Ziarul de Duminica propune cititorilor Politeia cele mai bune articole publicate in cursul saptamani in media on-line. Articolele nu sunt mentionate intr-o ordine anume.

Deutsche Welle. Diplomaţia ascunsului după deget. Petre M. Iancu
În faţa crizei iscate de agresiunea lui Putin în Ucraina, de anexarea Crimeii şi de ameninţarea acută a securităţii, integrităţii şi independenţei Republicii Moldova ar fi fost ceasul diplomaţiei româneşti.
Or, din nefericire, diplomaţia română e bună, e frumoasă, dar mai are puţin şi îi va determina pe unii să creadă că mai bine lipseşte cu desăvârşire. Din acest unghi, vizita la Berlin a lui Titus Corlăţean, deşi salutară în sine, n-a prilejuit din păcate un reviriment major. Ea n-a putut atenua complet senzaţia că la Ministerul Afacerilor Externe de la Bucureşti domneşte inadecvarea şi incompetenţa.
Cum s-ar putea explica altfel săptămânile şi lunile în şir în care diplomaţii români, reprezentând ţara din NATO şi UE care are cea mai lungă graniţă cu Ucraina şi în plus şi alta cu Republica Moldova, fie au lipsit complet din tablou, fie au dat impresia că vorbesc cu glasul Moscovei?
Când ministrul de externe al Poloniei, Sikorski, prelua, alături de omologii săi german şi francez partitura unui actor politic de prim rang la Kiev, obţinând chiar şi succesul parţial al unui acord care a avut măcar virtutea de a pune căpăt vărsărilor de sânge pe Euro-Maidan, Corlăţean era absent. La fel, şeful său de guvern. Doar preşedintele ţării, care, din fericire, dispune, graţie prevederilor constituţionale, de prerogative în materie de securitate şi politică externă a făcut atunci declaraţii publice în stare să umple cât de cât imensa gaură apărută în ţesătura diplomaţiei româneşti.
Dar apoi s-a auzit din nou vocea ministerului român de externe, condamnând interminabil şi prolix o nefericită amendare a legii limbilor în Ucraina care n-a apucat să intre nici o clipă în vigoare. Ulterior, din nou, tăceri foarte precaute, menite, desigur, să menajeze Moscova.
Când, în fine, s-a încheiat şi această fază, România pur şi simplu a părut că intră în zodia lui „lasă-i frate pe ei să facă şi să dreagă, ce să ne punem noi în pericol”.
Corlăţean a dat ce-i drept câteva interviuri presei occidentale, în care n-a omis să facă minimul necesar, exprimând îngrijorarea României în legătură cu încălcarea de către Rusia a dreptului internaţional şi pericolul unui incendiu de proporţii. Dar, într-un interviu acordat ziarului berlinez Die Welt, el a susţinut textual că „urmărim situaţia cu atenţie…întrucât criza ucraineană ar putea să se extindă asupra conflictelor îngheţate din Karabach, Abhazia, Osetia de Sud şi regiunea moldoveană a Transnistriei”. Integral aduce Deutsche Welle
Revista 22. Frustrarea piticilor. Andrei Cornea
Într-un mediu social saturat de frustrare, campaniile de discreditare ale Antenei 3 nu au cum să nu facă rating. Când îl vede împroșcat de noroi pe cel pe care îl știe mai bun decât el, frustratul are o tresărire de fericire.
De ce se pretează Antena 3 la periodicele ei campanii de execuție televizată, cărora ultima dată le-a căzut victimă Andrei Pleșu, aproape nu mai trebuie investigat, căci chestiunea e limpede: intimidarea tuturor vocilor critice, mai ales dacă acestea au greutate și exercită influență. Într-un plan mai general, propagandiștii lui Dan Voiculescu urmăresc distrugerea oricărei autorități intelectuale autentice, aplatizarea și relativizarea valorilor morale și, în final, impunerea propriei agende valorice securistice, antidemocratice și antieuropene.
Întrebarea care, poate, mai merită a fi pusă este cum de aceste imundicități televizate continuă să aibă un destul de mare succes la public, ceea ce se vădește prin ratingurile înalte. Oricât de abili ar fi propagandiștii Antenei (și sunt destul de abili), mizeria tipului lor de atac ar fi trebuit să șocheze de mult o opinie publică cu valori morale normale. Faptul că ratingul unor asemenea emisiuni nu scade decisiv arată că, într-o măsură substanțială, societatea românească nu are valori morale normale. De ce? Motivul principal este, cred eu, frustrarea socială masivă cu corolarele sale, invidia și resentimentul.
Frustrarea se naște din convingerea personală că primești mult mai puțin decât consideri că meriți și când plasezi această disproporție în responsabilitatea unora care, chipurile, te-ar împiedica. Consecința e invidia, ura chiar față de cei care reușesc și care se bucură de succes și stimă. Invidioșii nu pot admite că aceștia au obținut autoritatea, prestigiul, elogiile publice grație meritelor, talentului, muncii; nu pot recunoaște nici față de ei înșiși faptul simplu că există unii mai buni ca ei; nu, mereu trebuie să fi fost un complot, o afacere politică, o mafie de interese care i-au promovat pe unii sus și i-au scos pe alții din joc. Trebuie spus că, deși nu-i o regulă, de obicei, resentimentul violent îi afectează cel mai mult pe cei mediocri, stăpâniți de ambiții prea mari. Or, dacă societatea – cum s-a întâmplat la noi după 1990 și iarăși după 2007 (intrarea în UE) – produce așteptări disproporționate cu posibilitățile și ale sale, și ale majorității oamenilor, ea va crea frustrări în masă, pentru că masa e, prin definiție, mediocră. Integral aduce Revista 22
Dilema Veche. Ţoapa religioasă. Mirel Bănică
Am acceptat cu oarecare entuziasm propunerea de a scrie despre „ţoapă religioasă“. De ce? Pentru că, de-a lungul anilor de teren de cercetare, mai ales în cazul pelerinajelor, am întîlnit ţoape cu miile, cu toate că nu le-am putut denumi ca atare în rezultatele scrise, „academice“, să spunem. Mă gîndeam deci că un astfel de text, ca cel de mai jos, îmi va oferi o libertate de expresie mai mare. Mi-am dat seama rapid că nu este deloc aşa. Deja, ea este imposibil de definit, doar de fotografiat cu cuvinte. Ţoapa şi ţopismul sînt forme derivate de kitsch, iar cine scrie despre kitsch riscă, la rîndul său, să devină kitsch, un pericol care trebuie asumat. La început am zîmbit amuzat, apoi nu a mai fost deloc aşa. Ţoapa religioasă, dincolo de orice ironie subţire, se dovedeşte, de fapt, a fi o cheie de lectură a întregii practici religioase contemporane, un semn de secularizare accelerată a societăţii şi de răspuns la schimbările tehnologice din viaţa noastră. Mă voi mărgini aşadar la a trasa un portret al acesteia, dublat de mai multe situaţii culese direct de la sursă.
Ţoapa, religioasă sau nu, trebuie să se afişeze, ea este organic legată de privirea celuilalt. În cazul ţoapei religioase, orice accesoriu este bun pentru a contribui la atragerea atenţiei: voaluri mari, grele, de culoare neagră, care curg pe umerii ţoapei, cu mîinile împreunate patetic, ca Madonele cusute pe etamină. Rochie lungă, tot neagră şi ea, care acoperă glezna. Şiraguri de mătănii, uneori suprapuse, la încheietura mîinilor. Au propriul „estetism“ religios şi ţin ca acesta să fie urmat şi cei din jur. Smerenie maximă, privirea – fie în pămînt, fie sus spre ceruri, dar din vreme în vreme, în timpul aşteptării la moaşte, ea se mai poate odihni şi pe ziarul Libertatea, deh, să vedem dacă şi vedetele merg la pelerinaj…
Ţoapa este informată în general de pe Internet, ştie tot, cunoaşte tot cu privire la locul de derulare a unei ceremonii religioase, starea vremii sau costul pelerinajului. Cu toate că are o cultură teologică egală cu zero şi nu a citit nici măcar Noul Testament, poate cita cu uşurinţă din autori cunoscuţi din domeniul „dezvoltării personale“. Este atinsă de „sindromul de guru“, aşa că nu ezită să răspîndească în jur gînduri cu iz de filozofie de salon de coafură, legate de tristul destin al neamului românesc, căci ţoapa este româncă, cu „r“-ul apăsat, pînă în măduva oaselor. Spune că regimul comunist a fost rău, dar a avut şi avantaje, este imposibil să se decidă… Integral in Dilema Veche
Adevarul. Revine vremea responsabilităţii. Gavril Dejeu
Iluzie, dulce iluzie a păcii permanente. În ea s-au alinat spiritele încercate de cumplita conflagraţie mondială. În ea şi în cuvântul dat. În ea a crezut Europa că-şi poate recreiona destinul istoric. Totul până când implacabila realitate ne trezeşte din reverie, ne aduce din nou cu picioarele pe pământ.
Pentru a nu ştiu câta oară se confirmă că întocmai relaţiile existenţiale, întocmai relaţiile dintre oameni, relaţiile între state şi popoare sunt supuse aceloraşi legi eterne, imuabile, ale luptei între bine şi rău. Poate istoria va judeca la rece şi cu mai multă măsură evenimentele pe care le trăim acum copleşiţi de tensiuni şi emoţii. Poate istoria va avea la îndemână şi rezultatele frământărilor în faţa cărora noi, acum, dăm semne de confuzie, derută şi nesiguranţă. S-a înşelat amarnic cine a crezut că tancurile şi întregul arsenal de război sovietic au ripostat doar lui Hitler. Nu! Le-au căzut pradă deopotrivă popoarele «dezrobite» pe traseu, sub pretextul impunerii raiului comunist, în realitate eternei tendinţe hegemonice ruseşti. Pretextul a dispărut ca un fenomen trecător, nu însă şi istorica tendinţă hegemonică rusească. Aceasta este realitatea cu care ne confruntăm în zilele noastre noi, răsăritenii, situaţi geopolitic în raza lor de reflexie. Să judecăm de început de pe poziţia avocatului diavolului: are o justificare sau o explicaţie tendinţa hegemonică rusească? Are! Rar, dacă nu deloc, un popor mare, stăpânind uriaşe întinderi şi bogăţii ale pământului, să nu fie pătruns de sentimentul grandorii, al preţiozităţii, justificativ a le etala în relaţiile internaţionale; şi deloc singular istoriceşte, să acorde mai mult credit forţei brute decât spiritului elevat. Exemplul şi consecinţele celor două mari conflagraţii mondiale n-au fost în măsură să răstoarne o optică ce ţine până la urmă de fire, cu deosebire pe o anumită treaptă de evoluţie. Integral aduce Adevarul.
Hotnews. Este Voiculescu mai tare ca justitia? Dan Tapalaga
Antena 3 s-a angajat cu toate fortele in strangerea de semnaturi pentru candidatura asa zis independenta la Parlamentul European a actorului Mircea Diaconu intr-o actiune contratimp. Termenul limita de depunere a candidaturilor expira miercuri noapte. Vedetele postului, Mircea Badea, Oana Stancu, Radu Tudor, Razvan Dumitrescu si-au declarat sustinerea pentru Diaconu sau se implica in colectarea celor minim 100.000 de semnaturi. Dan Voiculescu insusi a emis un comunicat de sustinere, in caz ca mai avea cineva dubii. De ce mobilizeaza insa atatea resurse pentru o cauza aparent minora? Incearca sa-i atace pe liberali, asa cum se plange Antonescu? Ce vrea sa demonstreze cu asta?
Liberalii, dupa ce l-au sustinut pana in panzele albe, l-au dat jos pe Mircea Diaconu de pe lista candidatilor la europarlamentare nevand incotro, daca vor sa convinga publicul ca respecta legea, justitia si statul de drept. In cazul Diaconu, justitia a mentinut, prin sentinta definitiva, decizia de conflict de interese pronuntata de Agentia Nationala de Integritate. In consecinta, actorul nu mai poate ocupa o functie publica timp de trei ani, deci nu poate candida la europarlamentare. Diaconu a demisionat din PNL dar l-a infiat rapid Antena 3.
Liderul PNL, Crin Antoescu, vede in campania Antenei 3 un atac la PNL. Ce se intelegem de aici? Ca Voiculescu investeste in Diaconu pentru a fura voturi de la liberali? Sau ca vrea sa arate cat de usor s-a debarasat Antonescu de o “valoarea nationala” si cat de multa pretuire manifesta Antena3&co pentru ele? Putin probabil ca mogulului ii arde acum de rafuieli cu Antonescu, de jocuri politice sau mediatice. Cu totul altele sunt prioritatile sale acum.
Pe data de 8 aprilie se judeca un nou termen in dosarul ICA. Voiculescu a incasat deja, in prima instanta, o condamnare la cinci ani de inchisoare cu executare. Inca un termen-doua la Curtea de Apel Bucuresti si instanta va pronunta sentinta definitiva: condamnare sau achitare. Altfel spus, intr-o luna sau doua, Voiculescu afla daca scapa sau nu. Cum prima instanta l-a condamnat la inchisoare, are motive sa se teama ca decizia va fi mentinuta in apel. Potrivit noului Cod Penal, decizia Curtii de Apel devine executorie. Integral aduce Hotnews
Romania Libera. România nu trebuie să pice testul rusesc. Cristian Campeanu
O dată cu modificarea graniţelor Europei prin forţă, Putin a distrus pretenţia legiunilor de avocaţi ai Moscovei din Occident că Rusia este un partener raţional şi un actor responsabil pe scena internaţională.
A distrus şi mitul stângii progresiste că „noua ordine mondială“ este un „paradis kantian al legii universale“ şi a demonstrat că este un loc periculos şi brutal unde mărimea contează, jocul geopolitic de sumă zero este regula, nu excepţia, şi că relaţiile internaţionale sunt determinate, înainte de toate, de raporturile de putere. Întrebarea este: cum îşi poate găsi România un loc în această minunată lume nouă dezvăluită de Putin omenirii?
Brusc, neoconservatorii, care argumentau impenitent în favoarea unei Pax Americana în lumea post-11 septembrie, nu mai par chiar atât de aroganţi, barbari şi iraţionali acum, când lumea asistă uimită la modul neruşinat în care Putin redesenează graniţele la Marea Neagră la fel ca Stalin. Parcă, până la urmă, e mai bine să trăieşti într-o lume în care pacea, civilizaţia, libertatea şi securitatea sunt garantate de un gigant care a dovedit, în pofida nenumăratelor prostii pe care le-a făcut şi le va mai face, că te respectă oricât de mic ai fi, decât într-una în care un dictator brutal şi corupt face legea, nu? Dar nu viziunea neoconservatoare asupra lumii şi a rolului Americii în lume este ceea ce a confirmat anexarea Crimeii, ci mai degrabă perspectiva americană descrisă de profesorul Robert Kagan (care nu este neoconservator, dar este soţul Victoriei Nuland) când a scris că „europenii vin de pe Venus, americanii de pe Marte”. Pe scurt, Kagan afirma că, în vreme ce europenii trăiesc într-un paradis kantian postmodern şi postistoric, în care conflictele istorice au fost înlocuite de relaţiile comerciale şi piaţa comună, în care beneficiul reciproc şi relaţiile de tip win-win caracterizează raporturile dintre state, iar procedurile şi regulile universale guvernează comunitatea, americanii văd lumea ca pe un loc periculos, unde puterea militară şi economică determină arhitectura legală globală, şi nu invers, şi unde pacea este mai curând excepţia care trebuie păzită cu armele decât regula. Integral aduce Romania Libera
Dilema Veche. Chipuri ale ticăloşiei. Andrei Pleşu
Cine vrea să înţeleagă (atît cît se poate înţelege) problema răului, trebuie musai să asume, cu tenacitate şi acribie, o răbdătoare „muncă de teren“. „Material“ există, slavă Domnului, din belşug. Un capitol aparte – bogat şi pitoresc – ar putea inventaria, de pildă, întruchipările omeneşti ale răului, portretele infinit diversificate ale stricăciunii interioare, ipostazele ticăloşiei.
Trebuie spus, mai întîi, că ticălosul nu ştie (sau nu crede) că e ticălos. Are justificări pentru tot ce face şi, adesea, le declară fără complexe, chiar dacă nu sînt dintre cele mai onorabile: lumea e rea, fiecare trebuie să se descurce cît mai eficient, numai proştii şi leneşii sînt săraci, „de ce să fiu eu nătărăul satului?“ etc. Motivaţia cea mai răspîndită a ticăloşiei se explică printr-un dezlănţuit spirit de achiziţie. Insul simte mirosul cîştigului şi sfîrşeşte prin a crede că „a fi“ înseamnă, preponderent, „a avea“. Iar în materie de avere nu există limite. Foarte curînd, limita firească a necesarului e depăşită, pe traiectoria „mult-mai mult-oricît“. Evident că, pentru a parcurge cu succes acest traseu, nu trebuie să fii prea scrupulos cu alegerea mijloacelor: treci, fără dificultăţi, de la găinărie la vînzarea propriului suflet. Aceleaşi mijloace sînt inevitabile nu numai pentru multiplicarea bogăţiei, ci şi pentru păstrarea ei. Dar trebuie să recunosc că acest tip de ticăloşie are un fel de „simplitate“ preistorică, chiar dacă nu mai puţin vinovată. Ea nu e decît visul supradimensionat al „ciolanului“, euforia posesiei, cu tot ce decurge din ea: case, maşini, dame de companie, chefuri – la niveluri mai joase, vacanţe exotice, acces la „lumea bună“, hobby-uri nărăvaşe, sau, mai ales, sentimentul puterii sau al notorietăţii – la niveluri mai sofisticate. Mă grăbesc să spun foarte apăsat că nu vreau să culpabilizez, în nici un caz, averea în sine. Există averi care se fac prin rîvnă, ingeniozitate, competenţă sau noroc. Mă refer strict la cei care îşi obţin bunurile (şi abuzează de ele) prin înşelătorie, mercenariat, eludare a legii, afaceri de gaşcă, slugărnicie etc. Integral aduce Dilema Veche