Calea ceaiului – chanoyu, chakai şi chaji
| 16/09/2013 | Autor theophyle Categorii: Arta, Magazin Istoric |
Redactat de @Demeter
Calea ceaiului sau ceremonia ceaiului (chanoyu sau chado) este in primul rand un ritual care deriva din budismul clasic si pana la urma s-a impamantenit in Budismul Zen practicat in Japonia. Ceaiul detine o valoare sacra intr-un fel asemanator vinului in crestinism. Filozofia Zen considera ca aceasta cale a ceaiului intruneste cele patru elemente necesare spiritului – wa (armonie), kei (reverenta), sei (puritate) si jaku (seninatate). Exact elementele necesare finalizarii cu succes a acestei ceremonii a ceaiului; toate fiind constituenti esentiali ai unei vieti armonioase si in deplina ordine si modestie.
O istorie
Ceaiul a fost introdus in Japonia de preotul budist Eisai (1141 – 1215), fondator al școlii de zen Rinzai, dupa ce s-a intors din China, cunoscand si apreciind valoarea ceaiului in procesul de meditație. Ceaiul si-a inceput saga in timpul dinastiei chineze Tang (616 – 907). Ceaiul si proprietatile sale benefice au fost subiectul a multor dezbateri intre invatatii chinezi. Lu Yu, (733 – 804), un poet chinez, a scris un tratat Cha jing, (“Cartea sacra a ceaiului”), in care nu numai ca descria proprietatile benefice (astazi noi le numim anti-oxidanti), ci si felul in care trebuie preparat.
Preotul budist Eisai, cel mentionat mai sus, a preluat o parte din invataturile maestrului chinez si a scris Kissa Yojoki, un tratat ce descria felul in care ceaiul promoveaza armonia si mentine o buna sanatate fizica si spirituala a participantilor la aceasta ceremonie.
Discipolul Eisai, Dogen (1200 – 1253), fondatorul școlii de zen Soto, a adus din China majoritatea ustensilelor care sunt folosite pana astazi. In sfarsit, preotul budist Murata Juko (Shuko) (1422 – 1503) a stabilit principiile de ceremonial. Ceremonia ceaiului, asa cum o cunoastem noi astazi, a fost completata de marele maestru Soueki (Sen no Rikyu), cel care a transformat-o intr-un ritual specific japonez, perfectionându-l in forma finala practicata de contemporanii traditionalisti.
Ritualul
Ceremonia ceaiului (chanoyu sau chado) reprezintă prepararea și servirea ceaiului verde sub formă de pudră în prezența oaspeților, conform unui ritual specific. O ceremonie completă include kaiseki sau chakaiseki (servirea unui aperitiv) și servirea de două ori a ceaiului (koicha și usucha). Aceasta durează aproximativ trei – patru ore, timp în care gazda va face tot ce ii sta in putinta pentru a creea confortul si placerea oaspetilor. O gazda perfecta trebuie sa cunoasca procedurile de servire a ceaiului în fața oaspeților, dar și să aprecieze arta, poezia, caligrafia, aranjamentele florale, îngrijirea grădinilor.
Pentru realizarea unei ceremonii perfecte este necesara indeplinirea unor conditii legate de ustensilele, îmbracamintea participanților si incaperea unde se desfasoara ceremonia. Vechimea ustensilelor este o conditie absolut necesara, nimic nu trebuie sa para nou cu excepția vasului de bambus și a servetelului trebuie să fie de un alb imaculat. Culorile si forma ustensilelor trebuie sa fie selectate cu grija. Frunzulitele din care se prepară ceaiul conțin uleiuri eterice, cofeină, tanin, teofilină, care în cantități moderate au un efect tonic asupra organismului. Calitatea frunzelor de ceai este evaluată în functie de pozitia lor pe tulpină. Mișcările corpului de asemenea trebuie să fie armonioase, strict calculate, liniștite, pline de calm interior. O deosebită importanta are felul de a saluta, de a se aseza, de a turna ceaiul în cesti, felul în care trebuie să se țină ceasca, etc.
Ceremonia ceaiului nu este o simplă pierdere de vreme pentru a conversa, ci reprezintă un mod constient de relaxare, un drum de a ne cunoate si de a interactiona cu altii, apropiati noua. Ceremonia trebuie sa reprezinte o oază de pace și liniste sufletească, departe de zbuciumul traiului cotidian.
Ceremonia ceaiului poate avea loc in doua moduri. Primul mod, numit chakai, are loc intr-o vizita scurta ca o manifestare de respect si ospitalitate. La un chakai se serveste ceai usor (usucha) si de obicei si o masă uşoară, ceea ce noi romanii numim aperitive; un chakai poate lua cam 2 ore. Un chaji este o reuniune mult mai formala, inclusiv o masă completă (kaiseki), urmat de o ceremonie in care se bea ceai dens (koicha) si ceai subtire (usucha). Un chaji poate dura până la patru ore.
Sezonul si ceremonia
Sezonul şi schimbarea anotimpurilor sunt importante în ceremonia ceaiului. În mod tradiţional, anul este împărţit de către practicantii acestor ceremonii în două sezoane principale: sezonul racoros (ro) in lunile mai reci (în mod tradiţional noiembrie-aprilie) si sezonul cald (furo), in lunile mai calde (în mod tradiţional mai-octombrie). Pentru fiecare sezon, există variaţii în ritual, in ustensile şi alte echipamente utilizate.
Decoratiunile care însotesc aceste ceremonii sunt de obicei simple. De multe ori un aranjament floral numit chabana (un mod derivat din ikebana) si /sau o caligrafie semnificativă. Instrumentele de pregătire sunt aranjate în stil ceremonios de catre gazdă, reflectand armonia valorilor ceaiului. După terminarea ceaiului, marginea cestii este stearsă cu degetele – in semn de apreciere. Traditia cere ca invitatii să adreseze gazdei complimente, să admire decorul, instrumentele si măiestria preparării. Protocolul prevede ca înainte de a-si lua cana în maini, invitatul trebuie să se adreseze oaspetelui urmator, cerandu-si scuze că bea inaintea lui (O-saki ni!), iar acesta îi va raspunde ca poate servi linistit (Dozo!). Apoi va face complimente pentru gustul deosebit al ceaiului. Dupa ce ceaiul a fost gustat de toti cei patru invitati (situatia optimala), oaspetele de onoare îi poate cere gazdei permisiunea de a admira vreuna dintre cani (O-chawan no haiken? – “Pot cerceta cana?”). [1]
Ceremonia poate fi condusa in trei moduri – Chanoyu (metoda clasica); Sencha-do (metoda moderna); Misonodoma (metoda pentru ne-japonezi). Misonodoma este o metoda introductorie, in care gazda explica si felul in care oaspetele trebuie sa se comporte, ustensilele si decoratiile. Un fel de micro curs.
Sen Rikyu si scolile diferite in acest ritual
Sen no Rikyu (Sen Rikyu 1522 – 1591) a fost un maestru al ceremoniei ceaiului din Japonia si fondatorul actualului ritual. De asemenea, Rikyu a stabilit un set simplu, compus din sapte reguli de bază, în fapt – instructiuni privind prepararea perfectă a ceaiului. Viata lui Sen no Rikyu a fost descrisa intr-un film de cult – Moartea unui maestru al ceaiului (Death of a Tea Master – 1989), unde acest mare maestru al ceaiului, Sen Rikyu, este interpretat de Toshiro Mifune. Filmul a fost regizat de un elev al lui Akira Kurosawa, Kei Kumai. In final, Sen Rikyu se va sinucide neavand puterea de a-si contrazice propriul suveran, marele daymo – Toyotomi Hideyoshi. Bineinteles ca sinuciderea a fost cauzata de neintelegeri legate de felul in care trebuia condusa aceasta ceremonie.
Pe timpul dominatiei Tokugawa (Perioada Edo – 1603-1868) maestrul ceaiului devine o “institutie” privilegiata. Sen Sotan (1578-1658), nepot al maestrului Sen no Rikyu, a fost primul care a formulat principiul unei forme de studiu a ceremoniei ceaiului. Legenda spune că înainte de moarte, Sen Sotan si-a impartit averea celor trei fii ai sai, iar aceste mostenire a dat nastere celor trei scoli importante ale ceremoniei ceaiului: Urasenke (în spatele casei Sen) , Omotesenke (în fata casei Sen) si Mushanokojisenke.
Aceste scoli au evoluat în timp până în zilele noastre, fiecare cu ritualurile ei traditionale. Diploma pentru cei care studiază în aceste scoli este inmanată doar de marele maestru (Iemoto). În prezent scoala Urasenke este cea mai frecventată mai ales în afara Japoniei, iar maestrul în viata al acestei scoli este Soshitsu Sen XV. În Omotosenke se practică ceremonia traditională la care pot asista si vizitatori ne-japonezi. Mushanokojisenke este o scoală a ceaiului ermetică, accesibilă doar maestrilor ceaiului si celor numiti de acestia. Scoala Urasenke are peste 25 de milioane de practicanti în intreaga lume.
Citate:
[1] Theophyle. Jurnal japonez: drumul spre sublim.
Bibliografie:
Gold, Taro. Living Wabi Sabi (Kansas City: Andrews McMeel Universal, 2004
Morgan Pitelka, ed. Japanese Tea Culture: Art, History, and Practice. London: RoutledgeCurzon, 2003
Okakura Kakuzo. The Book of Tea. Tokyo, Japan: Tuttle, 1977.
Theophyle. Jurnal japonez: drumul spre sublim.
Instructiuni comentarii:
Pentru a comenta sub identitatea de pe blogul anterior TheophylePoliteia autentificati-va mai intai, apasand pe iconul corespunzator din formular. [ Ex. pentru autentificare Wordpress apasati iconul
]
Invitatia la ceai este o apreciere deosebita de care europenii nu prea beneficiaza. Avind noroc si primind o invitatie si stiind tot ceremonialul am ramas un pic dezamagit. In primul rind ei folosesc un ceai care este foarte discret, apoi cea ce noi numit dulce la ei este vag dulce. Gesturile au importanta lor iar tu esti esti scrutat si etichetat. Daca ceva m-a deranjat este acea pensula care in Europa se foloseste la barbierit iar ei amesteca pudra de ceai. Asociatia trebuie scoasa din capul europeanului.
Cred ca traditia bautului ceaiului care de fapt ne este, reprezinta o procesiune la fel de importanta. Totul decurge la fel numai ca nu exista ceai (inclusiv gestul de a bea). De fapt este o alta lume cu alte valori.
Felicitari Theo san
multumesc 🙂