Artizanii tradiţiei japoneze
| 21/09/2013 | Autor theophyle Categorii: Arta, Magazin Istoric, Ziarul de Duminica |
Redactat de @Demeter
Trei denumiri in trei limbi diferite, cu acelasi sens, insa cu conotatii diferite – Gheisha in japoneza, Kisaeng in 
coreeana si Yueji sau Mingji in chineza. Toate cele trei (patru) denumiri nu sunt sinonime, dar reflecta numele unei profesii artizanale, cu o traditie milenara, traditie care a perpetuat obiceiuri pe care majoritatea occidentalilor nu numai ca nu le cunosc, dar chiar daca le cunosc nu le inteleg. Astazi aceste traditii se sting lasand locul unor simulacre ieftine, care “vand” marfuri diferite. Perceptiile gresite ajunse in occident, bineinteles in secolul al XX-lea, au ponegrit ocupatia si pe cei care se ocupa cu ea. Am sa ma ocup de aspectele comune si diferite intre cele trei natii si bineinteles voi incepe in acest articol cu Japonia.
Geisha (Ro. Gheişa), Geiko (Ro. Gheiko) sau Geigi (Ro. Gheighi) sunt artizane de sex feminin, ale căror competenţe includ profesarea si prezentarea publica a unor arte japoneze diverse, cum ar fi muzica, poezia si dansul in formele clasice japoneze. Etimologia substantivului Geisha (Ro. Gheişa) este artista sau “persoana artei“ . Profesia a evoluat de la personaje masculine pana la situatia de astazi cand profesia a devenit feminina in totalitatea ei.
Inceputurile profesiei au apartinut integral barbatilor, care se numeau Taikomochi sau Hokan; etimologic ambele cuvinte pot fi traduse in romana drept clovni sau bufoni. Desi rolul lor era departe de a fi (numai) bufoni. Incepand cu secolul al XIII-lea, acesti barbati insoteau feudalul (daymo) la razboi in calitate de confident al acestuia, doboshu, adica camarad. Se ocupa cu moralul insotitorilor si in special isi sfatuia stapanul. Pe timp de pace era povestitor si poet in slujba aceluiasi stapan.
Abia în secolul XVII rolul a fost numit “onna geisha” (“Femeie Geisha “) si a fost preluat de femei. Perioada Gheişa a cunoscut o înflorire în secolele XVII – XIX. După Restauratia Meiji (1868) rolul lor s-a schimbat. În majoritatea oraselor mari existau Hanamachi (“Cartierele florilor“), unde profesau prostituate si ele imprumutand nelegitim titlul de Gheişa. În prezent în Japonia există numai câteva hanamachi, în Kyoto si Tokyo, care au devenit centrele acestei profesiuni. În decembrie 2007, tabloidele japoneze anuntau ca o primă femeie occidentală sub numele Sayuki a devenit gheişa. În Kyoto, Osaka, Hyogo si in general in regiunea japoneza Kansai, terminologia este diferita – geiko – pentru gheişa si maiko – pentru gheişa ucenică.
Gheişele îsi începeau educatia foarte devreme. In trecut, multe copile erau vândute la casele de gheişe (okiya) si începeau sa profeseze dupa o scurta perioada in care erau invatate sa vorbeasca mai bine si in dialectul local, precum si studiul diferitelor discipline ale artei traditionale.
În copilărie, viitoarele gheişe erau servitoare sau ajutoare ale unei gheişe. Dupa un timp, conform aptitudinilor deveneau ucenice (maiko). Etapa de servitoare se numeste shikomi ( shitajiko).
Trecerea de la shikomi la următoarea etapă, minarai, se face printr-un ritual numit misedashi. Ritualul misedashi reprezintă debutul oricărei gheişe şi de obicei este urmat de o mică petrecere. Fata va deveni acum gheişă ucenică şi este legată de o “soră mai mare” (“onēsan”), adică o gheişă experimentată care îi va deveni mentor.
Înfățișarea unei gheișe trece de la culorile vii ale unei gheișe ucenice, la înfățișarea sobră a unei gheișe experimentate. Gheisele folosesc foarte multă pudră albă și au obiceiul să iși contureze buzele cu roșu, iar ochii sunt accentuați cu negru și roșu.
Gheișele poartă mereu kimono. Gheișele ucenice au kimonouri viu și divers colorate, cu un obi (eșarfă care se leagă în jurul brâului) extravagant. Gheișele mai experimentate poartă kimonouri cu stiluri, modele și culori mai sobre. Kimonourile gheișelor sunt decoltate la spate, pentru că în lumea japoneză, ceafa și gâtul sunt folosite în ritualul seducției bărbaților. Gheișele se încalță cu sandale cu talpa foarte înaltă, zori, când merg afară, și poartă doar tabi (șosete albe) înăuntru. Când vremea este ploioasă, gheișele se încalță cu niște saboți de lemn, numiți geta. Gheișele ucenice au niște saboți speciali din lemn negru lăcuit, okobo.
Bibliography, note si citate:
Aihara, Kyoko. Geisha: A Living Tradition. London: Carlton Books, 2000
Ariyoshi Sawako, The Twilight Years. Translated by Mildred Tahara. New York: Kodansha America, 1987.
Foreman, Kelly. “The Gei of Geisha. Music, Identity, and Meaning.” London: Ashgate Press, 2008.
Wikicommons
Instructiuni comentarii:
Pentru a comenta sub identitatea de pe blogul anterior TheophylePoliteia autentificati-va mai intai, apasand pe iconul corespunzator din formular. [ Ex. pentru autentificare Wordpress apasati iconul
]
Interesanta cultura japoneza intr-un intreg unitar! Foarte armonios ales subiectul zilei. Sunt adevarati artizani ai artei, culturii in armonia cu elementele naturii. Lecturand subiectul zilei, nu pot sa nu observ ritualul dansului acestor gheise ca un zbor de cocori. O atentie deosebita mi-a atras dintotdeauna coafurile lor: fie masculine, fie feminine.
Propun intr-o viitoare postare abordarea acestui subiect: coafurile in traditia japoneza.
Multumesc pentru subiectul zilei si anticipate multumiri.
O zi in pace si liniste sufleteasca alaturi de cei dragi!
buna paula,
o cultura complicata si extrem de diferita de tot ceea ce noi cunoaste si / sau intelegem. O zi buna si un weekend excelent.
buna theo,
multumesc asemenea!
revenind la subiectul zilei sunt de acord cu ce afirmi si completez cu ideea care ma urmareste inca din perioada copilariei mele, referitoare la originile acestei civilizatii care sin opinia mea par, a se pierde in negura timpului. cred ca numai arheologic putem descoperi, cunoaste si intelege in integralitate,aceasta tara enigmatica.