O Istorie a Japoniei – 1
| 08/09/2013 | Autor theophyle Categorii: Magazin Istoric, Ziarul de Duminica |
Rezumat si Periodizarea Istorică a Japoniei
Conform legendelor si documentelor japoneze, Ţara Soarelui Răsare are o istorie de aproximativ două milenii si jumătate. Pe teritoriul actual al Japoniei au trăit oameni încă din paleolitic. Există un consens aproape unanim că poporul ainu (vezi articolul – Civilizaţii: Poporul Ainu), de origine necunoscută (studii genetice recente sugerează legături cu populatiile tungusice, altaice si uralice din Siberia), a locuit din cele mai vechi timpuri în insulele arhipelagului nipon, iar japonezii sunt rezultatul amestecului dintre acestia si diferite populatii malaeziene, provenite din insulele Pacificului, din Sud, cât si a unor rase mongolice venite de pe continentul asiatic, din Coreea, China sau Manciuria.
În secolul al V-lea î.Hr. s-au constituit mici unităti statale în insula Kyushu si în regiunea Kinki (Kyoto-Osaka). Pe la mijlocul sec al VI-lea d.Hr. începe influenta chineză asupra Japoniei, atât în organizarea statului si a societătii, cât si în domeniul artelor si modului de viată. Specialiatii japonezi sustin că istoria culturală propriu-zisă a Japoniei a început odată cu preluarea valorilor spirituale din China – filozofia budistă, diverse arte si motive artistice, pe care japonezii le-au adaptat, impregnându-le cu spiritul local si dându-le strălucire de-a lungul secolelor.
Istoria modernă a Japoniei începe cu epoca Meiji (1867-1921), când are loc restaurarea puterii imperiale, Edo primeste numele de Tokyo si devine capitala statului. Are loc o puternică dezvoltare a economiei, o perioadă de modernizare, depăsind rapid structurile feudale. Devine un stat capitalist dezvoltat, care, pe plan extern, promovează o politică expansionistă, ce marchează trecerea la imperialism. Restauratia Meiji nu a fost o revolutie socială, ci a fost o revolutie de sus. Ca urmare, Japonia nu a devenit o democratie ci era condusă de o elită politică. Împăratul nu mai era doar un simbol al statului ci lua parte activă la luarea hotărârilor cu ajutorul unui consiliu imperial, asa-numitul Genrōin. În 1902 Japonia semnează un tratat de aliantă cu Marea Britanie, fapt care îi va fi de folos în iminentul război ruso-japonez.
Câstigând războaiele cu China (1894-1895, obtine insulele Formosa si Penghu) si cu Rusia Taristă (1904-1905, obtine partea de sud a insulei Sahalin) Japonia devine încet cu încet o mare putere care nu mai putea fi ignorată de puterile occidentale. După instituirea protectoratului asupra Coreei (1905), Japonia o anexează în 1910.
În Primul Război Mondial (1914-1918) Japonia participă alături de puterile Antantei. Economia continuă să se dezvolte în ritm accelerat, concomitent cu pregătirile pentru război. În 1931 Japonia ocupă Manciuria, iar în 1937 declansează războiul pentru cucerirea Chinei. Însă aventura militaristă a Japoniei, care a suferit pentru prima dată în lume efectele dezastruoase ale exploziilor atomice la Hiroshima si Nagasaki, a avut ca deznodământ capitularea neconditionată la 2 septembrie 1945. Energiile concentrate spre refacerea întregii tări si dezvoltarea sustinută a economiei au permis Japoniei să devină o putere economică de o importantă recunoscută, cu o intensă viată culturală.
Succesiunea şi cronologia perioadelor din istoria Japoniei sunt tributare calendarului nipon. Modelul lui a fost luat după cel folosit odinioară în China (începând cu anul 140 î. Ch.), adoptarea făcându-se în Japonia sub domnia împăratului Kotoku, în anul 645. Alcătuirea calendarului urmează sistemul numelor erelor (nengo). Două sau mai multe ere alcătuiesc o perioadă; numele unei perioade se stabileşte, în principiu, după cel al capitalei, reşedinţă a suveranului, şi marchează începutul unei domnii mai importante. Numele erelor sunt alese în funcţie de evenimentele majore din viaţa ţării, indiferent dacă au un caracter fast sau nefast. De pildă, o urcare pe tron, o perioadă de prosperitate, stabilirea unei reforme sau o calamitate naturală pot fi pretexte pentru a fixa numele unei ere. Numărul anilor cât durează o eră este variabil.
Epoca medievală cuprinde o perioadă de şapte secole, începând cu secolul al XII-lea şi încheindu-se cu anul 1868. În Japonia a existat o perioadă istorică relativ îndelungată în care conceptul de stat era foarte vag. Unificarea clanurilor şi stabilirea unui stat centralizat în Japonia a avut loc abia în anul 646 sub domnia împăratului Kotoku (645-654).
Japonia iese din evul mediu odată cu perioada Meiji sau a „Guvernării luminoase” (1868-1912); ea marchează intrarea Japoniei în epoca modernă. Ultimul shogun, Tokugawa Yoshinobu, a fost răsturnat în anul 1868, iar împăratul Meiji (1867-1912) a fost repus în drepturile lui de conducător al naţiunii. Saigo Takamori, liderul forţelor imperiale, şi Katsu Kaishu, liderul forţelor shogunale, s-au întâlnit şi au negociat predarea paşnică a puterii.
Limba Japoneza – 1
Disclaimer: Nu cunosc limba japoneza moderna. Cunostintele mele sunt legate de limba japoneza medievala, folosita in vestul Japoniei (dialectele unpaku si chugocu) pe care le-am folosit in cateva traduceri ale fragmentelor japoneze din cele “24 istorii” (Twenty-Four Histories) – Cartea lui Song (Sòng Shū – 488 d.Hr., compilata de Chen Shou) si Cartea lui Liang (Liáng Shū – 636 d.Hr., compilata de Shen Yue) ale dinastiilor de sudice.
Limba japoneza este o limba logofonetica, bazata pe un scris care combina o traditie veche de un mileniu si jumatate cu inovatii pe parcurs pana in zilele noastre. La baza acestui scris se pot evidentia un set de logograme chinezesti si combinatia a doua sisteme de inscriptionare silabica (silabare) de aceasi origine.
Logograma (Logografa) este inscriptia care reprezinta un cuvant sau un morfem (unitatea cea mai mică din structura unui cuvânt care poartă o informaţie). Logograma nu este in nici un caz o fonograma (phonogram), care reprezinta o fonema (phonem). Daca logograma apare in Sumer aproximativ in anul 3200 i.Hr., fonema va apare in aceasi limba cu aproximativ 4 secole mai tarziu, adica pe la 2800 i.Hr. Anecdotic putem formula ideea ca la inceput oamenii au invatat sa scrie si numai dupa un timp au invatat sa si citeasca. De obicei, logograma este o “ideograma”, adica transmite o idee printr-un semn grafic asociativ. Vezi mai multe, aici.
Un silabar (sistem de inscriptionare silabica) este un set de simboluri scrise, folosit pentru notarea limbilor vorbite, similar unui alfabet, dar în care fiecare simbol reprezintă o silabă. Cuvintele din limba japoneză se pot descompune în 
grupuri de sunete numite “more” (singular moră, concept similar cu acela de silabă) al căror număr este sub 100. Silabele scrise astfel au de obicei o structură simplă, ele formîndu-se în general dintr-o consoană (care poate uneori lipsi) și o vocală. Un silabar propriu-zis nu marchează în vreun mod special similaritatea dintre silabele care conțin aceeași consoană (de exemplu ka, ki, ko) sau aceeași vocală (de exemplu ma, ra, ta), așa cum literele alfabetului latin nu prezintă diferențe grafice particulare între consoane și vocale. Limba japoneză folosește două silabare, dezvoltate aproximativ în secolul VII: hiragana și katakana.
Silabarul hiragana are la origine scrierea man’yōgana, care folosea caracterele chinezești nu pentru valoarea lor semantică, ci pentru cea fonetică. Nu se poate spune precis cînd a început practicarea acestui mod de scriere, dar foarte probabil acesta a apărut înainte de secolul al VI-lea. Inițial pentru același sunet existau mai multe forme grafice, alegerea lor fiind liberă și făcîndu-se adesea în funcție de context și de înțelesul caracterelor chinezești respective.
Forma caracterelor hiragana derivă din anumite caractere man’yōgana, scrise în stilul cursiv (sōsho, textual „scris ca iarba”), practicat mai ales de femei, în care diferitele elemente ale caracterelor chinezești sînt combinate, înlănțuite și contopite prin mișcarea fluidă a pensulei pe hîrtie. Tabelul de mai jos arată cum a avut loc tranziția de la caracterele chinezești, redate aici în stilul kaisho (normal, standard), prin intermediul caracterelor man’yōgana (în roșu, în stilul cursiv sōsho), pînă la forma de azi a caracterelor hiragana. Ordinea coloanelor de silabe este cea tradițională, de la dreapta la stînga.
Fiecare caracter hiragana reprezintă o grup de unul sau două foneme (sunete), în general o consoană urmată de o vocală, ca de exemplu sa, to, mi, etc. Aceste grupuri de sunete se numesc more (singular o moră), concept fonetic similar dar nu identic cu acela de silabă. Uneori consoana lipsește, caz în care vocala rămîne singură să formeze mora. Alteori rolul de consoană este jucat de o semivocală, din care limba japoneză are două: y și w. Un caz special este mora formată din consoana nazală n fără nici o vocală.
Silabarul katakana este compus din caracterele katakana care se folosesc pentru scrierea cuvintelor de origine străină sau neologisme (televizor, calculator,s.m), intrate deja în limba curentă sau nu, pentru notarea onomatopeelor, sau stilistic în loc de kanji sau hiragana pentru atragerea atenției cititorului, similar cu folosirea caracterelor cursive sau aldine în limba română.
Lingviștii care studiaza istoria limbii japoneze sînt de acord în privința faptului că exista două limbi nipone, prima kanji, care are probabil o sursa coreeana si a doua este limba ryukyuană, vorbită în Okinawa, care are probabil o sursa polineza. Deocamdata în legatură cu originea acestora încă nu exista o teorie comună si larg acceptata. Circulă și opinia, mai ales printre nespecialiști, că limba japoneză ar fi o limbă izolată. Despre sursele limbii si teoriile existente in postarea viitoare.
Instructiuni comentarii:
Pentru a comenta sub identitatea de pe blogul anterior TheophylePoliteia autentificati-va mai intai, apasand pe iconul corespunzator din formular. [ Ex. pentru autentificare Wordpress apasati iconul
]
Fascinant subiectul. Chiar nu stiam aproape nimic despre aceste lucruri.
Parca am mai vazut un sistem similar de tabel silabar la scrierile grecilor arhaici, la alfabetul linear B, cu consoanele pe coloane si vocalele pe linii, si pentru fiecare combinatie cate un semn.
P.S. E un link catre paleografia care nu merge, “Vezi mai multe, aici.” page not found. Apare si un caracter ciudate asemenatoar cu caracterul “-“, dar mai lung, si daca copiez linkul, acestea se inlocuiesc cu caracterul “%”.
Asa arata linkul copiat:
http://paleografia.wordpress.com/2009/04/16/o-istorie-a-scrisului-2-%E2%80%93-logogram-logograf/
S-a aranjat 🙂
Cred ca era important de mentionat prima capitala a Japoniei Nara si modul cum este conservata. Pe aceasi linie merita vorbit de vechea capital Kyoto unde se afla palatul imparatului astazi muzeu. Palatul este vizitabil in anumite perioade si merita efortul. El se afla in in mijlocul unui parc in Kyoto (pot spune ca este o padure) si este inconjurat de ziduri groase. Palatul are tot ce reprezinta traditia japoneza si poate fi inceputul unei excursii impresionante . Chiar daca sint ghizi, trebuie pregatita vizita, cantitatea de informatii necesara acestor locuri este uriasa. Palatul imperial este mindria Japoniei si este intradevar deosebit.
Dupa cum vedeti este prima postare, deci urmeaza 🙂 Fiecare lucru la timpul lui 🙂