Alianţe sau vasalitate (1) – filiile şi fobiile ruso-române
| 31/10/2013 | Autor theophyle Categorii: Dosare, GeoPolitica, Magazin Politic, Militare |
De obicei, diplomatia unei tari se construieste in timp, urmarind diferite obiective (interese) vitale ale statului respectiv. Intr-un stat rational, interesele vitale nu pot fi schimbate nici de partide, nici de doctrine sau ideologii politice si in nici un caz de lideri temporari, ajunsi al conducere propulsati electoral cu ajutorul unor conjuncturi politice temporare. De obicei, noile administratii, conduse de liderii alesi democratic, schimba numai ceea se numeste modus operandi (modul de a acţiona), dar nu si obiectivele strategice ale statului.
Modul de a actiona pentru a sustine obiectivele (interesele) vitale ale statului sunt definite ca strategii si sunt dependente de situatia geopolitica si de raporturile dintre polurile de putere existente sau care se prefigureaza si care influenteaza activitatile statului, atat in mediul politicilor interne, cat si in mediul extern. Obiectivele vitale ale unui stat raman de obicei neschimbate, chiar daca harta geopolitica se schimba radical, strategiile sunt cele care trebuie schimbate, in acest cazurile specifice.
Aliantele sunt percepute in general ca un concept care se refera la o situatie militara. Dupa cel de al II-lea Razboi Mondial s-au prefigurat si aliante economice. Romania a actionat de la sfarsitul Primului Razboi Mondial si pana la sfarsitul anului 1991 aprope silita sa-si confirme participarea la o alianta sau alta. Situatia de “alegere a aliantei” a fost anihilata din cauze externe in majoritatea cazurilor, insa cu o sustinere puternica a unor grupuri de interese interne, care au “ajutat” trecerea mai facila la alianta impusa.
Singura data in istoria ultimului secol cand Romania si-a ales alianta a fost in 1916, cand Romania s-a alaturat “Antantei Cordiale”, desi a avut tratat secret cu “Puterile Centrale”. Cred ca nu trebuie sa va amintesc cat de benefica a fost aceasta alegere pentru interesul national al Romaniei si al romanilor.
Mare noroc am avut dupa 1989, cand dupa revolutie gasca fesenista ne pregatea o noua alianta estica, bazata bineinteles pe glasnostul si perestroica sovietica. Din fericire pentru noi tratatul deja semnat de Iliescu si criminalii lui, primul acord internaţional post-revoluţionar al Romaniei post-comuniste cu URSS, nu si-a mai gasit rostul pentru ca la data de 26 Decembrie 1991 URSS a incetat sa existe.
In 1993, România a solicitat formal aderarea la NATO. În aprilie 1999, NATO a lansat Planul de acţiune în vederea admiterii de noi membri (Membership Action Plan – MAP). În cadrul acestui mecanism, România şi-a elaborat propriul Plan national anual de pregătire pentru aderare (PNA), care stabileste obiective, măsuri şi termene de realizare în vederea orientării, susţinerii şi evaluării eforturilor făcute în pregătirea pentru aderarea la Alianţă. La Summit-ul NATO de la Praga (21-22 noiembrie 2002), pe baza evaluării progreselor înregistrate de statele candidate, şefii de state şi de guverne ai tărilor membre ale NATO au decis invitarea României, alături de alte şase state – Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia, Slovenia, pentru înceaperea convorbirilor de aderare la Alianta Nord-Atlantică. La data de 29 martie 2004, Romania, impreuna cu alte 7 tari din Europa de Est au aderat oficial la NATO.
Aceasta alianta este prima alianta a Romaniei din 1916 care intr-un fel sau altul nu a fost impusa desi exista o interdependenta si o legatura cu faptul ca am devenit si membrii ai Uniunii Europene. Beneficiile acestei aliante sunt deocamdata subtile si teoretice, avand in vedere participarea noastra masiva la toate operatiunile militare sub egida NATO si nu numai.
Romania nu trebuie sa uite ceea ce si alti aliati Est-Europeni probabil nu uita (vezi Grupul de la Visegrad) – ca la 10 februarie 2003 NATO a înfruntat o criză serioasă deoarece Franţa şi Belgia au împiedicat procedura de aprobare tacită în privinţa momentului la care s-ar lua măsuri protective pentru Turcia în cazul unui posibil război cu Irakul. Germania nu şi-a folosit dreptul de veto, însă a spus că susţinea vetoul. Deci desi tratatatul este tratat si lucrurile sunt clare, de multe ori interpretari si proceduri il pot sabota.
Greu de sustinut faptul ca romanii, in majoritatea lor, nu ar fi rusofobi, suficient sa vorbesti cu 10 cetateni intamplatori ca sa poti intelege clar acest lucru. Lucrurile sunt poate mai putin stridente decat la polonezi, care au o istorie mult mai trista decat cea a romanilor, dar sentimentul exista in felul lor de a exista, pasiv si cu injuraturile de rigoare. Daca rusofilismul a fost intotdeauna fenomenul unor clase conducatoare, rusofobia a fost de secole sentimentul popular, mai mult sau mai putin accentuat de evenimentele istorice petrecute.
Ultimele evenimente au produs “rabufniri”, mai mult sau mai putin sentimentale, dar cu esenta politica majora. Nu stiu daca Traian Basescu este ruso-fob, sunt sigur insa ca discursul lui este unul de acest gen. Despre Victor Ponta este si mai greu sa hotarasc daca este ruso-fil, parerea mea este ca omul este pur si simplu “neindemanatic” in discursul lui si ca el poate fi orice in afara de Premierul Romaniei.
Greu de a detasa rusofilismul de contextul istoric al diferentelor culturale, religioase si sociale, dintre latinitatea romaneasca si influentele politice, culturale si religioase ale lumii slave inconjuratoare. Influenta slava asupra tarilor romanesti este ancestrala, cea politica insa s-a accentuat si a devenit pregnanta numai in secolul al XVI-lea si inceputul al secolului al XVII-lea, pe timpul domniilor familiei Movilă (Moghilă), dusmani ai lui Mihai Viteazul, aliati ai polonezilor si pusi pe tron de ei. Rusofilia directa a ajuns la apogeul ei pe timpul lui Dimitrie Cantemir, la inceputul secolului al XVII-lea. Probabil ca Fanariotii slavofili au fost cei mai importanti reprezentanti ai rusofiliei in Principatele Romane. Constantin Ipsilanti si Alexandru Moruzi au fost poate cei mai semnificativi dintre ei, urmati de Eteria greceasca si Tudor Vladimirescu, mare prieten al rusilor si probabil ucis de ei cu ajutorul Eteriei.
Conflictul primordial intre Rusia si Principatele Romane, daca doriti despartirea politica definitiva si inceputul “sentimentelor profunde” a fost Tratatul de la Paris din 1856, care a pus capăt, în mod oficial, Războiului Crimeii. Tratatul a fost semnat la 30 martie 1856, principala lui prevedere fiind transformarea Mării Negre în teritoriu neutru, închis tuturor navelor militare, pe ţărmul mării fiind interzise construirea de fortificaţii sau prezenţa armamentelor de orice fel. Tratatul a marcat un uriaş pas înapoi pentru Rusia şi pretenţiilor sale de dominaţie a regiunii. De asemenea, era stabilită libera circulaţie pe Dunăre sub supravegherea Comisiei Europene a Dunării.
Pacea de la Paris a confirmat eşecul politicii Imperiului Rus: (1) Rusia a pierdut controlul asupra gurilor Dunării; (2) Rusia a fost obligată să abandoneze pretenţiile de protecţie a intereselor creştinilor ortodocşi din Imperiul Otoman (rol pe care îl păstra Franţa); (3) Rusia şi-a pierdut influenţa asupra Principatelor Române, care, alături de Serbia, au primit un grad de independenţă sporit.
De atunci si pana in zilele noastre Rusia a considerat Romania -Tarile Romanesti- ca teritorii “pierdute” de ei si va incerca sa le recastige direct prin prezenta armata (de 3 ori) sau prin zeci de agenti de influenta directi sau sub acoperire.Daca cineva crede ca gandirea geopolitica a Ţarilor moderni ai Rusiei s-a schimbat profund, greseste. Mental, lucrurile au ramas acolo, accentuate de interese financiare si economice enorme pe care le au rusii in Romania. Daca ne dorim sau nu, Rusia direct sau prin cetatenii ei a investit in Romania de zeci de ori mai mult decat Statele Unite sau cetatenii ei.
Dupa unele date, mai mult sau mai putin exacte, capitalul rusesc direct sau prin interpusi se ridica la o suma de zeci de miliarde de USD.
Primul articol din serial.
Instructiuni comentarii:
Pentru a comenta sub identitatea de pe blogul anterior TheophylePoliteia autentificati-va mai intai, apasand pe iconul corespunzator din formular. [ Ex. pentru autentificare Wordpress apasati iconul
]
Este bine ca reamintiti lucruri mai noi sau mai vechi legate de Rusia. Au fost in trecut politicieni care au vazut realitatea geopolitica si au actionat corect dar au fost si greseli. Pozitia de fronda sau de ostentatie fata de un colos este o satisfactie mica in detrimentul pierderilor materiale. Nu cred ca Rusia va schimba ceva din felul in care face politica de mai bine de doua sute de ani insa noi trebuie sa fim pragmatici fara teribilisme.
Pragmatismul este bun pana in momentul cand viata iti este amenintata – la propriu si la figurat. Asa cum am scris (si nu este de loc o gluma) :