Începuturile creştinismului românesc (3)
| 14/02/2013 | Autor theophyle Categorii: Magazin Istoric |
Vlahia Mare, Ungro-Vlahia si Călugării Sciţi
La sfârşitul primului mileniu d.Hr., teritoriul muntos de la sudul Dunării de Jos mai era numit şi Vlahia Mare, iar cel de la nordul Dunării de Jos a fost numit 
de către cancelariile bizantine după numele ungurilor (aliaţii bizantini ai timpului) Ungro-Vlahia. Aceste importante probe geografice şi etnografice au fost reflectate în numele primei Mitropolii româneşti de la nord de Dunăre, Mitropolia Ungro Vlahiei.
Creştinarea slavilor sudici cu ajutorul populaţiei proto-romane n-a fost completă decât după secolul al zecelea, cinci secole după forţarea liniei de apărare Constanţa-Cernavodă (a valului “lui Traian”), întărit cu toate fortificaţiile malurilor dunărene ale Imperiului bizantin.
În urma relaţiilor complexe ale Patriarhatelor Bizantine cu primele forme ale Ţaratelor româno bulgare, autoritatea ortodoxă a adoptat limba paleo slavică, aceea provenita din limba greacă, în Sfânta Liturghie, începând din secolul IX d. Hr. Cu toate acestea, cele mai multe texte religioase erau învăţate pe dinafară de preoţii care nu înţelegeau limba slavonă. Astfel, numeroase rugaciuni din această perioadă au fost denumite “boscorodii” (lucruri fara sens), [1] reflectand situaţia unui bilingvism aproape inexistent.
Impăratul Galeriu (născut in Dacia, probabil de origine daco-romana) a proclamat în 311 d.Hr. libertatea confesionala pentru creştinii de peste tot teritoriul Imperiului Roman [2], oraşul Tomis devenind Constanţa, cu o Mitropolie avand 14 episcopate. Până în secolul al IV-lea s-a format pe teritoriul Mitropoliei Tomisului un nucleu puternic şi organizat de călugări creştini, cunoscut sub numele de Călugării Sciţi.
Călugării Sciţi au format o comunitate monahala in regiunea din jurul Deltei Dunarii, care a jucat un rol influent în creştinarea populatiei autohtone si mentinerea unei vieţi crestinesti între secolele IV-VI d.Hr, contributia lor la aprofundarea dogmei creştine şi a calendarului creştin a fost covarşitoare. Numele Scit nu se referă la etnie, ci provine de la Scythia Minor, numele clasic al modernei regiuni Dobrogea, impartite intre România şi Bulgaria, pe atunci provincie romană. Majoritatea călugărilor sciti au fost proto-romani, de origine Daco/Traco-Romana; impreuna cu ei au trait insa si creştini imigranţi, care au venit să trăiască viata ascetica si sa raspandeasca creştinismul.
Călugării Sciţi si doctrina Teopaschită
Călugării Sciţi au adus o contribuţie importantă in Hristologie in general si in cea ortodoxa in special. Acesti călugări au formulat o doctrina cunoscuta de noi sub numele de “Doctrina Teopaschită” pentru a solutiona controversele despre natura lui Hristos, controverse apărute după Conciliul de la Calcedon din 451. “Doctrina Teopaschită” a fost iniţial respinsă de ambele ramuri de Est şi de Vest ale Bisericii, in timp acesta doctrina a fost acceptata şi necesitatea argumentelor ei a fost justificata in Conciliul al II-lea de la Constantinopol în anul 553.
Conciliul de la Calcedon, desi bazat pe doctrina Sfantului Chiril, a ocolit unii termeni si expresii, ceea ce a produs multe nemultumiri si luari de pozitii, mai ales impotriva Epistolei lui Leon, care prezenta unele indoieli in ce priveste ortodoxia ei. Călugării Sciţi reactualizeaza formula: “Unus de Trinitate passus est carne – Unul din Treime a patimit in trup“. Si, intr-adevar, formula călugărilor Sciţi era deosebit de necesara. Conciliul de la Calcedon, desi recunoaste unica Persoana a lui Iisus Hristos in doua firi unite in mod neamestecat, neschimbat, neimpartit si nedespartit, din actele omenesti nu se opreste decat asupra nasterii, putand creea echivocul ca, dupa intrupare, toate actele lui Iisus Hristos sunt doar ale omului.
Prin formula lor, ei voiau sa arate ca si dupa intrupare subiectul persoanei divino-umane a lui Iisus Hristos este tot Dumnezeu si ca atare toate actele facute in vederea mantuirii sunt ale Lui, deci sunt specifice si savarsite prin firea pe care si-a enipostaziat-o Siesi. Dar in calea afirmarii formulei lor s-au ridicat zeci de bariere. Incepand cu episcopul lor, Paternus de Tomis, si ajungand pana la Constantinopol si Roma, toti se opuneau, invocand ca principal motiv ca aceasta nu era prevazuta de Conciliile Ecumenice, desi in realitate era perfect ortodoxa, scitii punand accent pe subiectul divin al actelor omenesti.
Cu toate stradaniile călugărilor Sciţi de a obtine aprobarea acestei formule, nu au reusit si, pentru cativa ani, se parea ca s-a asternut tacerea peste aprigile discutii purtate pe aceasta tema. In anul 527, Imparatul Justinian preia formula scita si o legifereaza printr-un decret, impunand-o ca obligatorie pentru Biserica dreptmaritoare. In cele din urma, la rugamintea si explicarea lui Justinian, si papa Ioan al II-lea al Romei (532-535) aproba “formula scita” : “Unul din Treime a patimit in trup”. Intrucat pana astazi chiar unii dintre teologii ortodocsi, influentati probabil de teologii catolici care, vazand pe cruce mai mult pe Hristos-Omul, desprins oarecum de Ipostasul divin, califica aceasta formula drept teopaschita, o preiau si ei intocmai, consideram ca necesar a demonstra ortodoxia ei, mai ales pentru faptul ca joaca un rol important in precizarea dogmei pe care o tratam, la Sinoadele Ecumenice V si VI, avand un puternic ecou chiar pana astazi in cultul si viata Bisericii Ortodoxe.
Bibliografie, note si citate:
[1] Petre P. Panaitescu, Istoria Românilor, Bucharest, 1942
[2] Galerius and Constantines edicts of Toleration from 311 and 313
Instructiuni comentarii:
Pentru a comenta sub identitatea de pe blogul anterior TheophylePoliteia autentificati-va mai intai, apasand pe iconul corespunzator din formular. [ Ex. pentru autentificare Wordpress apasati iconul
]
Salve doc! 🙂
Suntem oare atât de vechi că ne-am “topit” în decor și, obișnuiți cu noi ca și cu iarba pe care calci, nu ne prea mai menționează învățații după secolul trei pe trăitorii ăștia de la nord de Dunăre?! Hărțile tale sunt foarte minuțioase pentru tinuturile din dreapta Dunării, în stânga însă e cam pustiu…
Doar Delii Ormanul numit așa mai târziu care acoperă tot teritoriul cufundat într-o aură de tinut interzis, spre deosebire de pământul dintre Dunăre și mare, supraaglomerat de populații de originii diverse atrase aici de ce anume?! Ai găsit pe undeva prin izvoare vechi denumirea care poate a fost translatată în greco-slava Dobro-Geea și care ar veni Buna Mamă Glie sau e doar o himeră de amator în istorie?!
Intrebările izvorâte din articolele tale se adaugă nelămuririlor mele mai vechi si mă bagă într-o ceață și mai deasă!
Da’ îmi place! 😉
salut Hasule 🙂
avem o problema dubla. Sufleteste poporul roman s-a nascut in Scitia, fizic s-a nascut in Banat. Intre am avut vid!
Proto romanii au avut o cale, care din nefericire a fost confiscata, la inceput de slavi si dupa acea de greci. O sa vezi in postarile urmatoare. lipsa elitelor!
Marea lipsa se perpetueaza de secole, poate de aproape doua milenii. Postarea despre Călugării Sciţi este exact ca sa inteleaga poporul ca a existat o a treia cale – ortodoxia latina, pe care din lipsa substantei spirituale, noi, adica ei, proto-romanii au gonit-o asa cum gonesc astazi singura sansa pe care o avem – Uniunea Europeana! Chiar suntem niste ticalosi 🙁
“limba paleo slavică, aceea provenita din limba greacă” – până la urmă liturghia se ţinea într-o limbă slavă sau în greceşte?
oricum, mulţu pentru lămuriri, sunt lucruri despre istoria noastră de care habar nu aveam, oficial între retragerea aureliană şi Gelu/Glad/Menumorut parcă nu e nimic
salut elena,
vezi mai sus cateva explicatii despre postarea actuala. Interesant, a fost un gibris intre cele doua limbi. O slava elenistica. discut despre asta in postarile urmatoare.
“fizic s-a nascut in Banat”
“lipsa substantei spirituale”
Poţi detalia?
Poate mă înşel, dar văd Dobrogea din acea perioadă vizavi de restul “României” cam cum era pe vremea exilului lui Ovidiu – cu locuitori sălbatici / sălbăticiţi, fără sentimentul apartenenţei etnice care mai efectuau incursiuni pe când îngheţa Dunărea 🙂