La Belle Époque: La Caru’ cu Bere
| 20/11/2013 | Autor theophyle Categorii: Magazin Istoric |
În anul 1878, negustorul băcan Dumitru Marinescu era pe punctul de a finaliza construirea pe Dealul Viilor a unei fabrici de spirt şi de bere, cunoscută câţiva ani mai târziu sub numele de Bragadiru. Dumitru Marinescu avea nevoie mare de 
muşterii pentru întocmirea unor contracte de vânzare, pe care noi le numim distributie. In acelasi an, imediat dupa Pacea de la Berlin, un oarecare Ioan Căbăşan a cumpărat o casă dărăpănată în dosul Hanului Zlătari, pe uliţa Stavropoleos. La acea dată, mare parte din Hanul Constantin fusese demolată, astfel, încă din 1861, dinaintea casei lui se întindea o piaţă cu o suprafaţă considerabilă, către Hanurile Stavropoleos şi Sfântul Ioan cel Mare, spre sud ridicându-se majestuos, deasupra coşmeliilor, Palatul lui Nicolae Brâncoveanu, din poarta căruia izvora Podul Mogoşoaei.
In locul loc viran din fata coşmeliei lui Căbăşan se afla un maidan in care niste circari construiesc din scânduri un circ populat de o majoritate de nemţi care isi cautau simbria prin alte locuri decat ale lor. Circul din scânduri numit Walhala, populat cu nemţii lui – mari amatori de bere impreuna cu creşterea faimei birtului “La pisica neagră” şi a cofetăriei “Baltador”, ambele localuri fiind situate în aripa dinspre Stavropoleos a Hanului Zlătari, vor preface acea zonă puţin frecventată într-un vad comercial ce promitea să aibă un viitor luminos.
În aceste condiţii de favorabile comerţului, Ioan Căbăşan işi ia inima în dinţi şi intra în afaceri. De Armindenii (zi propice), anului 1879, a deschis în casa de pe strada Stavropoleos o berărie, a doua din Bucureştii acelor ani, după berăria de lângă fostul sediu al societăţii secrete Frăţie-Dreptate de pe uliţa Jigniţa, pe care a botezat-o LA CARUL CU BERE. Se spune că ideea denumirii firmei sale i-a venit în momentul când dinaintea localului a oprit primul car cu butoaie cu bere de la noua fabrică a lui Dumitru Marinescu. Tot ce se poate. Important este că numele acesta, avea să împartă cu firma fraţilor Capşa o celebritate aparte, insensibilă la scurgerea timpului.
Ioan Căbăşan nu a fost niciodată cunoscut ca omul care a construit vestita carciuma! Mai mult, numele lui nu figurează în nicio istorioară ori amintire legată de Carul cu Bere, îl găseşti când şi când în presa vremii şi atunci în reclame. Din anuare dispare prin 1886, ca, după câţiva ani de absenţă, firma La Carul cu Bere să reapară cu alţi stăpâni: fraţii Mircea. Începea şi o nouă eră.
Nicolae Mircea (unul din frati) închiriează pe rând mai multe prăvălii pe strada Stavropoleos, din Hanul Zlătari. „Ca să construiască ulterior pe un teren de 600 de metri pătraţi noua carciuma “La Carul cu Bere”. Primarul de atunci al Bucureştiului era Barbu Delavrancea, iar firma „Fraţii Mircea” şi restaurantul “La Caru’ cu Bere” sunt înregistrate la Camera de Comerţ. Ziarul „Curierul comercial” consemna la 6 iunie 1899 acest fapt.
Fraţii Nicolae, Ignat şi Victor Mircea, de obârşie din comuna Caţa de lângă Mediaş, aveau concepţii noi, mai curând franţuzeşti decât germane, rămase tributare tradiţiei. În ceea ce priveşte meniul, clienţii ardeleni, cei mai numeroşi de-a lungul timpului, l-au găsit asemănător cu cel servit în birturile săseşti de acasă. La loc de cinste s-au aflat cremvurştii cu hrean, francfurterii, salata de boeuf, mazărea bătută şi nelipsita “baterie mică” de vin “Lacrima Cristi”, de care s-a îngrijit în cramă, vreme de un sfert de veac, moş Ghiţă pivnicerul. Amatorilor de bere li se servea preţiosul lichid direct din butoi, fără acid, la halbă ori sub formă de şniţ.
De peste munţi fraţii Mircea au mai importat ceva: curăţenia – de care a răspuns singura femeie angajată, mama Zangor – şi grija pentru ospătari, bucătari şi ucenici, acestora oferindu-le câteva odăi în care să se odihnească. Sunt diferenţe notabile faţă de celelalte localuri din Capitală, diferenţe care au personalizat Carul cu Bere şi i-au conferit o faimă inegalabilă.
Sub patronajul fratilor Mircea după planurile arhitectului austriac Siegfrid Kofczinsky, în 1888 – an menţionat de literatura memorialistică – s-au declanşat lucrări radicale de reconstrucţie, reamenajare şi îmbunătăţiri, finalizate cu mare greutate abia în 1924. Vechea şi modesta clădire a fost complet demolată, apoi s-au înălţat corpul central, crama, bucătăria şi, într-un stil hibrid neogotic, mult apreciat de profesorul arhitect Grigore Ionescu, faţada.
Amenajarea interiorului este o combinaţie tipică romaneasca de stiluri, cel bizantin, reprezentat de balcoane şi balustrade, convieţuind alături de frescele suflate cu aur şi de vitraliile în stil academic bavarez, adăugarea târzie a statuetei pivnicerului moş Ghiţă cu un felinar în mână, în capul scării dinspre balcon, nedistorsionând ciudatul dar spectaculosul decor. S-au adus modificări şi profilului acestui local, care, cu începere din anul 1902, va fi şi berărie, şi restaurant, deşi o reclamă încerca să-şi liniştească vechea clientelă: “Se serveşte bere specială din fabrica Bragadiru în tot timpul zilei şi seara până după eşirea de la spectacole“. Aici mâncau George Coşbuc, Onisifor Ghibu, Delavrancea, Caragiale şi Goga.
Frate, frate dar branza este intotdeauna pe bani si deci în preajma primului război mondial, unul dintre fraţi, Victor, a rupt înţelegerea şi a deschis o berărie concurentă, pentru uzul ofiţerilor, sub noul palat al Cercului Militar inaugurat în 1912. Din reclame reiese că a profitat de pe urma faimei câştigate la Carul cu Bere, el intitulându-şi localul Berăria Victor Mircea. Spirit întreprinzător, acesta va lua în antrepriză şi restaurantul din incinta Gării de Nord. Astfel, localul din Stavropoleos a rămas cu doi patroni. Curând va încerca să se desprindă din asociaţie şi Ignat. Cu acordul şi ajutorul financiar al fratelui său Nicolae, el va cumpăra o bodegă pentru a o transforma cu mari cheltuieli în berărie sub firma Ignat Mircea; deci şi el a intenţionat să profite de pe urma faimei aduse numelui Mircea de Carul cu Bere. “Va încerca” fiindcă a ratat afacerea şi în anul “marelui crah”, 1929, când banca româno-engleză l-a declarat falit. Nu a căzut singur. Întrucât îşi girase fratele şi banca îl ameninţa cu pierderea localului, Nicolae a recurs la un gest disperat, aruncându-se de la fereastra etajului doi de deasupra cramei, cum aflăm din presă. Bucureştenii au deplâns sincer nenorocirea, dar la fel de sinceră a fost şi îngrijorarea lor privind soarta celebrei berării.
Timpurile erau grele, totuşi firma şi localul Carul cu Bere au supravieţuit. Din nefericire, reclamele nu menţionează numele noului patron. După toate probabilităţile, acesta nu a intervenit în “obiceiurile casei”, fapt dedus din aprecierea de care s-a bucurat berăria din partea ofiţerilor germani între 1942-1944, care, ca în anii primului război mondial, au ales şi de data aceasta ca aici să fie popota.
A urmat însă ocupaţia barbarei Armate Roşii şi confiscarea abuzivă din 1948-1949, supranumită “naţionalizare”. Ofiţerii sovietici, deranjaţi de “picturile nemţeşti”, au dispus acoperirea lor cu vopsea “roşie”, să se ştie cine era noul stăpân, iar peste ornamente să se dea cu var. Comunişti sau apolitici, bucureştenii nu au privit cu ochi buni mutilarea bătrânei berării şi, imediat după moartea lui Stalin, chiar în anul 1953, se întreprind lucrări de înlăturare a vopselei roşii.
Sub noul patronaj al “poporului”, tradiţia “burgheză” nu mai are căutare: cremvurştii cu hrean au fost înlocuiţi cu “popularii” cârnăciori olteneşti, mazărea bătută a dispărut din meniu şi aşa mai departe. Carul cu Bere era sortit să devină o berărie ca oricare alta, socialistă; cu toate acestea clientela era numeroasă, mai mereu “înnobilată” cu artişti şi, mai cu seamă, mulţumită sub norul gros de fum de ţigară. “Decadenţa” a ţinut până în 1986, când localul a fost supus unor lucrări ample de restaurare coordonate de pictorul Nicolae Gheorghe, lucrări care i-au redat nu numai eleganţa din trecut, ci şi demnitatea pierdută, în detrimentul asaltului muşteriilor “proletari” de dinainte.
In ziua de azi, Caru’ cu Bere si-a propus sa reinvie o traditie. Mai mult, ceea ce se va intampla aici se va incadra intr-o ampla actiune de promovare a unei adevarate culturi a berii. Sus, in berarie, reteta unicat a berii casei, alaturi de un meniu restrans cu mancaruri specifice vor readuce in memorie gustul de altadata. Vechea crama va sta la dispozitia celor ce vor sa se pregateasca un pic mai temeinic pentru o seara la Caru’ cu Bere. Tot aici pot fi vazute expuse diferite obiecte de pretutindeni legate de spiritul berii. Si tot aici vom regasi insusi spiritul berii… asa declara situl oficial al noului Car cu Bere
Bibliografie si Citate:
Badescu Emanuel, Ziarul de Duminică – Neînchipuita și tragica poveste a Carului cu Bere
Aura Clara Marinescu, Adevărul – Caru’ cu Bere.
Instructiuni comentarii:
Pentru a comenta sub identitatea de pe blogul anterior TheophylePoliteia autentificati-va mai intai, apasand pe iconul corespunzator din formular. [ Ex. pentru autentificare Wordpress apasati iconul
]
