Apariţia statelor slave: Croaţia
| 10/07/2013 | Autor theophyle Categorii: Magazin Istoric |
Triburile slave ale croaţilor au ajuns în prima jumătate a secolului al VII-lea până la ţărmurile Mării Adriatice, ocupând cea mai mare parte a fostei provincii romane Dalmatia. In regiunea in care au migrat triburile slave, care au format tarziu poporul croat, au fost descoperite urme de locuire umană datând din perioada preistorică. Fosile de neanderthalieni datând de la jumătatea paleoliticului au fost găsite în nordul Croaţiei, cel mai celebru si mai bine conservat sit fiind cel de la Krapina. Cea mai mare parte din situri se află pe văile râurilor din Croaţia de nord, iar cele mai importante culturi descoperite sunt Starcevo, Vucedol si Baden. Din Epoca Fierului s-au păstrat urme ale culturii ilirice timpurii Halstatt si ale culturii celtice La Tene.
Mult mai târziu regiunea a fost colonizată de liburni si iliri, în vreme ce primele colonii grecesti au fost înfiintate pe insulele Korčula, Hvar si Vis. În anul 9 d.Hr. teritoriul Croatiei de astăzi a devenit parte din Imperiul Roman. 
Împăratul Diocletian a construit un mare palat la Split când s-a retras în anul 305. În secolul al V-lea unul din ultimii împărati ai Imperiului Roman de Apus, Julius Nepos, si-a condus ramasitele imperiului din acel palat. Perioada romana ia sfârsit cu invaziile avarilor si slavilor în prima jumătate a secolului al VII-lea si distrugerea aproape tuturor asezarilor romane. Supravietuitorii romani sau romanizati s-au retras pe coastele adriatice, pe insule si în munti. Orasul Dubrovnik a fost înfiintat de astfel de supravietuitori din orasul roman Epidaurum.
Etnogeneza poporului croat ca si etnogeneza romanilor este extrem de neclara. Doua teori concureaza fiecare cu justificari istorice. Cea mai răspândită dintre teorii afirmă că strămosii croatilor sunt o confederatie tribala slava cunoscuta sub numele de “Croatii Albi” care între secolele V-VII au migrat din regiunea Silezia (Polonia de astăzi), la solicitarea împăratului bizantin Heraclius (610-641) de a coloniza coasta Dalmatiei, care fusese masiv depopulată în urma invaziilor migratiorilor. Intentia fiind ca astfel să întărească apărarea acestei frontiere a imperiului în fata puternicului Regat Avar. Cu timpul, noii sositi au intrat în contact cu autohtonii iliri si cu colonistii romani rămasi aici, amestecându-se cu acestia, rezultatul sintezeii fiind croatii actuali.
Cea de-a doua teorie, mai putin sustinută, afirmă că la origine croatii ar fi un trib de origine ariană, din ramura alano-sarmatică, care la un moment ulterior în timp a fost slavizat si a ocupat teritoriul de astăzi al Croatiei. Această teorie se bazează pe asa numitele Tăblite de la Tanais, inscriptii în piatră, în limba greacă din anticul oras Tanais (lângă orasul Rostov pe Don din zilele noastre), datând din secolul III d.Hr. Aceste inscriptii contin trei nume proprii, care au fost interpretate ca având legătură cu etnonimul “croat”
În secolele VII-VIII triburile croate plăteau tribut avarilor şi ca urmare a acestei stări de dependenţă au fost uşor de atras în campania lui Carol cel Mare împotriva avarilor. În contextul acestor lupte şi al apropierilor diplomatice între franci şi bulgari se constituie două regiuni în cadrul teritoriului stăpânit de croaţi: Croaţia Dalmatină şi Croaţia Pannonică. În urma unei răscoale ce a avut loc în anul 819, teritoriul croat a fost împărţit între franci şi bulgari, astfel că în partea pannonică a apărut un cnezat autonom sub suzeranitate bulgară ce a existat până în secolul al IX-lea. Profitând de poziţia strategică mai bună, părţile apusene ale croaţilor au cunoscut o dezvoltare mai rapidă şi în jurul acestor teritorii se va consolida statul croat independent, fenomen ce va avea loc în timpul cneazului Bronimir (879-892). In aceasta perioada statul croat, devenit regat în timpul lu Stjepan Dîrzislav (969-995).
Conform lui Constantin al VII-lea, crestinarea croatilor a început în secolul al VII-lea, dar afirmatia este contestată si crestinarea este datata in secolul al IX-lea. Primul conducător croat indigen recunoscut de Papă a fost ducele Br0nimir, pe care Papa Ioan al VIII-lea îl numea Dux Croatorum (“Ducele Croatilor”) în 879.
Tomislav a fost primul domnitor al Croatiei denumit rege într-o scrisoare de la Papa Ioan al X-lea, datând astfel regatul Croatiei în anul 925. Tomislav a oprit o invazie maghiară si una bulgară, mărind influenta regilor croati. Regatul Croat medieval a ajuns la maxima expansiune în secolul al XI-lea, în timpul domniilor lui Petar Krešimir al IV-lea (1058–1074) si a lui Dmitar Zvonimir (1075–1089). Când Stjepan al II-lea a murit în 1091, stingându-se astfel dinastia Trpimirović, Ladislau I al Ungariei a revendicat coroana croată. Opozitia fată de revendicarea acestuia a dus la un război si la uniunea personală între Croatia si Ungaria în 1102, sub conducerea lui Coloman. De fapt se poate considera aceasta uniune o anexare, regatul Croat intrand în componenţa regatului maghiar iar o parte a coastei dalmate sub dominaţia veneţiană.
Bibliografie, note si citate:
Collins, Roger, Early Medieval Europe 300–1000. London: MacMillan, 1991.
Wallace-Hadrill, J. M. The Barbarian West. London: Hutchinson, 1970.
Emil Heršak; Boris Nikšić. Croatian Ethnogenesis: A Review of Component Stages and Interpretations (with Emphasis on Eurasian/Nomadic Elements.) Institute for Migration and Ethnic Studies 2007 . [English frgaments].
WikiCommons
Zeno – Karl Pinter, I. M. Ţiplic – Popoarele Europei Centrale şi de Sud-Est 2004.
Instructiuni comentarii:
Pentru a comenta sub identitatea de pe blogul anterior TheophylePoliteia autentificati-va mai intai, apasand pe iconul corespunzator din formular. [ Ex. pentru autentificare Wordpress apasati iconul
]
ce şod arată istoria dacă sapi mai adânc – sârbi iniţial catolici, croaţi invitaţi de Bizanţ 😛