Apariţia statelor slave: Rusia (Rutenia) Kieveană – 2
| 05/07/2013 | Autor theophyle Categorii: Magazin Istoric |
Regiunea Kievului a dominat statul Rusiei Kievene pentru următoarele două secole. Marele Duce al Kievului controla pământurile din jurul oraşului, iar rudele sale, care îi erau subordonate, domneau în alte oraşe şi îi plăteau tribut. Culmea puterii a fost atinsă în timpul domniilor lui Vladimir (Vladimir cel Mare, 980-1015) şi Iaroslav (Iaroslav cel Intelept, 1019-1054). Ambii conducători au continuat politica de expansiune constantă a Rusiei Kievene începută în timpul domniei lui Oleg al Novgorodului. Vladimir a ajuns la 
putere în Kiev după moartea tatălui său, Sviatoslav I, în 972 şi după ce l-a învins pe fratele său vitreg Iaropolk, în 980. Ca prinţ al Kievului, cea mai mare realizare a sa a fost creştinarea supuşilor săi, proces care a început în anul 988.
Cronicile rusilor consemnează că, atunci când Vladimir a hotărât să adopte o nouă credinţă în locul vechilor credinţe păgâne idolatre ale slavilor, el şi-a trimis cei mai de încredere sfătuitori în diferite părţi ale lumii. După ce au luat contact cu creştinii catolici, evreii şi musulmanii, emisarii au ajuns în cele din urmă la Constantinopole. Aici ei au fost copleşiţi de măreţia catedralei Hagia Sofia şi de serviciul religios ţinut în aceast lăcaş de cult. Odată ajunşi înapoi în Kiev, l-au convins pe Vladimir că cea mai bună credinţă este aceea a grecilor. Vladimir a făcut o călătorie la Constantinopole şi a aranjat o căsătorie cu Ana, una dintre surorile împăratului Bizantin.
Alegerea de către Vladimir a creştinismului bizantin reflectă şi legăturile personale strânse cu Imperiul Bizantin, care domina Marea Neagră şi, prin aceasta, controla cea mai importantă cale de comerţ a Kievului, râul Nipru. Apartenenţa la biserica ortodoxă a avut pe termen lung consecinţe religioase, politice şi culturale. Cărţile sfinte erau scrise cu alfabetul chirilic în limba slavonă, traduse anume pentru slavi din limba greacă. Existenţa acestei literaturi a uşurat convertirea la creştinism a slavilor de răsărit şi le-a făcut accesibile noţiunile elementare de filozofie greacă, ştiinţe exacte şi istoriografie, fără a fi nevoie de cunoaşterea limbii eline. Prin contrast, persoanele învăţate din Europa Occidentală şi Centrală medievală studiau în limba latină. Fiind independenţi de autoritatea Romei şi de dogmele învăţământului în limba latină, slavii răsăriteni şi-au dezvoltat propria lor artă, distinctă faţa de cea a altor ţări ortodoxe.
Iaroslav (cel Înţelept) s-a luptat, de asemenea, pentru putere cu fraţii săi, fiind contestat ca prinţ al Rusiei Kievene până în 1036. La fel ca şi Vladimir la vremea lui, Iaroslav a dorit să îmbunătăţească relaţiile principatului cu restul Europei, în special cu Imperiul Bizantin. Nepoata sa, Eupraxia, fiica fiului său, 
Vsevolod I al Kievului, s-a măritat cu Henry al III-lea al Sfântului Imperiu Roman. Iaroslav a aranjat căsătorii ale surorii şi ale celor trei fiice ale sale cu regii Polonie, Franţei, Ungariei şi Norvegiei. El a fost ctitorul primului mare edificiu al Kievului, Catedrala Desiatinnaia. Iaroslav a promulgat primul cod de legi al slavilor răsăriteni: Pravila rusă, a ctitorit catedralele Sfânta Sofia din Kiev şi din Novgorod, a fost ocrotitorul clerului local şi al comunităţilor monastice şi a fost fondatorul unui sistem de învăţământ. Fiul lui Iaroslav a construit mânăstirea Pecersk, care a funcţionat ca Academie teologică a Rusiei Kievene.
În secolele care au urmat fondării statului kievean, urmaşii lui Rurik şi-au transmis puterea princiară în familie. Succesiunea la tron s-a transmis de la fratele mai în vârstă la cel mai tânăr, de la unchi la nepot, sau de la tată la fiu. Membrii tineri ai familiei domnitoare îşi începeau cariera politico-militară ca şefi ai unor regiuni puţin importante, fiind avansaţi la conducerea unora mai importante, pentru a ajunge, în final, pe mult-râvnitul tron de la Kiev. În secolul al XI-lea, prinţii şi suita lor, care era un amestec de slavi şi membri ai elitelor scandinave, au dominat societatea kieveană. Conducătorii militari şi cei politici au primit venituri şi moşii dăruite de prinţi în schimbul serviciilor militare şi politico-administrative. Societatea kieveană era lipsită de instituţii de clasă şi de oraşele cu statut autonom carcteristice feudalismului vest-european. Totuşi, în unele cazuri, negustorii, meşteşugarii şi muncitorii urbani exercitau o anume influenţă în adunările oraşelor vece, în care erau primiţi toţi bărbaţii adulţi ai localităţii. În unele cazuri, adunările orăşeneşti făceau înţelegeri cu stăpânii feudali, sau refuzau să li se supună, declarându-se loiali altor stăpâni. La baza acestei societăţi era o pătură redusă de sclavi. Mai importantă era clasa ţăranilor plătitori de biruri, care datorau muncă în natură şi bani stăpânilor lor, servitutea personală, caracteristică Europei Occidentale medievale, neexistând în Rusia Kieveană.
Rusia Kieveană nu a fost capabilă să-şi menţină poziţia de stat puternic şi prosper, în parte datorită conglomeratului de teritorii aflate sub controlul 
diferitelor clanuri. Cum membrii acestor clanuri deveneau tot mai puternici, interesele lor regionale nu corespundeau cu interesele Kievului. De aceea, conducatorii locali se luptau între ei, deseori apelând la aliaţi din exterior, precum cumanii, polonezii şi maghiarii. Între anii 1054 – 1224, au existat, mai mult sau mai puţin efemer, 60 de principate, 300 de prinţi au ridicat pretenţii la tron, iar certurile dintre ei au dus la 80 de războaie civile. În nord, Republica Novgorodului a prosperat ca parte a Rusiei Kievene, datorită controlului asupra rutelor comerciale de pe râul Volga spre Marea Baltică. În timpul declinului Rusiei Kievene, Novgorodul a devenit tot mai independent. Novgorodul era condus de o oligarhie locală. Principalele hotărâri erau luate de adunarea orăşenească, tot această adunare alegând principele local şi comandantul militar.
În secolul al XII-lea, Novgorodul a dobândit propriul arhiepiscopat, ca semn al importanţei şi independenţei politice. Prin structura politică şi activităţile comerciale, Novgorodul se asemăna cu oraşele nord-europene ale Ligii Hanseatice, alianţa prosperă care a dominat activitatea comercială din Barea Baltică între secolele al XIII-lea şi al XVII-lea.
În nord-est, slavii au colonizat teritoriile care aveau să devină mai târziuPrincipatul Moscovei prin cucerirea şi asimilarea triburilor fino-ugrice care erau deja aşezate în zonă. Oraşul Rostov era cel mai vechi centru urban din nord-est, dar el a fost, mai întâi, sub sezeranitatea Suzdalului şi mai apoi a Vladimirului, care avea să devină capitala principatului Vladimir-Suzdal. Datorită tot mai deselor incursiuni ale nomazilor turcici din “Stepele Sălbatice” în regiunea Kievului, s-a înregistrat o importantă migraţie spre nord a slavilor. Cum regiunile sudice erau depopulate prin plecarea boierilor, meşteşugarilor şi oamenilor de rând, principatul Vladimir-Suzdal a devenit o putere dominantă în cadrul Rusiei Kievene.
Instructiuni comentarii:
Pentru a comenta sub identitatea de pe blogul anterior TheophylePoliteia autentificati-va mai intai, apasand pe iconul corespunzator din formular. [ Ex. pentru autentificare Wordpress apasati iconul
]
mulţumesc pentru lămuriri
fino-ugrici în etnogeneza rusă 🙂
mă gândesc, la urma urmei ucrainienii sunt mai aproape etnic de ruşi sau de polonezi?
şi oare când a început separarea lingvistică în Rusia Kieveană?
adică de când s-au considerat ucrainienii şi bieloruşii ceva diferit de velicoruşi?
in 988 nu existau crestini catolici. Acestia au aparut dupa schisma, cand regii franci au impus papa dorit de ei si au exterminat clerul latin din peninsula italica, clerul galic din fosta provincie Galia, multi crestini care nu recunosteau papa impus de franci si ramasesera in legatura cu Bizantul.
Cum sa nu existe?! Exista Biserica Latina cu hegemon la Roma si exista Biserica Bizantina cu hegemon la Constantinopol cu doctrine diferite si cu conclavuri diferite deja din secolul al VIII-lea.