Caragiale despre Eminescu: Ironie
| 15/01/2014 | Autor theophyle Categorii: Carte |
Nota: Puteti citi articole legate de Eminescu si publicate anul trecut – Titu Maiorescu: Eminescu ; Caragiale: Despre Eminescu – “Două note” ; Caragiale: Despre Eminescu – În Nirvana
Ironie
de Ion Luca Caragiale
În Timpul din 15 iulie 1890; p. 1. În Note şi schiţe, 1892, p. 17, şi Momente, schiţe, amintiri, 1908.
Am cunoscut foarte de-aproape pe un om de o superioară înzestrare intelectuală; rareori a încăput într-un cap atîta putere de gîndire. Era pe lîngă aceasta un mare poet; cu cea mai nobilă şi mai înaltă fantazie, ajutată de un rafinat instinct artistic, el a turnat într-o lapidară „formă nouă limba veche şi-nţeleaptă”, pe care o cunoştea atît de bine şi o iubea atît de mult.
De felul lui mîndru, ei fugea de onoruri, ştiindu-le cîte concesiuni costă. Melancolic şi pasionat, deşi-n acelaşi timp iubitor de veselie si de petreceri uşoare, ura din convingere aşa-numitele convenienţe şi poleiala lumii. Niciodată nu primea bucuros laude, nici chiar de la puţinii prietini, foarte puţini, pe cari-i avea şi-n judecata şi sinceritatea cărora credea — darmite pe ale acelei mulţimi de seci fără talent, judecată, nici sinceritate, cari se tot vîră în biata noastră literatură ca microbii răufăcători în trupul omului sănătos şi cari nu se sfiesc a se fuduli à tout propos[1] cu un prieteşug ce nu le-a fost nicicînd acordat! Laudele acelora îi inspirau d-a dreptul „dezgust”.
Dar daca nu dorea onoruri, daca fugea de zgomot şi de laude, asta nu era decît din pricina deşertăciunii lor, iar nu din vreo falsă modestie ce l-ar fi făcut să n-aibă deplină şi manifestă încredere, faţă cu toată lumea, în talentul lui. Avea talent, şi o ştia mai bine decît oricine: nici o critică nu-l putea face să se-ndoiască de sine, iar aplauzele nu i-ar fi putut spune decît mai puţin de ce credea el însuşi. De aceea opera ce ne-a lăsat-o nu denotă nici un moment de ezitare sau de nencredere în sine. Cîtă încredere avea în puterea talentului său ne-o spune singur.
Iată ce-i zice femeii care n-a înţeles că trebuia să-i cază roabă în genuchi la farmecul primei lui aruncături de ochi:
„Dîndu-mi din ochiul tău senin
O rază dinadins,
În calea timpilor ce vin
O stea s-ar fi aprins;
Ai fi trăit în veci de veci
Şi rînduri de vieţi;
Cu ale tale braţe reci
Înmărmureai măreţ
Un chip de-a pururi adorat,
Cum nu mai au perechi
Acele zîne ce străbat
Din timpurile vechi;
…………………….
Tu trebuia să te cuprinzi
De acel farmec sfînt
Şi noaptea candelă s-aprinzi
Iubirii pe pămînt!”
Se poate o mai mare şi mai îndreptăţită îndrăzneală? Şi iată ce gîndea mai apoi despre mulţimea „amatorilor” şi „cunoscătorilor”:
„De-oi urma să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva
Fàmenii din ziua de-astăzi să mă-nceapă-a lăuda:
Dacă port cu uşurinţă şi cu zîmbet a lor ură,
Laudele lor desigur m-ar scîrbi peste măsură.”
Sărmane omule! dac-ai învia, ai vedea că de ce te temi nici moartea nu te poate scăpa!
Omul acesta a trăit, mai des mîhnit, mai rar vesel, într-un cerc foarte restrîns de prietini. Dar era şi un om ciudat! El îşi făcea o plăcere din necaz şi din durere o voluptate. Dacă n-avea vreo supărare, şi-o căuta; daca nu venea să-l întîmpine durerea dinafară, el ştia să şi-o scormonească singur din rărunchi. Cu un astfel de caracter mai era şi de tot sărac. Îmi vine destul de greu să contrazic nişte autorităţi în materie literară, ştiind bine cît le iritează contrazicerea şi cît de primejdioasă e iritaţia lor pentru soarta şi reputaţia unor simpli muritori ca noi; dar trebuie să spun odată că poetul de care e vorba a trăit material rău; sărăcia lui nu este o legendă: a fost o nenorocită realitate, şi ea îl afecta foarte. Ce Dumnezeu! doar n-a trăit omul acesta acum cîteva veacuri, ca să ne permitem cu atîta uşurinţă a băsni despre trista lui viaţă!… a trăit pînă mai ieri, aci, cu noi, cu mine, zi cu zi, ani întregi… Pe cine vrem noi să amăgim?
Talentul lui de poet nu-i producea nimica; două-trei funcţiuni care le-a avut — bibliotecar, apoi revizor şcolar — destul de slab plătite, a trebuit să le părăsească silit şi într-un tîrziu să găsească mijloc de trai în presa militantă. Cum stoarce puterile unui om de talent acest fel de muncă, unde este silit să-şi avorteze zilnic prin provocare voită gîndirile si concepţiile, şi cît de rău e preţuită la noi se ştie. Poetul a trăit cum a murit — foarte nenorocit şi ca viaţă materială: copil ursit să sufere şi cu sufletul, şi cu trupul. De foame nu pierea, ce-i drept; dar suferea amar de sărăcie.
S-a susţinut că dispreţuia averea… E un neadevăr — pe care nu-l poate spune decît sau cine n-a cunoscut pe poet, sau cine… vrea să spună uu neadevăr — o afirm eu aci cu siguranţa că afară de teorii fantaziste, psihologice, etnice, etice, estetice şcl. nu voi căpăta nici o dezminţire serioasă. L-am cunoscut, am trăit lîngă el foarte aproape vreme îndelungată şi ştiu cît de mult preţ punea pe plăcerile materiale ale vieţii. L-am văzut destul de adesea scrîşnind de lipsă. Contrarietatea patimilor, dorul vag de poet, acel dor de care se depărtează ţinta cu cît li pare lui că se apropie de dînsa, îl aruncau, ce-i drept, în cea mai întunecată melancolie, dar nu-l zdrobeau niciodată; lipsa materială însă îl excita, îl demoraliza, îl sfărîma cu desăvîrşire… da, dar era prea mîndru ca să se plîngă de asta, şi mai ales acelora ce trebuiau s-o înţeleagă nespusă.
S-a zis că era risipitor şi că, orice sume ar fi trecut prin mînă-i, el tot nefericit ar fi fost, de vreme ce nefericirea lui era de un fel curat moral. Minunată judecată, dar ieftină scuză pentru acei ce l-au lăsat totdeauna în lipsă, deşi-l puteau ajuta cu toată dignitatea, deşi apropierea lui le-a făcut cinste şi… profit — şi încă le face. Da, era risipitor, pentru că iubea şi el plăcerile brutale ale vieţii; şi doar are şi un om de valoare dreptul să dorească aceste plăceri; da, nenorocirea lui era de un fel moral, şi tot nenorocit ar fi fost dispunînd de orişicîte mijloace; însă, fiindu-i sufletul atît de iritabil, îi mai trebuia şi trupul chinuit şi nemîngîiat? şi obţinerea bunurilor lumeşti i-ar fi sporit, ori alinat chinul sufletesc?
Astăzi nu mai încape îndoială că el era osîndit de la naştere să moară cum a murit; însă neajunsurile practice ale traiului, hrană ordinară, interior mizer, nevoie continuă de muncă grosolană obligată şi ridicul plătită — cu acelaşi fin şi nobil instrument cu care trebuia să cînte plutirea lunii pe mişcătoarea mărilor singurătate — şi pofte arzătoare, atît de ieftine pentru alţii, atît de scumpe, mai adesea imposibile de mulţumit pentru el, i-au grăbit scurta cale către tristu-i sfîrşit.
Cînd era în culmea funcţionării, maşina cea admirabilă s-a stricat deodată: regulatorul, care avea de la început în aliajul său un punct ţîcnit, s-a frînt în toiul mişcării: „organele erau acum sfărmate şi maestrul nebun”! Pînă aci trăise destul de rău… Cine ar fi, nu plătit, ci barem citit versurile lui? Aproape niminea. Cîţi îl ştiau că există? Foarte puţini. De-acu încolo, ţin-te popularitate!…
Mulţi cuminţi trec pe drum şi, dacă nu sunt şi puternici, din cîţi îi cunosc, d-abia unii le scot căciula; dar după un nebun, fără să-l cunoască nimeni, se strînge şi se ia toată lumea. Şi astfel succesul primei ediţii a întrecut toate aşteptările editorilor.
A trecut apoi cîtva timp şi l-am revăzut. Întîia criză trecuse; nu mai era acelaşi om, dar era un om ca toţi oamenii, cu mintea normală, întreagă, şi tocmai de aceea nu mai era acelaşi om.
Era liniştit, trist, sfios şi, o probă mai mult că devenise iar cuminte, era cam ruşinos, avînd conştiinţa deplină de tot ce i se întâmplase. Acum încalte, nu mai poate încăpea vorbă, era în completă mizerie.
Iată ce scria el către un amic — scriptura este excesiv de îngrijită, pare că s-ar fi temut ca nu cumva, din vreo aruncătură mai liberă a condeiului, să iasă bănuiala că mintea i-ar fi cîtuşi de puţin nestăpînită — iată:
„Boala îndelungată de care am suferit m-a împiedicat de la ţinerea unei corespondenţe regulate. Acum, fiind întrucîtva mai restabilit, vin a vă ruga să v-aduceţi aminte de mine, de lipsa aproape absolută în care mă aflu. Dacă vă este cu putinţă a-mi veni în ajutor, vă rog a o face cît de curînd, căci cea mai mare mizerie mă ameninţă…”
Trist document!
După destulă vreme de mizerie, a venit recidiva şi apoi, din fericire, moartea.
Moartea — ea a desăvîrşit opera nebuniei. Crierul care a gîndit despre soarta omului de geniu —
„Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormîntare,
Splendid ca o ironie, cu priviri nepasătoare;
Iar dasupra tuturora va vorbi un mititel,
Nu slăvindu-te pe tine, lustruindu-se pe el
Sub a numelui tău umbră…”
— n-a apucat încă să putrezească bine, şi ce de asociaţii şi de comitete care să-i garanteze trecerea la posteritate! ce zgomot! ce popularitate! ce de „mititei”!
Dar nu e meritată popularitatea aceasta? se va zice.
—Ba da.
—Dar nu era în adevăr un om de geniu?
—Nu mai încape vorbă.
-Dar nu se cade să ridicăm statuie la asemenea oameni?
—Negreşit… Însă…
Ieri d-abia îl cunoşteau şi-l apreţiau cîţiva prieteni de aproape, şi astăzi e un nume la modă, universal cunoscut; ieri d-abia avea ce mînca, „în lipsă aproape absolută de subsistenţă, ameninţat de cea mai mare mizerie”, şi astăzi se mănîncă mulţi bani — direct, cu opera lui, indirect, sub pretextul numelui lui; ieri, d-abia haine şi hrană, astăzi, statuie şi monumente de bronz, de marmură, de… hîrtie velină — mai ştiu eu de ce!
Atît de desăvîrşită necunoaştere şi părăsire în viaţă, ş-apoi, într-o clipă, atîta zgomot, atîta solicitudine şi închinăciune după moarte!
Apoi nu-i aceasta o crudă ironie?
1890, iulie
Instructiuni comentarii:
Pentru a comenta sub identitatea de pe blogul anterior TheophylePoliteia autentificati-va mai intai, apasand pe iconul corespunzator din formular. [ Ex. pentru autentificare Wordpress apasati iconul
]
