei Mari şi unul sub control senioral (Pomerania Occidentală). Seniorul controla provincia sa, provincia seniorală şi alte teritorii aflate sub controlul senioral. Polonia fărâmiţata a devenit prada extrem de facila armatelor mongole ale Hoardei de Aur.
În perioada fragmentării teritoriale au avut loc unele încercări de reunificare a teritoriului, dar încercările au eşuat sau au fost de scurtă durată. Una dintre cele mai reuşite a fost cea a „Henricilor silezieni” („Henrykowie Śląscy”), Henryk I (“cel Bărbos”) şi Henryk II (“cel Pios”). Ei au unit două provincii: Silezia şi Polonia Mică, dar statul lor s-a prăbuşit ca urmare a atacurilor mongole, respectiv a înfrângerilor suferite în bătăliile de la Chmielnik şi de la Legniţa în 1241. O altă încercare importantă a fost a lui Przemysł II. El a unit Polonia Mare cu Pomerelia şi a fost încoronat în 1295. Statul său s-a destrămat la moartea acestuia în 1296, survenită în condiţii misterioase.
În 1320, Władysław I devine rege al Poloniei reunificate. Fiul său Casimir cel Mare reface economia Poloniei, construieşte noi castele şi câştigă războiul împotriva Ducatului Rus (Lviv devine oraş polonez). Władysław I-ul uneste Polonia Mică şi Polonia Mare, cele mai importante părţi ale ţării şi s-a încoronat la data de 20 ianuarie 1320. Fiul său, Kazimierz III cel Mare, a întărit poziţia Poloniei în regiune, a extins teritoriul ţării spre est, adăugând teritoriile rutene şi Podolia. Pe plan internaţional el a realizat alianţe şi pacte cu casele regale de Luxemburg şi Anjou şi a dezvoltat economia şi sistemul de apărare ale ţării. După moartea lui Kazimierz, datorită lipsei de moştenitori, tronul Poloniei a fost ocupat de monarhi din casa Anjou, luând sfârşit astfel perioada Piaştilor.
În anul 1370, Ludovic I al Ungariei a fost încoronat ca rege al Poloniei. În timpul domniei sale a început supremaţia nobilimii în viaţă politică a ţării. Nobilimea a primit primul privilegiu general în Košice în 1374. După moartea lui Ludovic d’Anjou în 1382, a început cea mai lungă perioada de interregn din istoria Poloniei. În cele din urmă, fiica lui Ludovic, Jadwiga de Anjou, a fost încoronată nu ca regină a Poloniei, ci ca rege, la 16 octombrie 1384. În 1386 regina Jadwiga s-a măritat cu ducele Lituaniei Iogailas (Jagiello), cunoscut ulterior ca Vladislav al II-lea al Poloniei. Încoronarea lui a fost la 4 martie 1386, inaugurându-se astfel perioada dinastică a casei regale a Jagellonilor.
Sub dinastia Jagielonienilor, Polonia îşi construieşte o alianţă cu vecina sa Lituania. O epocă de aur survine în secolul al XVI-lea în timpul Uniunii Lublin cu Lituania în Uniunea Polono-Lituaniană. Cetăţenii Poloniei se mândresc cu libertăţile antice şi sistemul parlamentar, deşi Szlachta ( Shleahta- Adunarea Nobililor) a monopolizat multe din beneficii. Odată cu acea perioadă, polonezii au privit libertatea ca cea mai importantă valoare. Polonezii de multe ori se numesc naţiunea oamenilor liberi.
Instructiuni comentarii:
Pentru a comenta sub identitatea de pe blogul anterior TheophylePoliteia autentificati-va mai intai, apasand pe iconul corespunzator din formular. [ Ex. pentru autentificare Wordpress apasati iconul
]
