Calendar: ” 200 de ani – Søren Kierkegaard “
| 04/05/2013 | Autor theophyle Categorii: Carte, Eveniment |
Pe 5 mai sunt programate numeroase festivităţi la nivel mondial pentru comemorarea bicentenarului filosofului danez Søren Kierkegaard (1813-1855).
Cu acest prilej, De Groene Amsterdammer remarcă un interes reînnoit faţă de acest “Socrate de la Copenhaga”, care se explică prin reflecţiile sale cu privire la existenţa individului, conştiinţa de sine şi viitorul său.
Eseurile sale despre “posibilitatea [individului] de a-şi dobândi autenticitatea prin afirmarea libertăţii sale, îl fac pe Kierkegaard din nou foarte actual […], chiar dacă misiunea pe care el o conferă individului este fundamental diferită de incitările care se găsesc în prezent în manualele de dezvoltare personală”.
***
Søren Kierkegaard(1813- 1855) este unul din cei mai influenti filozofi şi teologi crestini din secolul al XIX-lea. Concepţia filozofică a lui Kierkegaard este filozofia neputintei omului de a-şi alege destinul. Se poate spune fara dubiu ca Søren Kierkegaard este “tatal” filozofiei existenţiale. Studiază 
teologia intre anii 1830 şi 1840 la Universitatea din Copenhaga, susţinându-şi dizertaţia finală in iulie 1840 cu o teză despre ironia socratică. În acelaşi an, se logodeşte cu tânăra Regine Olsen, in vârstă de numai 18 ani. În octombrie 1841, din motive extrem de neclare, el rupe logodna. Pasiunea lui neimplinita fata de Regine Olsen il va chinui toata viata si va lasa urme adinci in gandirea lui filozofica si teologica. Renunţă la intenţia de a se face pastor evanghelic, dedicându-se cu precădere filosofiei, şi pleacă la Berlin, pentru a audia cursurile lui Schelling.
Incepând cu anul 1843, gânditorul danez îşi intensifică activitatea prin publicarea unor lucrări, al căror subiect variază între filozofie, psihologie, religie şi chiar predici creştine. Va publica şi o serie de eseuri si pamflete extrem de acide, in care atacă deschis şi demască păgânismul şi ipocrizia mediului ecleziastic al contemporanilor săi.
In luna octombrie 1855 suferă de un atac cerebral şi moare la 11 noiembrie 1855 la varsta de numai 42 de ani. Opera sa a exercitat o influenţă considerabilă, mai ales dupa primul război mondial, fiind o sursă de inspiraţie pentru teologia dialectică, existenţialismul filozofic şi creştin şi chiar asupra psihologiei moderne.
Søren Kierkegaard este primul teolog ce va trage un semnal de alarma asupra urmarilor dezastruoase pe care rationalismul occidental le va genera in lumea spiritului. Promotoare a existentialismului filozofic si crestin, gandirea kierkegaardiana evidentiaza mutatiile suferite de ratiune in demersul ei iluzoriu de a merge mai departe (rationalismul, filozofia – Kant), “dincolo de Bine si de Bine si de Rau” (nihilismul multiculturalismului – Nietzsche), in sfera secularizarii trufase (“etica ce ignora pacatul” sau “stiinta zadarnica”). Pe aceste mutatii ale ratiunii, generatiile ajung sa nu se mai inteleaga intre ele, astfel viitorul devine pieirea noastra, intrucat “umanitatea autentica este pasiunea prin care o generatie o intelege cu desavarsire pe cealalta, intelegandu-se simultan pe sine. Fiecare individ incepe de la inceput si nu ajunge mai departe decat precedentul in masura in care a ramas fidela exigentei sale si nu a abandonat-o”. Insa care este pasiunea si exigenta cea mai inalta a unui neam sau a unui individual? Raspunsul este unul singur: credinta.
Kierkegaard reflectă drama vieţii filosofului, chinuit de paradoxul sfâşierii între un Dumnezeu neînţeles, căruia i se supune, şi disperarea individului părăsit într-o lume, în care trebuie să existe, dar care i se refuză. Omul trebuie să-şi aleagă, respectiv să-şi determine destinul, lăsat singur, cu speranţe vagi, intr-o existenţei nesigura trebuie sa simta ca singurul lucru in care poate sa-si ancoreze viata este credinta.
In Frica si cutremur, Kierkegaard ne vorbeste despre “resemnare infinita” si “credinta”, avand in centrul dialecticii sale pe patriarhul credintei, credinciosul ultimativ, absolut – Avraam. Pentru Kierkegaard, resemnarea infinita nu este supunerea individualului in fata unui destin fatidic, ci este 
constientizarea permanenta ca in lumea aceasta obiectul dorintei ramane total inaccesibil. A te resemna, in sens kierkegaardian, inseamna a renunta la aceasta lume, la placerile ei, stiind bine ca fericirea este neputinta de a trai in lume (in conformism cu ideologia) si putinta de a trai in credinta (in non-conformism cu ideologia). De asemenea, resemnarea infinita este pasul prin care omul poate sa ajunga la credinta, si nu credinta este pasul prin care omul ajunge la resemnare infinita. Pentru a crede trebuie sa renunti la lume, si nu invers. Neputinta de a crede este tocmai aceasta confuzie dintre cele doua miscari: cand individualul confunda miscarea resemnarii infinite cu miscarea credintei, atunci apare necredinta; pot spune ca cred numai dupa ce am renuntat la lume. Dar ce inseamna a renunta la lume? A renunta la lume inseamna tocmai prima porunca din Decalog: “Eu sunt Domnul Dumnezeul tau. Sa nu ai alti dumnezei afara de mine, nici sa-ti faci chip cioplit, nici vreo infatisare a celor ce sunt sus in cer, sau jos pe pamant, sau in apa si sub pamant” (Deuteronom 5:6-8). Sa te resemnezi infinit inseamna sa nu faci din stiinta vreun Dumnezeu, sa nu faci din filozofie vreun Dumnezeu, sa nu faci din morala vreun Dumnezeu si nici din estetica sa nu faci vreun Dumnezeu. Dumnezeu este dincolo de orice criteriu, el este absolutul. La resemnarea infinita poate ajunge orice om ce nu vrea sa fie las si vrea sa fie liber. La credinta nu pot ajunge toti cei care ajung la resemnarea infinita, caci, pentru Kierkegaard, credinta e paradoxala, e absurdul, iar pentru aceasta omul trebuie sa aiba un “curaj paradoxal”, intrucat credinta nu se lasa gandita.
“Credinta este chiar acest paradox ca individualul ca individual e mai presus de universal si e justificat in fata acestuia, nu ca subordonat, ci ca supraordonat, totusi, a se remarca, astfel incat individualul, dupa ce va fi fost, ca individual, subordonat universalului, acum prin intermediul universalului devine individualul care, ca individual, sta intr-un raport absolul cu Absolutul. Acesta este si va ramane pe veci un paradox inaccesibil gandirii.”
“Caci tocmai aceasta este contradictia profunda a demonicului, si-ntr-un anume sens, in demonic persista infinit mai mult bine decat intr-un om trivial. Demonicul are aceeasi calitate ca si divinul, anume ca individualul poate intra intr-un raport absolut cu el. In orizontul paradoxului demonic, individualul e deja, prin pacat, mai presus de universal, pentru ca e o contradictie din partea universalului a dori sa se impuna celui caruia ii lipseste conditio sine qua non. O etica ce ignora pacatul este o stiinta intru totul zadarnica, dar daca mentine valabil pacatul, atunci se depaseste pe sine. Filozofia ne invata ca imediatul trebuie suspendat. Ceea ce e destul de adevarat. Dar ce nu mai e adevarat e ca pacatul si credinta sunt in mod firesc imediatul [prim].”
Citind Frica si cutremur, cautatorul credintei va ramane totusi nedumerit aproape suspendat de multitudinea de intrebari si lipsa de raspunsuri: Kierkegaard vorbeste despre credinta, insa nu crede – “[..] curajul meu nu e curajul credintei si nici ceva asemanator lui. Dar eu nu am credinta, acest curaj imi lipseste”, ne spune el. Autorul danez este filozof. Totusi, treptat isi face simtita prezenta o mare calitate umana a autorului: el ne vorbeste despre credinta din postura necredinciosului, insa fara a utiliza impostura specifica acestuia. Consider ca opera kierkegaardiana ofera omului de azi posibilitatea de a citi prezentul din cheie retrospectiva, putand astfel sesiza mai usor neajunsurile unei lumi confiscate din ce in ce mai mult de o mana de viitorologi. Secretul credintei rezida in faptul ca viata noastra trebuie sa ramana in natura ei.
„Credinta nu este o emotie estetica, ci este ceva mult mai inalt, deoarece este precedata de resemnare. Ea nu este o inclinatie spontana a inimii, ci este paradoxul existentei“
Multiculturalismul nihilist al epocii noastre, deghizat in fata umana prin tot felul de “identitati de grup” sau de interes (feminism, gay fest, solidaritati ale “libertatii de constiinta” etc.), cunoaste foarte bine ignoranta fata de sacru. O individualitate fundamentata pe o realitate sacra devine mereu demna de “suspiciune” in fata politicului. Democratia de opereta, nulitati care se vor repere si monarhisti republicani care cred ca un nume care nu este a lor poate fi un reper sau o alternativa la insanatosirea unei natiuni. Ce dreptate a avut Søren Kierkegaard cand a scris: “umanitatea autentica este pasiunea prin care o generatie o intelege cu desavarsire pe cealalta” la noi generatiile s-au “dezlanat”, si a ramas numai neintelegerea. Al naibi de pacat ca avem politicieni inculti care poate nici nu au auzit de Kierkegaard.
Instructiuni comentarii:
Pentru a comenta sub identitatea de pe blogul anterior TheophylePoliteia autentificati-va mai intai, apasand pe iconul corespunzator din formular. [ Ex. pentru autentificare Wordpress apasati iconul
]
Cu tot respectul dar mi-as permite o parafraza:
umanitatea autentica este pasiunea prin care un om/o fiinta il/o intelege cu desavarsire pe celalalt/cealalta… si de fapt n-ar fi umanitate cat ar fi inteligenta/intelepciune. Umanitatea intervine ulterior cand il ajuta ce celalalt sa-l/o inteleaga pe un/o altul/alta.
Cat priveste absolutul aflat de dincolo de puterea mintii se poate aborda diferit: adica ce reprezinta viata unui om raportata la timpul universal. Poate avea o tenta prozaica dar n-am stralucit vreodata la filosofie 😛
Salut lume bună! 🙂
Personal cred că toți gânditorii s-au confruntat cu aceeași obstacol de la începutul omenirii:
Omul nu-și poate reprezenta realitatea din jur in flux continuu, nu are “echipament” pentru asa ceva, și atunci o “feliază” cu repere diverse – salturi in continuumul realitații percepute ca evenimente iesite din comun. In memoria umană, individuala sau colectiva, aceste salturi – evenimente – limiteaza intervale, perioade, domenii, etc in care iscoditoarea minte umana caută un model dupa care se produce tot ce umple interiorul acelor intervale. Poate asa se explică faptul că, traind intr-un univers infinit, noi operam cu notiuni potrivite realitații finite – inceput, sfârșit, cauză, efect, trecut, prezent, viitor – compatibile efemerității fiintei umane care are nevoie să se ancoreze de ceva in aceasta curgere a universului, de la bang-ul initial până la black-hole final, inaccesibile percepției noastre. Ne simțim confortabil daca reușim să ne explicăm mare parte din cele intâmplate in feliuta aceasta din Infinit accesibilă nouă, cuprinsă intre un inceput și un sfârșit. Tot ce ne depăseste puterea de gândire intră, dupa caz, in categoriile “voia Domnului”, “nu se poate”, “e ilogic” sau “e o nebunie”.
In societate, mediu creat de om pentru confortul sau din momentul când a realizat propria unicitate dar și instrainarea de restul naturii, continuumul social a fost “parcelat” in generații – ale părinților, moșilor, strămoșilor.
Evidentierea (diferentierea prin ceva anume) generatiilor a devenit necesitate atunci când rapiditatea evolutiei societații s-a apropiat de viteza de innoire a generatiilor. Pâna atunci traditia si-a jucat rolul de a diminua asperitatile trecerii intre generatii, de a face mai usoară preluarea de catre tineri a răspunderilor sociale ale celor de dinaintea lor.
Acum, când evoluția societătii se face in regim de viteză la nivelul omenirii in general, ba chiar de superviteză in cazul comunităților care vor sa recupereze decalaje istorice, diferenta intre generatii devine o problemă de coeziune a omenirii…
Ce poate mai poate fi acceptat și “rulat” din sistemul de valori al generatiei anterioare?! Personal cred ca tot ceea ce tine de omenesc în general, adică:
– legaturile de suflet dintre oameni, grupate generic sub numele de respect, pretuire, dragoste pentru cei ce ti-au dat viată, pentru cei de un sânge cu tine, pentru ființa iubita, pentru cei pe care îi lasi dupa tine;
– acceptarea faptului ca oameni fiind toti, fiecare din noi e unic in felul sau, cu gândurile si părerile sale pe care suntem datori să le acceptam, cu aspiratiile și realizarile sale pe care trebuie să le onoram, cu bucuriile și durerile sale pe care sa le respectam;
– responsabilitatea care derivă din pozitia noastra de ultima verigă a evolutiei, dotată cu ratiune pentru a ingriji și a ocroti aceasta creatie unică in coltul ăsta de Univers care se numeste Terra, poate cine stie, suprema proba pentru urmatoarea etapa a destinului nostru ca specie, iesirea in spatiu;
– și, in final, acceptarea ca nefiind perfecti, nu ne putem permite intoacerea in animalitate, renuntând la calitatea de om, in viziunea mea, strop de lumină divină rodit din trupul mamei Gaya.
Numa’ atât, că restul vine de la sine…
Salut Hashule,
Frumos comentariu si foarte inteligent. Multumesc 🙂
Servus, Doc! 🙂
Onorantă apreciere din partea unui academic!
Sărbători de Pasti luminate de fericire și speranță în viitor! 😀