Author: Cetatean

Întrucât mandatul individului care răspunde la numele Dorneanu Valer s-a încheiat azi prin depunerea jurământului de către înlocuitorul său (frumoși înlocuitori vin azi la CCR, unul și unul…), și întrucât Dumnezeu nu bate cu parul, ci cu înregistrarea, îi urmăm ipochimenului, încă din primele lui clipe de civilie redobândită, când nu mai este protejat de vreo demnitate publică  (auzi, demnitate, el, pupătorul în fund al lui Ceaușescu!), să pupe undeva Constituția României, pe care a siluit-o timp de 9 ani de zile mai ceva decât un rusnac beat trimis de Putin în Ucraina.

Nu a fost zi și decizie lăsată de sus ca Dorneanu să nu încerce (și să reușească, în covîrșitoarea majoritate a cazurilor) să își bată joc de Constituție, de Justiție (ca putere în stat) și de idealul de dreptate (care este garantat de Constituție).

Pentru el și clica lui de ciraci care au votat alături de el, “dreptatea” a fost mereu sinonimă cu dreptul lui dicreționar de a vedea negrul și de a-l numi alb, de a vedea un articol din lege și de a-l ignora pentru a-i ieși minciuna juridică, a spune că hoțul e cinstit dacă e din Sistem și, ca regulă generală, a spune mereu ceea ce convine stăpânului care l-a trimis la CCR, adică PARTIDUL.

Pentru Dorneanu, Constituția a fost ca o damă de consumație, nu ca o mamaă, ca o icoană sau ca un jurământ sacru pe care le respectă cu prețul vieții.

Acest om fără consțiință profesională, fără morală și fără rușine, merită să iasă de la CCR în huiduieli și fără pensie specială. Nu va avea însă parte de tratamentul pe care îl merită, pentru că în România dreptatea umblă cu capul spart  și minciuna cîștigă mereu concursul de alergări împotriva adevărului.

De reparat onoarea Constituției siluite, se vor ocupa Istoria și Dumnezeu (uneori acestea sunt două nume pentru aceeași realitate), iar în numele poporului suveran, de la care emană orice autoritate și demnitate, îi urez acum individului Dorneanu Valer, tot binele pe care el l-a făcut Constituției. Nici mai mult nici mai puțin. Dar și altceva:

Să pupe și el Constituția acolo unde trimitea presa să îl pupe!

Ora 13:10.

*Publicat pentru prima data de regretatul Theophyle, in data de 16 aprilie 2014*

Actual inca? Din pacate, Ucraina este o dovada că da!

Moto:

“Rău era cu “der, die, das”
Da-i mai rău cu “davai ceas”
De la Nistru pân’ la Don
Davai ceas, davai palton
Davai ceas, davai moşie
Haraşo, tovărăşie”

Pe 5 iulie 1880, la Vaslui, un orasel de provincie in care, de obicei, “nu se petrece nimic“, s-a nascut Constantin Tanase, fiul lui Ion si al Elenei, doi oameni de treaba care-si duceau traiul destul de greu, din putinul pe care il cistiga Ion Tanase ca laborant intr-o farmacie. Familia locuia intr-o casa taraneasca, situata pe strada Husilor. De mic, Constantin, singurul copil al familiei, a fost crescut cu snoave si povesti spuse cu haz de mama sa, Elena.

La scoala nu a fost un elev prea stralucit, dar nici n-a repetat vreo clasa. Cele mai mari note le-a avut la muzica si gimnastica, iar mari batai de cap i-a dat limba germana, la care nu a izbutit sa invete decit o poezie. Doua au fost motivele pentru care Constantin Tanase s-a indepartat timpuriu de joaca obisnuita a colegilor sai: concertele fanfarei militare din gradina publica si reprezentatiile din gradina “Pirjola”, unde aveau loc spectacole ale unor actori populari ca Zaharia Burienescu si I.D. Ionescu. Inspirat de aceste “productii”, Tanase si-a injghebat, impreuna cu citiva colegi, o “trupa”, iar drept scena a fost ales beciul casei, unde au fost prezentate fragmente din “Mesterul Manole”, “Capitanul Valter Maracineanu” si “Constantin Brancoveanu”.

Tanase a jucat pentru prima data pe cind era elev la gimnaziu. Intr-o vara, sosita in turneu la Vaslui, trupei lui Segalescu i-a lipsit un actor, care a fost inlocuit de Tanase, nelipsit de la repetitii. Dupa acest “debut” s-a gindit sa se faca actor, cu toate ca tatal sau dorea sa-l vada “impiegat cu sapca rosie” la CFR. In 1896, Constantin Tanase a absolvit cele patru clase gimnaziale si, indemnat de mama sa, a incercat sa dea examen de admitere la Liceul Militar din Iasi. A fost cea mai mare deziluzie a vietii sale, dar si intiia manifestare de revolta. La vizita medicala, tinarul aspirant la haina de ofiter a fost respins in favoarea unui fiu de colonel, lucru care l-a contrariat teribil, deoarece era proba la care isi facea cele mai putine griji.

Revoltat, a dat buzna in incaperea in care erau triati candidatii si a facut scandal, dar fara nici un rezultat. Dupa acest esec, s-a gindit sa plece la Braila, la Liceul “Nicolae Balcescu”, dar, dupa citeva luni, a abandonat cursurile, din lipsa de bani. In timpul hoinarelilor prin Braila, Tanase s-a intilnit cu Ion Adam, invatator si scriitor, care i-a propus sa-l suplineasca in postul de invatator, el urmind sa plece in Belgia, pentru niste cursuri. Astfel, la 18 ani, Constantin Tanase a ajuns invatator la scoala din comuna Cursesti, plasa Rahova. Chiar daca la inceput locuitorii nu l-au primit cu incredere, pe parcurs a reusit sa-i cistige de partea sa, cu duhul blindetii. Din nefericire, Tanase nu a fost privit cu ochi buni de directorul scolii si de alti “oameni pizmasi”, care au facut tot posibilul sa scape de tinarul pedagog. Tot cu sprijinul lui Ion Adam, a reusit sa fie numit invatator suplinitor la scoala din catunul Hirsoveni, comuna Poenesti, unde invatase si Alexandru Vlahuta. Aplicind o metoda de predare originala, in care muzica si gimnastica ocupau un loc de frunte, Tanase a reusit, in scurt timp, sa-si aduca elevii la scoala. Apoi, s-a ocupat si de parintii scolarilor, ajutindu-i sa cunoasca regiunea, prin “mici excursii”, in timpul carora le preda istoria si geografia.

In scurt timp, invatatorul cu “nasul mare” ajunsese cel mai indragit om din comunitate si toate ar fi fost bune daca notarului si unui avocat de prin partea locului nu le-ar fi casunat pe popularitatea lui, si au facut tot posibilul sa-l dea afara. Ramas iarasi fara un loc de munca, pe 14 octombrie 1899, Constantin Tanase a plecat voluntar la Regimentul 1 Geniu Bucuresti. Acest lucru a insemnat si despartirea lui de Vaslui, oras pe care nu l-a mai revazut decit doar in turneele Teatrului de revista “Carabus”, cind isi si vizita parintii. La “Carabus”, timp de aproape 20 de ani, a reusit sa creeze tot ce este mai reprezentativ in umorul romanesc si in teatrul de revista. A facut din scena bucuresteana un fel de post de avangarda, sustinind cu mare eleganta si talent ideologia bunului simt, infierind chestiunile exagerate din politica, textele sale putind caracteriza si societatea actuala:

În ţara asta, ţara pâinii
Să aibă pâine chiar şi câinii
Guvernul nostru ne obligă
S-avem o zi de mămăligă
Lor ce le pasă cum e trăiul
Scumpiră trenul şi tramvaiul
Scumpiră tot, la cataramă
Până şi pâinea şi tutunul
Şi când înjuri pe şleau de mamă
Ei, cică, eu fac pe nebunul.”

“Teoria mea-i uşoară
Toată viaţa e o scară
Pe care, ca şi la moară
Toţi o urca şi-o coboară”

Crezind cu adevarat in nevoia unei atitudini active in fata raului, Constantin Tanase a promovat, la fel ca si Bernard Shaw, ideile potrivit carora “Sinceritatea este un pericol numai pentru ignoranti” si “Idealurile se aseamana cu stelele: nu poti ajunge la ele, in schimb te poti orienta“. Cit timp a fost director la “Carabus”, Constantin Tanase a lansat tineri artisti, nume sonore mai tirziu — Maria Tanase, Horia Serbanescu.

Tănase a murit în Bucuresti în 1945. Există zvonuri conform cărora actorul ar fi fost ucis de către Armata Roşie invadatoare. În orice caz, o altă sursă oferă informaţii de circumstanţă despre moartea sa, care par mai plauzibile. ( Blocaj renal in urma unui tratament cu 20 de aspirine/zi – ciudata indicaţia doctorului)- informaţie dată de nepotul actorului, Tănase Radu Alexandru. Potrivit acestei surse, Tănase încă mai juca în Bucureşti un an după sosirea ruşilor, şi a fost ucis din cauza satirei la adresa soldaţilor ruşi care aveau obiceiul să “rechiziţioneze” toate bunurile personale purtate la vedere, mai ales ceasuri, pe care le cereau spunând “Davai ceas“. Tănase a compus un cuplet pe care l-am postat ca moto. merita citit inca o data:

“Rău era cu “der, die, das”
Da-i mai rău cu “davai ceas”
De la Nistru pân’ la Don
Davai ceas, davai palton
Davai ceas, davai moşie
Haraşo, tovărăşie”

“Algoritm de calcul al pensiei”

Altă chestie
E scoaterea la pensie
Astăzi eşti funcţionar
Însă mâine pensionar.
 
Poate te interesează
Pensia cum se calculează.
Ei, uite cum se calculează:

Din 35 de ani servici
Care vor fi socotiţi
Scazi primii ani de şcoală
Şi absenţele de boală,
Zilele de sărbătoare,
Orele suplimentare,
Plus un an şi patru luni.
Tragi o linie şi aduni.
 
Pe urmă împarţi la cinci, apoi
Ce-ţi dă înmulţeşti cu doi,
Scazi anul când te-ai născut,
Adaugi tot ce-ai scăzut
Şi la cifra ce-a ieşit
Pui un zero la sfârşit.
Anii pentru însuraţi
Se vor socoti dublaţi
Adică ani de război
Socotind că-n vremea asta
Te-ai războit cu nevasta.
 
La totalul obţinut
Pui trei zero la-nceput
Scazi anii de celibat
Ridici restul la pătrat
Şi-astfel într-o primă fază
Afli sumele de bază.
Apoi le extragi la toate
Rădăcinile pătrate
Şi la suma dobândită
Aplici cota cuvenită,
Care nu trebuie să fie
Mai mare de 5 la mie.
 
Din suma rămasă brută
Scazi 4 şi 8 la sută
Trei la mie la pompieri,
Impozitul pe averi.
Supracota respectivă,
Taxele pentru colivă,
Cinci la sută pentru dric,
Pe urmă nu mai scazi nimic.
 
Din totalul rezultat
Verşi 2/3 la stat
Şi restul ţi se cuvine, nu ştiu dacă mă exprim bine

Surse:  Wikipedia; e-stiri-Net; Evenimentul.ro

Nicolae Steinhardt, Jurnalul Fericirii:

„Diavolul zice:

– Să încheiem un pact.

– Atunci, hai să semnăm un document prin care recunoaştem şi tu şi eu că doi plus doi fac patru.

– Nu.

– De ce? Nu admiţi că doi şi cu doi fac patru? De ce n-ai subscrie un adevăr incontestabil?

– Nu-mi pun semnătura alături de a ta, nici pentru a recunoaşte că există Dumnezeu“

***

Exact acest lucru mi-a venit in minte cand am vazut ca Ucraina a transmis luptatorilor din Azovstal ca se pot preda rusilor. Si nu sunt singurul, Petre Iancu de la DW gandeste la fel si, la fel ca si mine, nu intelege de ce Ucraina ar crede in cuvantul Rusiei.

Ar fi o minune ca luptatorii din Azovstal sa ramana in viata dupa ce se predau Rusiei.

Insa pentru a crede in minuni trebuie sa fii, intai de toate, realist, si sa nu semnezi pacte cu diavolul. Pentru ca doar diavolul isi deghizeaza inselatoria sub semnatura pe care nu o respecta. Dumnezeu oferă pe credit și iartă toate datoriile. Nu degeaba s-a zis ca diavolul este socotitor, în timp ce Dumnezeu dăruiește fără limite.

Dumnezeu să ii aibă în pază pe eroii Ucrainei!

P.S. Așa arată cineva care e realist și nu semnează pacte cu diavolul.

Nu am mai scris de ceva vreme un editorial.

Nu pentru că nu aș avea ce să scriu, ci pentru că sunt pur și simplu prea multe de scris. Întâi de toate, despre sărmanii ucraineni. Deveniți adevărați îngeri păzitori ai civilizației europene, ucrainenii  îmi amintesc de martirii care primesc botezul sângelui și devin, în clipa aceea, adevărați “cetățeni ai Raiului”. Am participat adesea la înmormântări, dar puține lucruri mă mișcă mai mult decât expresia “cetățean al Raiului“. Ucrainienii au devenit, prin martiriul lor ca popor și ca indivizi, adevărați cetățeni ai Europei, pe care propunerile imbecile făcute sau sugerate de un președinte imatur ca Macron nu fac decît să îi insulte.

Poate îi cedeaza Macron lui Putin ceva de genul Corsica sau Alsacia și Lorena, dacă tot vrea să facă pace cu orice preț. Ceea ce ucrainenii reamintesc politicienilor de azi în pantaloni scurți (Macron) sau cu poale lungi (ca Merkel de ieri, cea toxică) prin exemplul lor este ca europenii au luptat pentru libertate în două războie mondiale nu ca politicienii vremelnici de azi să facă “pace” cu dictatorii, ci pentru ca pacea să nu fie cumpărată cu prețul aservirii. Pacea cumpărată cu libertate nu e pace, ci e sclavie.

***

Noi, românii, nu avem dileme morale sau legate de viitorul nostru după războiul din Ucraina.  Noi ne pregatim de inflatie cu doua cifre facandu-ne provizii de flori de tei, ca sa avem calmante naturale și ieftine. Vine factura de curent, pac o ceasca de ceai. Statul, pac niste bani in plus la buget!

Vine recesiunea, pac niște impozite “reașezate”. Nu mărite, ci reașezate/redimensionate. Vine contractia economică, pac niște credite pentru nunți, cumetrii, botezuri. Un Vanghelion sau un Voluntarion la scară națională.  Să aibă și gura maneliștilor ceva de mancare după criză, că tot au stat pe gard/bară/jantă/margine/tușă (adăugați ce doriți) doi ani de zile, nu?

Trebuie investit ceva în Educație? Nu, Doamne ferește, mai degrabă în paranghelii! 42% analfabeți care urmează să bage bani în petreceri, sună bine, nu? În curînd analfabeții de azi se vor căsători mâine sau vor face bairamuri, nu e nevoie să știe cine i-a finanțat și deci cu cine să voteze?

De ce să plătim niște bani către Agenția Spațială Europeană, nu mai bine îi băgăm în niște sinecuri?

Suntem în picaj economic, însă vina este a lui Putin (zice Iohannis), noroc că PSD-ul vine cu legi și norme prin care să aresteze speculanții și să le confiște marfa, pe care o va vinde apoi la prețul “corect”.

Se vede deja aisbergul la orizont, dar căpitanul Iohannis, secundul Ciucă și ofițerul politic Ciolacu au decis că e momentul să dea muzica mai tare. Nu se cade să fie deranjata dulcea guvernare în care totul merge perfect.

Abia aștept să îi vad revizuind Constituția după ce ne lovește recesiunea…poate romanii vor aproba trecerea la republica parlamentară, nu? In plina recesiune și cu impozite mărite!

Later edit: tocmai ce au venit aceste cifre cumplite. Sa cânte deci muzica mai tare!

Sursa primei imagini (luptător ucrainean din Azovstal).

Dragi membri ai Comunității Politeia, din tara si din diaspora, întrucât lumina sfântă a sosit la Ierusalim, putem să spunem, în așteptarea miezului nopții și a Liturghiei de atunci,

Hristos a inviat!

Pastile sunt sarbatoarea Vieții (orice ar face tiranii lumii, de ieri și de azi), caci Viata este totuna cu Dumnezeu, asa scrie in Evanghelia dupa Ioan care se citeste in noaptea de Inviere in toate bisericile.

Și anul acesta cuvântul Evangheliei va răsuna, dând glas adevărului:

La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.
Acesta era întru început la Dumnezeu.
Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut.
Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor.
Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o (Ioan 1, 1-5)

Viața este neindoielnica. E neindoielnica viata noastra, e neindoielnica viata celorlalti, dar mai cu seama e neindoielnica viata Mantuitorului, care a binevoit sa fie pus in groapa doar pentru a-i arata omului ca moartea nu are ultimul cuvant nici chiar cand pe mormant sunt puse o piatra grea și o pecete întărită.

Azi, din mormânt nouă Viața ne-a răsărit. 

Viața, 

cea care începe și care nu se sfârșește niciodată, pentru ca Hristos-Viața, din veac este și în veac va fi.

Traim zilnic din sensuri pe care suntem obligati sa le intelegem cu mintea, insa ne hranim sufletește din sensul celor care ne depășesc.

Ne depașesc multe și adesea nu pricepem nici cele mai evidente adevăruri. Noi nu trăim vremuri grele (să nu ne plîngem degeaba!) , vecinii noștri ucraineni sunt greu încercați,  și poate abia acum apreciem și noi, românii veșnic cârcotași, la adevărata valoare, ceea ce ne spune din veac, Cuvîntul.

Cuvântul Vieții, cel despre care vorbește Evanghelia, cel care s-a lăsat pipăit pentru a adeveri Învierea sa.

Cuvîntul Vieții, cel care se adresează direct inimii, atunci când urechile sunt astupate pentru a nu auzi.

Cuvântul Vieții, cel care dă lumii pace și înlătură frica cea omenească.

Cuvântul Vieții, cel care ne întreabă pe cine căutăm la mormântul gol.

Cuvântul Vieții, cel care ne ceartă pentru că nu credem decât dacă punem mâna în locul cuielor și pipăim coasta.

Cuvântul Vieții, cel care ne fericește când credem fără a cere dovezi.

Cuvântul Vieții, care ne-a promis ca va fi cu noi, până la sfârșitul veacurilor.

Cuvântul Vieții, fără de care nu putem face nimic.

De Pasti ne amintim că dintotdeauna, din mormântul gol, Hristos va învia pentru noi și a noastră viață-cu-El. Că aceasta înseamnă mântuirea: Viața trăită de noi împreună cu Hristos și de Hristos în noi, dacă îl primim.

Și dacă îl primim pe Hristos, nu mai avem frică. Frica e omenească, însă acolo unde a venit Hristos, frica nu mai are rost.

Și la fel cum dispărut frica din mijlocul Apostolilor încuiați cândva în spatele ușilor, la fel va ieși și din mijlocul nostru.

Să nu ne fie frică! Sau, dacă ne este, să spunem, ca Petru: Doamne, mîntuiește-ne, că pierim! Însă azi, în ziua Învierii, mai cu seamă azi, să nu ne fie frică, pentru că nu noi pierim.

Piere moartea, piere păcatul, “piere amăgitorul, scapă amăgitul“, cum se cânta la Prohodul Domnului. Să ne rugăm azi să învie Dumnezeu și să se risipească vrăjmașii lui, și să învie toți cei ce-L iubesc pe El.

Să avem inimile pline bucuria Apostolilor care l-au primit pe Mântuitorul înviat în mijlocul lor, pentru adeverirea proorociilor, pentru întărirea credinței slabe și pentru dobândirea păcii în locul fricii.

Să ne rugăm și pentru frații noștri creștini din Ucraina, care sunt greu încercați și să credem că Dumnezeu îi va milui și pe ei, cu minunile Sale nepătrunse, și le va da lor pace și biruință asupra vrăjmașului văzut și nevăzut!

Hristos a înviat, viață veșnică și pace dumnezeiască aducându-ne, atunci și acum și în veci vecilor!

Frați creștini, Paștile din acest an nu sunt ca cele din anii anteriori. Căci multe am văzut noi până azi, însă chiar război ca pe vremea bunicilor noștri, într-o țară vecină, acest lucru pînă acum ne-a fost necunoscut și credeam să nu vedem vreodata. Și mă gândesc azi, în Vinerea Mare, nu doar la cei fugăriți peste granițele Ucrainei, ci mai ales la cei care, sub asediu și bombe aruncate de “frații” de la răsărit, vor avea și ei Paștile – Dumnezeu știe cum – însemnat în inimile lor frânte, neștiutoare dacă vor mai prinde ziua de mâine. Nu pot să nu mă gândesc zilele acestea la toata istoria omenirii și la cei prigoniți pentru dreptate, al căror sânge nevinovat așteaptă Învierea și odihna și viața veșnică. A fi prigonit pentru dreptate, pentru că vrei dreptate, adevăr și libertate, iată că, prin lucrarea Satanei, se întâmplă și azi, sub ochii noștri. Ce vină au cei care, în secolul XXI, vor să fie liberi? Nici una. Și pentru aceștia, răsplata va fi mare în ceruri, căci mai mari decât sfinții din vechime se vor arăta. Istoria nu este a celui care întreabă, sfidător, ca Stalin, “Papa, câte divizii are?”, ci a Celui care, luând pe umerii Săi crucea, a dus-o pînă pe Golgota, ca să ne arate că El știe ce înseamnă suferința, și tocmai de aceea, și noi vom cunoaște, cu El și prin El, Învierea. Minunile s-au întîmplat și se vor mai întîmpla, cât va ține Dumnezeu pe palmă lumea. Suferințele, la fel. Ambele sunt taine. Și minunile, și suferințele sunt taine ce nu pot fi dezlegate rațional. Să ne rugăm azi ca odată cu punerea în mormânt a lui Iisus, să punem și noi în mormânt viața noastră păcătoasă, ca să primim în dar una nouă, în lumina Învierii, iar cei care acum suferă și sunt prigoniți pentru dreptate sau chiar au murit nevinovați, să își afle dreptatea și odihna și Învierea!

****

Era o zi de Duminică, eram izolat şi nu putem sluji Sf. Liturghie, pentru că nu aveam nici o bucăţică de pâine – era zi de foame, fără hrană. Liturghia se oficiază cu pâine şi vin, iar momentul ei cel mai important şi în jurul căruia se organizează tot restul serviciului divin are loc în clipa în care preotul – cu mâinile înălţate – rosteşte în taină invocarea numită epicleză. Atunci Duhul Sfânt coboară şi preface pâinea şi vinul în trupul şi sângele Mântuitorului în chip real, dar nevăzut. Din clipa aceea noi ne comportăm faţă de Sfintele spete cu umilinţă şi pietate, cu timor et amor, pe care prezenţa reală a lui Iisus ne-o inspiră.

În închisoare, vinul nu era îngăduit, dar prin acceptarea concomitenţei, împărtăşirea mea era completă, prin necesitate. În Duminica m-am rugat adânc lui Dumnezeu – De profundis – ca să-mi înlăture tristeţea de a nu putea sluji Sfânta Liturghie, lipsindu-mi pâinea cu desăvârşire. Un gând tot mai stăruitor mă bântuia: să cer gardianului bucăţica de pâine necesară slujirii. De serviciu era chiar gardianul cel rău (Cel mai rău dintre gardienii care mă păzeau era secretarul de partid al închisorii. Otrăvit de ura de clasă, după o îndelungă îndoctrinare comunistă, el mă insulta folosind cuvinte atât de vulgare şi înjositoare pentru mine, încât aş fi preferat mai degrabă să fiu bătut decât să-i aud înjurăturile. Pentru el nu era nimic sfânt, nimic de cruţat: nici eu, nici părinţii mei, nici soţia şi fiul meu, nici preoţia mea, nici Dumnezeu) şi ştiam că cererea mea îl va înfuria şi mă va insulta atât de grav, încât toată liniştea mea sufletească va fi distrusă în acea zi a Domnului.

Dar gândul absurd creştea în mine tot mai presant, ca o forţă irezistibilă şi atunci am bătut la uşa de fier a celulei. Peste câteva minute uşa s-a deschis cu violenţă şi gardianul, cu faţa congestionată de furie, m-a întrebat ce vreau. L-am rugat să-mi aducă o bucăţică de pâine – nu mai mare de 30 de grame – pentru a sluji Sfânta Liturghie. Cererea mea i s-a părut atât de absurdă şi de neaşteptată, încât a rămas cu gura căscată. După aproape un minut de stupefacţie a trântit uşa cu aceeaşi violenţă cu care o deschisese şi a plecat.

Mulţi deţinuţi înflămânziţi îi ceruseră pâine pentru a-şi potoli foamea, dar niciodată nu-i ceruse cineva pâine pentru a sluji Sfânta Liturghie. Sufletul meu era tulburat şi-mi părea rău de ceea ce făcusem. După vreo douăzeci de minute uşa celulei s-a întredeschis, foarte încet de data aceasta şi, prin crăpătura ei, gardianul mi-a strecurat întreaga raţie de pâine: 125 de grame. Uşa s-a închis la loc, la fel de lin şi, dacă nu ar fi fost felia de pâine din mâna mea, aş fi fost convins că totul nu fusese decât o halucinaţie.

A fost cel mai adânc, cel mai sublim, serviciu sacru pe care l-am oficiat vreodată. Timp de două ore am rămas îngenuncheat pe betonul rece al celulei şi gardianul nu m-a deranjat de fel, nu m-a insultat cum făcea alte dăţi şi pe toată secţia specială, unde eram încarcerat, a fost o linişte de rai. Târziu, mult după ce terminasem Sfânta Liturghie şi parfumul rugăciunii încă mai plutea în celula mea, uşa s-a deschis la fel de încet şi gardianul, fără să rostească un singur cuvânt, mi-a făcut semn.

M-am apropiat şi el mi-a spus în şoaptă: – Părinte, nu cumva să spui cuiva că ţi-am dat pâinea. Dacă află şefii mei, sunt un om pierdut! – Domnule plutonier, i-am răspuns, cum aş putea-o face? Dumneavoastră aţi fost îngerul Domnului care mi-aţi adus în această celulă trupul lui Iisus, căci pâinea pe care mi-aţi dat-o s-a prefăcut în Trupul şi Sângele Mântuitorului. Prin ceea ce aţi făcut, aţi slujit aici, alături de mine. Gestul dumneavoastră s-a înscris în eternitate. El nu mi-a răspuns nimic. A închis încet uşa, privindu-mă cu intensitate prin crăpătura ei, până în ultima clipă. De atunci nu m-a mai insultat niciodată şi pentru mine, cea mai liniştită perioadă au fost cele opt ore, în care el îşi făcea serviciul său de gardian.

V-am povestit acest dublu aspect al prizonieratului meu – suferinţa şi consolarea divină – pentru ca să înţelegeţi că Dumnezeu echilibrează în mod tainic viaţa noastră şi că dacă îl avem pe Iisus, nu vom fi niciodată biruiţi de durerea lumii acesteia. În suferinţa cea mai atroce descoperim dintr-o dată oaze de lumină şi bucurie sfântă (Gheorghe Calciu-Dumitreasa).

****

A susține existența lui Dumnezeu, era foarte dificil în acele momente, a face cunoscut pe Dumnezeu. A fost o situație când conștiința mea a fost trezită. Eram în celula închisorii Aiud. Este o închisoare veche în care românii noștri au suferit enorm, încă din timpul Mariei Tereza. Această închisoare a fost renovată și utilizată de politicieni în acele timpuri moderne ale istoriei noastre. Ea deținea aproximativ 2.700 deținuți, și arăta ca un mare ”T”. Din când în când, autoritățile întrebau pe fiecare deținut ce profesie avea, și dacă le spuneai că ești preot se opuneau și te tratau cum mare sălbăticie. Te batjocoreau și te torturau. Puteai spune orice, dar când auzeau că ești preot îți întindeau o mulțime de curse și farse. Și ajunge la mine și mă întreabă: ”Ce meserie ai făcut?”. Eu atunci, știind ce mă așteaptă, și crezând că scap de cazne, zic: ”Agricultor”. ”Agricultor? Ți-oi da eu ție…” Și, spre surpriza mea, mă izbește de perete, măi frate, de parcă au sărit plămânii din mine, că nu m-am așteptat, m-a luat prin surprindere; atunci când te aștepți să iei o lovitură, te pregătești, dar așa e mai dificil. Și au trecut ani și ani și eu am rămas cu mustrarea asta de conștiință că atunci nu am avut tăria să recunosc.

Și apoi a venit timpul reabilitării mele. A fost o ieșire din celule. Ceea ce vreau să spun e că ne-au scos din celule în formație, în curtea interioară a închisorii, pe toți cei 70-280 membri din celulă într-un balcon mare. Ei au făcut aceasta ca să ne pregătească pentru scoaterea la muncă: la canal, la mină sau la construcții. Aceasta, pentru că în acel timp, oamenii din Occident, în special Europa Liberă, un post de radio din Occident, au aflat despre torturarea violentă a deținuților politici români. (…) Oamenii din vest au început să protesteze puternic. Aveau informație precisă despre intenția de a extermina deținuții politici, că ceea ce ei făceau [conducătorii comuniști n.n.] era dezvăluit și atunci autoritățile au decis să ne scoată în alte locuri la muncă.

Și aici, în această adunare de prizonieri, prima întrebare a fost: ”Cine crede încă în Dumnezeu? Cine crede încă în această tâmpenie?”. Și, știți, am simțit o puternică revoltă interioară. Am realizat că acesta e momentul, indiferent de ceea ce putea să mi se întâmple, chiar dacă mă trimiteau înapoi în celulă, sau într-un lagăr de muncă. Regimul era diferit: într-un lagăr de muncă – era mai ușor, chiar dacă te exterminau în ambele locuri. Când am auzit întrebarea, eu am sărit. Eu eram în spatele acestei adunări de aproximativ 120 de bărbați. Am ieșit în față, sprijinit de alții. Toți eram slăbiți, eram niște umbre, niște fantome. Am ieșit în față. Omul a spus: ”Vino aici” – arătându-mi stânga lui. ”Cine altcineva crede, ca acesta?”. Numai 7 au stat la locurile lor – oamenii lor – informatorii, care intraseră printre noi și își trădau colegii. M-au izolat 9 zile și mi-au dat porția de mâncare cunoscută: câte 200 de grame de apă sărată, seara, și o bucățică de pâine de 100 de grame. După ce acest tratament diabolic s-a terminat, ceilalți m-au întrebat: ”De ce ai spus că ești preot?”

Cum aș mai fi putut spune că sunt altceva? – Îmi ajungea mustrarea pentru cedarea anterioară. De data asta ar fi fost posibil să declar altă meserie doar dacă renunțam la Hristos. Cine spune adevărul poate să piardă azi, dar să câștige pentru totdeauna, fiindcă nimic nu se face fără știința lui Dumnezeu; în toate e o încercare și o dovadă de dragoste a lui Dumnezeu.

Ceilalți au plecat la Baia Sprie, o mină la cca. 160 km de Aiud. După două săptămâni, eu am fost dus acolo într-o mașină a închisorii în condiții oribile, și am stat acolo 2 ani. Eu nu m-am refăcut foarte bine psihic, dar mi-am răscumpărat păcatul anterior. Nu vreau să spun că acesta a fost un act de curaj din partea mea, cât că un rezultat al acestei acțiuni a fost că păcatul a fost ispășit. Eu am spus: ”Doamne, iartă-mă. Păcătuisem și am vrut să mă dărui Ție în acel moment periculos”. Toți m-au observat și, să știți că gardienii, ofițerii și întregul lagăr au avut un respect special pentru mine. Ei încă mă batjocoreau, dar am observat că mai puțin. Peste ani am avut ocazii de a mă reabilita în pușcărie. Și am văzut cum și un demon poate fi supus de puterea credinței (Parintele Iustin Parvu).

***

”Am cunoscut comunişti şi am cunoscut evrei în închisoare, am cunoscut de asemenea din cei care fuseseră la putere. Am îngrijit chiar pe generalul care fusese preşedintele curţii militare care a pronunţat condamnarea mea. Mi-a fost dat ca să-i închid ochii. După ce îi servise pe stăpâni, fusese azvârlit şi el în temniţă.” (Ion Ianolide)

***

Cela ce in palma
Tot pamantul tine
Sub pamant acum cu trupul se afla mort,
Slobozind pe mortii cei legati in iad.

Din stricare, Doamne,
Viata mea o ridici;
Caci murind acum, la cei morti Te-ai coborat
Si-ale iadului zavoare le-ai zdrobit

S-a schimbat faptura
Prin ale tale patimi,
Caci cu Tine au patimit toate cate sunt,
Țiitor a toate cunoscandu-Te. (Prohodul Domnului).

Hristos moare azi pentru păcatele noastre, sa murim si noi față de ele, ca sa inviem odata cu Mântuitorul!

***

Cel despre care toate ziarele au scris dăunăzi că este “un (simplu) preot de la Putna” este, de fapt, arhimandritul Hrisostom Radasanu, si prin gura lui de Dumnezeu inspirată, dat cu adevărat mărturie dreaptă despre pozitia Ortodoxiei față de războiul din Ucraina. A trebuit să vină un arhimandrit pe care presa nu il cunoaste (atenta doar la Patriarh si la alti Mitropoliti) și să spună în gura mare ceea ce toata Ortodoxia din toată lumea ar fi trebuit să spună din prima zi a războiului: “Cum este posibil ca tu, care te numești ortodox, şi îţi place să te filmezi pe la mânăstirile de pe muntele Athos, și mergând, chipurile, la slujba de Paște și de Crăciun să pui pe slujitorul tău ortodox să bombardeze Kievul nostru sfânt. Acolo se află biserici pe care noi nu le-am avut din vremurile acelea vechi. Acolo se află sfânta mânăstire a peșterilor, în care se află trupurile cele neputrezite. Nu îţi e teamă când faci asta? Aud mulţi credincioși, ba chiar și clerici, care spun că Putin are dreptate. Plata lui Putin să o aibă și tot sângele vărsării să fie pe mâinile lor, de la Cain, care l-a ucis pe Abel, până în zilele noastre. Și nu glumesc când spun lucrurile astea. Cum este posibil ca tu, ortodox, să îi iei pe musulmanii ceceni şi să îi pui să-ți alerge frații ucraineni, ca și cum noi ne-am lua armatele ISIS şi ne-am duce în Moldova să o cotropim. Cum este posibil lucrul acesta? Frate pe frate se ucid. (…) Și mai spui că eşti ortodox? De-ai face tot pământul cu biserici poleite cu aur nu valorează cât viața unui ucrainean, pe care armatele tale l-au ucis, în săptămâna care a trecut. Și atunci, cum ne așezăm noi lăuntri? Răul trebuie arătat cu degetul și trebuie spus că este rău. Și să nu îndrăznească nimeni, că uciderea unui frate ortodox, chiar neortodox să fie, în general, oameni, nu este posibil, nu este îngăduit, căci noi știm cărui Dumnezeu slujim, acela care a zis… care scoate sabie, de sabie va muri (…). Și am uitat cui Dumnezeu slujim…?”

Arhimandritul mare plată va avea în ceruri, iar pe Kiril al Rusiei, nu îndrăznesc să mă gândesc ce îl așteaptă.

Sa nu ne fie frică să o spunem răspicat: CJUE a călcat, a treia oară (și de data aceasta definitiv) peste sofismele pestilențiale ale bandei lui Dorneanu care răspunde, majoritar, la numele de Curtea Constituțională a României.

Intai a fost decizia din 18 mai 2021 (explicata mgistral de Cristi Danilet), apoi a fost decizia din 21 decembrie 2021 (explicata aici) si acum a venit si aceasta de azi, definitiva.

Definitiva nu pentru ca celalalte nu erau “definitive”, ci pentru ca instanta europeana nu s-a lasat, ci s-a dus dupa toate sofismele puturoase ale CCR si le-a demontat, piesa cu piese. Caci de fiecare data Dorneanu and Co. au stiut sa inventeze mizerii juridice prin care sa faca distinctii imaginare si sa caute pretexte jalnice sa nu respecte Hotararile CJUE, dorind sa se copomporte precum un Putin juridic in aceasta tara: “ce spun eu este adevarul”. Era jalnic Dorneanu cu mizeriile sale juridice, insa efectul aceasta era unul de disuasiune: judecatorii romani erau timorati si ameninintati de Inspectia Judiciara si de SIIJ sa NU aplice dreptul european si, in contrapartida, sa aplice aberatiile CCR. Se ajunsese pana acolo cu delorul putinist al lui Dorneanu incat aceasta sustinea ca “CJUE si-a depasit atributiile” (?!), de parca CCR-ul ocupa o pozitie ierarhic superioara CJUE!

Insa de azi e gata. Dorneanu si ai lui nu mai au refugiu, CJUE le-a luat si ultima arma din mana, anume cercetarea disciplinara a judecatorilor care indraznesc sa lase neaplicate mizeriile CCR. E destul sa citim ce a cerut, eroic, CA Craiova:

În aceste condiții, Curtea de Apel Craiova (România) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1) Principiul independenței judecătorilor, consacrat de articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, cu referire la articolul 2 TUE și la articolul 47 din [cartă], se opune unei dispoziții naționale precum aceea a articolului 148 alineatul (2) din Constituția României, astfel cum a fost interpretată de Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 390 [din 8 iunie 2021], conform căreia instanțele naționale nu au abilitarea de a analiza conformitatea unei dispoziții naționale, constatată ca fiind constituțională printr‑o decizie a Curții Constituționale, cu dispozițiile de drept ale Uniunii Europene?

2) Principiul independenței judecătorilor, consacrat de articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, cu referire la articolul 2 TUE și la articolul 47 din [cartă], se opune unei dispoziții naționale precum aceea a articolului 99 litera ș) din [Legea nr. 303/2004], care permite inițierea unei proceduri disciplinare și sancționarea disciplinară a judecătorului pentru nerespectarea unei decizii a Curții Constituționale, în condițiile în care judecătorul este chemat să stabilească prioritatea de aplicare a dreptului Uniunii Europene, în raport de considerentele unei decizii a Curții Constituționale, dispoziție națională ce îi înlătură judecătorului posibilitatea de a aplica hotărârea [Curții] pe care o consideră prioritară?

3) Principiul independenței judecătorilor, consacrat de articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, cu referire la articolul 2 TUE și la articolul 47 din [cartă], se opune unor practici judiciare naționale care interzic judecătorului, cu consecința antrenării răspunderii disciplinare, să facă aplicarea jurisprudenței Curții […] în proceduri penale precum contestația privind durata rezonabilă a procesului penal, reglementată de articolul 4881 din [Codul de procedură penală]?”

Dezbaterile pe aceasta speta au fost, la CJUE, foarte animate si pasionante (pentru un jurist). Dincolo de mizele juridice (teoria normei interpuse, folosita de CCR insa considerata azi depasita), pe noi ne intereseaza rezultatele, anume: CJUE interzice instantelor romanesti sa sanctioneze vreun judecator care ignora deciziile CCR si aplica dreptul european, acolo unde aceasta are proritate (si aceasta are mereu prioritate in fata unei decizii CCR!).

Observati insa maniera in care CJUE nu neaga dreptul CCR de a de decizii cu caracter obligatorii pentru instante: ea le recunoaste, ca principiu, insa nu le permite sa se extinda si asupra dreptului european:

Din cele ce precedă rezultă că, sub rezerva exprimată la punctul anterior, articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE nu se opune unei reglementări sau unei practici naționale care prevede că instanțele de drept comun ale unui stat membru sunt ținute, în temeiul dreptului constituțional național, să respecte o decizie a curții constituționale a acestui stat membru prin care o legislație națională este constatată ca fiind conformă cu constituția statului membru respectiv.

Situația nu poate fi însă aceeași atunci când aplicarea unei astfel de reglementări sau a unei astfel de practici implică excluderea oricărei competențe a acestor instanțe de drept comun de a aprecia compatibilitatea cu dreptul Uniunii a unei legislații naționale pe care curtea constituțională a acestui stat membru a considerat‑o conformă cu o dispoziție constituțională națională care prevede supremația dreptului Uniunii.

Altfel spus, CCR nu poate interzice unei instante sa examineze compatibilitatea dreptului national cu dreptul european!

Si de aici incepe bumbacirea juridica a CCR-ului:

Astfel, în jurisprudența sa constantă referitoare la Tratatul CEE, Curtea a statuat că, spre deosebire de tratatele internaționale obișnuite, tratatele comunitare au instituit o nouă ordine juridică proprie, integrată în sistemul juridic al statelor membre în momentul intrării în vigoare a tratatelor și care este obligatorie pentru instanțele lor. Statele membre și‑au limitat, în favoarea acestei noi ordini juridice dotate cu instituții proprii și ale cărei subiecte sunt nu numai statele membre, ci și resortisanții lor, în domeniile definite de tratate, drepturile lor suverane.

Din această jurisprudență rezultă că, în temeiul principiului supremației dreptului Uniunii, invocarea de către un stat membru a unor dispoziții de drept național, fie ele și de natură constituțională, nu poate aduce atingere unității și eficacității dreptului Uniunii. Într‑adevăr, conform unei jurisprudențe consacrate, efectele asociate principiului supremației dreptului Uniunii se impun tuturor organelor unui stat membru, fără în special ca dispozițiile interne, inclusiv de ordin constituțional, să poată împiedica acest lucru.

Or, în ipoteza în care curtea constituțională a unui stat membru a statuat că anumite dispoziții legislative sunt conforme cu o dispoziție constituțională națională care prevede supremația dreptului Uniunii, o normă sau o practică națională precum cea descrisă la punctul 61 din prezenta hotărâre ar constitui un obstacol în calea deplinei eficacități a normelor de drept al Uniunii în cauză, în măsura în care ar împiedica instanța de drept comun chemată să asigure aplicarea dreptului Uniunii să aprecieze ea însăși compatibilitatea acestor dispoziții legislative cu acest drept.

Aplicarea unei astfel de norme sau a unei astfel de practici naționale ar aduce de asemenea atingere eficacității cooperării dintre Curte și instanțele naționale instituite prin mecanismul trimiterii preliminare, descurajând instanța de drept comun chemată să soluționeze litigiul să sesizeze Curtea cu o cerere preliminară, iar aceasta pentru a se conforma deciziilor curții constituționale a statului membru în cauză.

Constatările enunțate la punctele precedente se impun cu atât mai mult într‑o situație precum cea avută în vedere de instanța de trimitere, în care o decizie a curții constituționale a statului membru în cauză refuză să dea curs unei hotărâri pronunțate cu titlu preliminar de Curte, întemeindu‑se printre altele pe identitatea constituțională a statului membru în cauză și pe considerația potrivit căreia Curtea și‑ar fi depășit competența.

Aici, in acest ultim paragraf, e vizata explicit decizia 104/2018 a CCR si chestia aia numita de ea “identitate constitutionala” proprie, care ii dadea dreptul lui Dorneanu sa spuna ca, in Romania, CCR-ul decide daca se aplica sau nu o reglementare europeana, desi art. 148 din Constitutie spune clar ca normele europene primeaza asupra dreptului national.

În schimb, această dispoziție nu are nici ca obiect, nici ca efect să autorizeze o curte constituțională a unui stat membru ca, ignorând obligațiile care decurg printre altele din articolul 4 alineatele (2) și (3), precum și din articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și care îi incumbă acesteia, să înlăture aplicarea unei norme de drept al Uniunii, pentru motivul că această normă ar încălca identitatea națională a statului membru în cauză, astfel cum este definită de curtea constituțională națională.

Clar, fosilelor?!

Si daca inca nu e clar:

In plus, din moment ce, astfel cum s‑a amintit la punctul 52 din prezenta hotărâre, Curtea deține o competență exclusivă pentru a furniza interpretarea definitivă a dreptului Uniunii, curtea constituțională a unui stat membru nu poate, pe baza propriei interpretări a unor dispoziții de drept al Uniunii, inclusiv a articolului 267 TFUE, să statueze în mod valabil că Curtea a pronunțat o hotărâre care depășește sfera sa de competență și, prin urmare, să refuze să dea curs unei hotărâri pronunțate cu titlu preliminar de Curte.

Nu mai continui, ca nu mai are rost. Un ultim aspect: de azi, judecatorii romani pot sa se stearga pe pantofi cu amenintarea ca sunt trimisi in fata Inspectiei Judiciare daca nu respecta deciziile CCR care nu le dau voie sa aplice dreptul european:

Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE coroborat cu articolul 2 și cu articolul 4 alineatele (2) și (3) TUE, cu articolul 267 TFUE, precum și cu principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naționale care permite angajarea răspunderii disciplinare a unui judecător național pentru motivul că aceasta a aplicat dreptul Uniunii, astfel cum a fost interpretat de Curte, îndepărtându‑se de o jurisprudență a curții constituționale a statului membru în cauză incompatibilă cu principiul supremației dreptului Uniunii.

***

Macel juridic pe toata linia, fosilă stacojie! Vei ramane in istorie ca cel care a provocat cea mai sangeroasa (juridic) decizie a CJUE la adresa unei curti constitutionale!

Bravo tie, fosilă juridică!

Chapeau, ai provocat cea mai clara infrangere juridica a unei curti constitutionale la nivel european!

Ai facut de rusine (tu si majoritatea ta servila) institutia numita Curtea Constitutionala si ai permis instantei europene sa va dezbrace de mantiile voastre pentru a va arata nuditatea juridică sovietoidă!

Daca va intrebati de ce s-a trezit ciudatul ministru al Finantelor din Romania acum o saptamana sa vorbeasca despre impozite marite pentru a doua/treia masina/locuinta suplimentara si de ce ii tine astazi hangul omul cu banii cash in buzunarul sacoului (aka Marcel Ciolacu), care a descoperit “statistici europene”, raspunsul este unul singur: PNNR a stopat alocarea discretionara (fara numar, fara numar!) a banilor de pensii, la care PSD exceleaza mai ceva decat o face LeBron James la aruncarile la coș.

Preşedintele PSD, Marcel Ciolacu, a declarat, sâmbătă, că propunerile ministrului Finanţelor, Adrian Câciu, legate de supraimpozitarea celor care deţin mai mult de două proprietăţi sau două maşini, reprezintă “o abordare social-democrată” în contextul în care taxarea directă a proprietăţilor în România înseamnă un procent redus din PIB, raportat la media europeană (sursa)

Pentru cine nu cunoaste politica romaneasca, ea se reduce in esenta, la urmatoarele 10 axiome (despre care am scris acum 8 ani).

Insa dincolo de cele 10 axiome transpartinice, exista si 3 directii reale de actiune guvernamentala, odata formata majoritatea in Parlament.

1. PSD intotdeauna va sustine majorarea arbitrara a pensiilor, chiar daca nu vor exista bani la buget. In situatia de fata, limita de 9.4% din PIB impusa de PNNR este o bariera inconturnabila.
2. PSD intotdeauna va prefera sa taxeze, chiar cu riscul falimentarii a sute de mii de firme.
3. PSD va plange mereu pe umarul celor pe care i-a jefuit ani de zile (si peste 20 de ani va plange pe umarul celor care, acum fiind taxati si falimentati acum, vor avea pensii mici – daca le vor mai prinde… – in viitor, cand vor iesi din campul muncii).

Nu discutam acum despre cuantumul pensiilor. Da, unele pensii sunt mici si foarte mici, dupa cum unele pensii sunt foarte mari. Cele mai multe sunt mici, iar putine sunt mari (nesimtite), pentru ca asa e politica romaneasca: privilegiatii sunt o casta putin numeroasa, iar exploatatii sunt multi. La fel ca la salarii: grosul salariatilor lucreaza pe salariul minim pe economie, iar o patura subtire au salarii “decente”. Ghici cine e in a doua categorie…?

Pentru PSD e o situatie dublu castigatoare: plange acum pe umarul pensionarilor actuali si ii face dependenti de ajustari/indexari/mariri arbitrare, si, in timp ce ii jupoaie pe cetatenii activi, isi pregateste partitura pentru a plange si pe umarul acestora cand ei vor iesi la pensie.

Astfel circul infernal descris la punctele 1-3 de mai sus se reia la nesfarsit.

E un cerc/circ aproape imposibil de rupt de catre alt partid politic (de altfel, vazand redutabila eficienta a acestei maniere de a guverna, orice partid – cu exceptia USR-ului – i-a copiat pe PSD-isti) si doar interventia PNNR a pus frana tentatiei PSD-ului de a repune masinaria in functiune.

Ceea ce vedeti acum la TV (declaratii despre mariri de impozite pornite de vreo doua saptamani) este maniera in care PSD incearca sa scape din chingile PNNR. Plafonati de PNNR si stransi cu usa de factorul timp (e o problema de timp pana ce Romania va intra in recesiune sau macar va frana cresterea pe consum), PSD-istii incearca sa gaseasca resurse la buget pentru a putea mari pensiile cat mai repede. Si, evident, apar la interval cu discutii despre “lux”, “opulenta”, “taxare justa”, “impozit progresiv” etc.

Insa nu nivelul real al pensiilor ii intereseaza, ci sa revina la jocul lor favorit (maresti pensiile si castigi alegerile), asezonat cu ingroparea tovarasului de drum (care va fi presat sa accepte marirea de taxe, alienandu-si electoratul activ care l-a votat in 2020).

In opinia mea, daca PNL-ul nu cedeaza presiunii PSD de a mari taxele, are o sansa sa supravietuiasca (cat de cat) alegerilor din 2024. Daca taxele se maresc (indiferent sub ce pretext), PNL va fi pulverizat si redus la nucleul dur, insuficient pentru a-i mai garanta participarea la guvernarea de dupa 2024.

In aceste zile, PSD tocmai a intrat in campanie electorala pentru 2024, pregatindu-si mediatic sau iesirea de la guvernare (daca nu reuseste sa impuna marirea taxelor se vor lamenta: noi am vrut, PNL nu ne-a lasat), sau ingroparea electorala a PNL-ului, care va fi alienat definitiv de baza lui electorala (si asa dezamagita de actuala coalitie) cand vor cadea de sus taxe marite sub pretextul “nevoii de a majora pensiile”.

Nu poti sa lupti mediatic cu unul care plange la TV cu lacrimi de crocodil pe umerii unora pe care i-a jefuit cand erau activi.

Insa il poti intreba non-stop cati bani a bagat in publicitate platita si de ce nu taie din banii de la buget alocati partidelor politice pentru a putea finanta marirea pensiilor, daca tot e atat de ingrijorat de limita de 9,4% din PIB  impusa prin PNNR.

Insa cine sa o faca, PNL, eiusdem farinae?

****

Stiati ca PSD a platit intr-o singura luna pentru promovarea in presa si propaganda de 6 ori mai mult decat a platit USR intr-un an? Sunt sigur ca prea putini stiu asta. 7 milioane de lei a platit PSD in decembrie 2021.

PSD si-a concentrat intregul buget pentru a cumpara spatiu media. 71% din buget – adica 40 de milioane de lei in 2021. Ciolacu si Stanescu sunt mari investitori in media, dar nu spun si unde. Cu banii publici se joaca cum vor muschii lor.

Pentru ca sistemul total gresit sa perpetueze, partidele nu au cheltuit nici macar 50% din suma primita. 122 de milioane de lei apar ca au ramas in conturi (Cristian Andrei)

Initial, ma gandeam sa scriu “Quo vadis, USR?”, insa mi-am dat seama ca faceam o nedreptate partidului, cand de fapt problema este Dacian Ciolos. Sigur, cineva ar spune ca problema originara este aceea ca statutul USR prevede aceasta existenta a doi poli de putere, anume Presedintele si Biroul National, iar intr-un partid “normal” (sa zicem, PNL), cei din Biroul National ar fi “echipa” presedintelui (sa zicem, Citu, ca sa ne inveselim cu o gluma de luni). Insa USR nu e partid “normal”, in sensul ca seful dicteaza si echipa merge ca turma. Sigur, multi se vor gandi in termeni sofisticati de tipul “presedintele are un mandat”, “presedintele exprima pozitia partidului”, “presedintele este unul si in BN exista mai multi”, insa aceasta abordare este una distructiva, pentru ca plaseaza toata forta politica partidului in pixul unui singur om (cu consecintele pe care le stim de 30 de ani de zile: lichelism, clientelism, coruptie, tradari, aruncari sinucigase in prapastie pentru ca asa a decis seful etc), ceea ce nu este niciodata bine.

Superioritatea sistemului de vot din USR a fost remarcata si de altii, nu doar de mine:

“Potrivit statutului, alegerile pentru Biroul Naţional au loc pe principiul proporţionalităţii. Candidaţii pot participa individual (listă cu un singur candidat) sau colectiv (vot preferenţial pe liste cu mai mulţi candidaţi). Locurile vor fi repartizate proporţional listelor, în funcţie de numărul de voturi obţinute de fiecare listă. Cei nouă vicepreşedinţi vor fi aleşi în ordinea descrescătoare a numărului de voturi obţinute”.

Deci, ca sa revin, problema pe care o vedem acum nu este problema USR-ului, ci problema lui Ciolos, care, evident, s-a trezit sef la USR pentru ca membrii vechi se saturasera de Barna si pentru ca cei din Plus au fost mai bine (era sa zic: mai militareste) organizati la votul electronic care a avut loc in toamna anului 2021. Vreo 700 de voturi a avut in plus atunci Ciolos, care nu se astepta nici el sa castige, pentru ca, sincer vorbind, nu avea ce pune pe masa partidului. De fapt, atunci a pierdut Barna.

De ce este problema lui Ciolos? Pentru ca ceea ce propune el in USR este o “verticalizare” clara, statutara, a puterii si o concentrare a ei in mana sefului, exact ca intr-un partid traditional. Iar acolo unde nu poate infrange rezistenta teritoriala a partidului, umbla cu cioara vopsita, vorbind despre implicarea unor “membri ai societatii civile” in deciziile partidului (va invit sa cititi propunerile de modificare a statului si raspunsul BN-ului).

In fapt, pe langa faptul ca doreste o “verticalizare” a puterii intr-un partid care, realmente, are cultura organizationala a unui ONG (cu bunele si cu relele ei), Ciolos doreste aplicarea unui model de tip “Monica Macovei”, in care lupta politica cu celelalte partide se desfasoara doar mediatic (prin comunicate de presa “corecte”), in timp ce pe din dos au loc negocieri fara scrupule pentru introducerea pe o lista de partid (a se vedea maniera in care Ciolos a negociat daunazi cu PSD-ul si PNL-ul pentru a oferi unui om de-al lui o sinecura, in detrimentul unui vechi USR-ist).

Ciolos, nepotul Vulpii (Virgil Ardelean), vrea sa transforme USR-ul intr-un Plus mai mare, in care decizia sa fie in mana presedintelui si a acolitilor sai, prezentati drept “oameni competenti”, insa multi (nu toti) cu un trecut sulfuros (exemplul cel mai clar: Vlad Voiculescu). Nu spun ca echipa Barna este model de angelism (a se vedea excluderile pentru delictele de opinie si maniera in care Barna si-a condus campania electorala din 2019, cu succesul pe care il stim), insa un lucru este inconestabil: Ciolos, un om care nu a trecut nici un test electoral major, care mereu a obtinut a obtinut functiile prin numire sau negociere, nu poate da ultimatumuri unui partid care a pornit de jos si a dovedit multe in existenta sa (nu discutam acum despre erorile USR-ului ca partid).

Ciolos joaca tare de parca ar avea in spate 20 de ani de politica, campanii electorale infernale castigate precum Basescu si o agenda cu telefoanele celor mai importanti oameni politici din Europa. Or, departe de aceasta, Ciolos joaca cartea ambiguitatii (“fac multe, daca ma lasati”) si a europenismului (“am contacte, le voi folosi”), in loc sa incerce sa obtina adeziunea rationala a celor din BPN.

Da, stiu, cei majoritari din BPN sunt din “tabara Barna”, iar Ciolos are oamenii lui care nu pot pune mana pe parghiile decizionale in USR. Insa as intreba: daca nu poti lucra cu cei din partidul tau, cum vei lucra cu cei din alt partid? Daca nu poti convinge pe cei cu care te-ai unit, cum poti convinge pe cei care au o alta parere? Si daca umbli cu sobolaneli de felul celei negociate cu PNL si PSD, cum sa te credem ca, la un moment dat, nu vei merge cu cei care dau mai mult?

Nu poti conduce un partid facand naveta Bucuresti-Bruxelles si nici doar cu comunicate de presa (repet: modelul perdant de tip Monica Macovei). In opinia mea, Ciolos si-a gresit partidul: trebuia sa pastreze Plus-ul si sa fuzioneze cu partidul prietenului Dancu sau cu partidul prietenei Gorghiu.

Intai dovedesti ceva si apoi pui conditii, nu invers!