Eşecul proiectului militar european şi lumea fără arbitrii (2)
| 28/02/2013 | Autor theophyle Categorii: GeoPolitica, International, Militare |
Vezi postarea anterioara. Trebuie sa mentionez ca demersul analitic pe care il intreprind in acesta serie de articole este mult mai elementar decat ar trebui sa fie. O analiza geopolitica adevarata nu poate fi cuprinsa in cele cateva randuri pe care le dedic subiectelor diferite. Mai mult decat atat, ar fi nefolositor in paginile unei publicatii generaliste, cu cititori care doresc o informare la modul cel mai concis posibil.
Mizele unei Europe multipolare pot fi analizate prin trei perspective diferite. Prima perspectiva ar fi interesele Uniunii Europene fata de multipolarizarea Europei. A doua perspectiva ar fi noii poli de putere existenti dupa schimbarile geopolitice din 2001 si pana in prezent si in sfarsit, perspectiva intereselor celorlalti jucatori din Europa, in afara Uniunii Europene.
Problemele de vecinatate europene sunt reglemenate de 3 organizatii care reprezinta de fapt o situatie anacronica cu multe probleme si putine solutii:
- NATO, fondat in 1948 si guvernat de ideile razboiului rece, organizatie despre care vom discuta mai departe in acest articol si in cele viitoare.
OSCE (Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa), creata în 1973, sub numele de Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE). Negocierile privind crearea unei grupări de securitate europeana datează încă din anii 1950, însă Războiul Rece a împiedicat obţinerea unor progrese substanţiale până în noiembrie 1972, la Helsinki. Recomandările rezultate în urma negocierilor, “Carta Albastră”, au conferit fundaţia practică pentru crearea unei conferinţe în trei faze, procesul Helsinki. CSCE s-a deschis în Helsinki pe 3 iulie 1973 cu participarea reprezentanţilor din 35 de ţări. Prăbuşirea Cortinei de Fier a necesitat schimbarea rolului CSCE. Carta de la Paris pentru Noua Europă, semnată pe 21 noiembrie 1990 a marcat începutul schimbării. La 1 ianuarie 1995, numele organizaţiei a fost schimbat în OSCE. Sediul OSCE este situat în Viena, Austria. Organizaţia are birouri în Copenhaga, Haga, Varşovia, Praga şi Geneva . La Copenhaga se află sediul Adunării Parlamentare a OSCE, la Haga cel al Înaltului Comisar OSCE privind Minorităţile Naţionale (ÎCMN), iar la Varşovia cel al Biroului OSCE pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului (ODIHR). La Viena se află şi sediul Reprezentantului OSCE pentru Libertatea Presei (RFOM).- CSTO (Tratatul de Alianta si Securitate Colectiva – Collective Security Treaty Organisation) – cunoscut si sub numele de Tratatul de la Taskent,
semnat in 1992, ca un prim tratat care trebuia sa inlocuiasca alianta pierduta prin dizolvarea Pactului (Tratatului) de la Varsovia. La 7 Octombrie 2002 tratatul a fost ratificat si reinnoit de Presedintii Rusiei, Armeniei, Bielorusiei, Kazakhstanului, Kyrgyzstanului si Tajikistanului, redevenind ceea ce este astazi CSTO. Azerbaijanul si Georgia, care s-au alaturat in 1994, s-au retras din acest tratat in 1999. Georgia a anuntat ca doreste sa se alature la NATO. Interesant de mentionat ca in 2007 Iranul si-a depus candidatura pentru a deveni membra acestei aliante. Tot interesant este fapul ca anul acesta dupa noile alegeri, Ucraina a hotarat sa adopte o pozitie neutra, renuntand la candidatura NATO si anuntand ca nu se va alatura nici la CSTO.
Dupa mentionarea rapida a celor doua organisme de reglementare cvasi-Europene, in afara NATO, voi incerca sa analizez care ar fi mizele si provocarile Uniunii Europene. In postari viitoare voi incerca sa specific si interesele fiecarui pol de putere mentionat in aceste postari.
Principiile care au stat la baza activitatii Europene si NATO in domeniul securitatii au fost: integrare, interventie, restricţionare si mediere (integration, intervention, containment and mediation); cel putin asta s-a dorit dupa dizolvarea Pactului de la Varsovia. Din nefericire, toate cele patru principii nu au putut fi implementate in cazul dezintegrarii Iugoslaviei si a razboaielor civile care au avut loc acolo. Important de mentionat este ca recunoasterea Republicii independente Kosovo este pana astazi un subiect extrem de controversat in Uniunea Europeana si NATO. Grecia, Spania si Romania nu au recunoscut aceasta independenta, recunoscuta de majoritatea statelor UE, NATO si SUA.
Prima problema cu care NATO se confrunta este faptul ca diplomatia americana a administratiei Obama sustine o politica cunoscuta sub denumirea de “reset diplomacy”, care promoveaza noi concepte politico-militare fata de Rusia, Orientul Mijlociu, Vestul si Estul Asiei. Acest lucru ar trebui sa ridice multe semne de intrebare in Europa, desi Statele Unite si-au reafirmat cu fermitate rolul de garant al securitatii Europene.
O a doua problema ar fi apropierea de Rusia a Alianţei, aspect care face parte şi din conceptul de politică externă a Germaniei. Germania doreste si indepartarea arsenalelor nucleare din Europa. În plus, Republica Federală doreşte extinderea pactelor de neproliferare: “Dorim ca ultimele arme atomice staţionate în Germania să fie retrase în aşa fel încât Republica Federală să devină o ţară lipsită de armament nuclear”, a spus ministrul german de externe, Guido Westerwelle, cerinta absolut de neacceptat de catre Franta si Marea Britanie, care sustin elementul “descurajarii nucleare” ca pe unul din principalele elemente ale doctrinei militare pe care se bazeaza alianta. Guvernul german solicită însă ca noua strategie NATO să stipuleze ca toate misiunile sale să fie mandatate de ONU, lucru destul de dificil daca intelegem stuctura Consiliului de Securitate al ONU si drepturile la veto ale unora din membrii. Personal, chiar nu vad cum!
Noul plan strategic al Alianţei întrevede o întreagă serie de noi pericole care pot veni din toate direcţiile: atacuri teroriste, atentate asupra resurselor naturale, ale reţelelor de transport sau atacul cu rachete, de pildă din Iran. Nu este evident neglijată nici ipoteza unor atacuri cibernetice asupra reţelelor de calculatoare vitale ale statelor membre.
Însă reforma Alianţei ridică o întreagă serie de întrebări. Poate fi oare un atac virtual asupra unui stat considerat un caz pentru întreaga Alianţă? Poate atacul online atrage după sine activarea Articolului 5 din Tratat care prevede că atacul asupra unui stat membru al NATO este considerat ca un atac împotriva tututor statelor membre şi ca urmare Alianţa este îndrituită să contraatace? Secretarul general Anders Rasmussen explică: “Nici atacurile virtuale şi nici alte forme de atentate nu sunt de la bun început considerate a fi un caz pentru Articolul 5. Este o situaţie pe care o denumesc incertitudine constructivă, acesta fiind şi unul din punctele forte ale Articolului 5.”
Multe intrebari si putine raspunsuri au fost primite la Lisabona. Anders Rasmussen, secretarul general al NATO, a declarat ca pentru ca succesul Alianţei să rămână nealterat şi în viitor, structurile NATO trebuie reformate. După încheierea Războiului Rece şi a perioadei de tranziţie, a sosit momentul adoptării unei noi formule: “NATO 3.0″. Nu stiu cum va arata aceasta versiune, sper ca nu vor fi prea multe greseli logice in algoritmul propus. Al doilea articol intr-o serie de articole geopolitice despre viziunea militara Europeana.
Bibliografie, note si citate:
The European Council on Foreign Relations (ESFR) – London, UK
Brookings Institution– Washington, D.C. USA
Canadian Defense and Foreign Affairs Institute (CDFAI) – Calgary, Alberta – Canada
Center for Security Studies (ETH) Zurich Forschungsstelle für Sicherheitspolitik und Konfliktanalyse. Zurich, CH.
The New York Times
The Financial Times – London
Deutsche Welle
Instructiuni comentarii:
Pentru a comenta sub identitatea de pe blogul anterior TheophylePoliteia autentificati-va mai intai, apasand pe iconul corespunzator din formular. [ Ex. pentru autentificare Wordpress apasati iconul
]
