Eşecul proiectului militar european şi lumea fără arbitrii (1)
| 11/02/2013 | Autor theophyle Categorii: GeoPolitica, International, Militare |
Când apare perspectiva războiului, cei care se fac că plouă sunt priviți cu la fel de mult dispreț ca și cei care se fac vinovați de pornirea războiului. Așa se explică de ce, la începutul conflictului din Irak, americanii i-au botezat pe francezi „maimuțe lașe îndopate cu brânză“. In original de la Economist – When young men go to war resentment turns against those shirking danger. In Iraq the Americans denounced the French as cheese-eating surrender monkeys. (Aici)
Probabil ca apartenenta la o natiune nu poate schimba firea umana. Polaritatea in relatiile internationale exprima felul in care puterea este impartita si exprimata in aceste relatii. Istoria umana a cunoscut toate felurile posibile de a imparti puterea, influenta si resursele planetei intr-un anumit interval de timp istoric. De la unipolaritatea Egipteana (intre 3150 si 1285 î.Hr) la unipolaritatea Elenistica pe timpul lui Alexandru Macedon (intre 331 si 323 î.Hr) si in sfarsit la unipolaritatea reprezentata de Republica si Imperiul Roman (in perioada dintre 188 î.Hr – 395 d.Hr). Ultima perioada de unipolaritate (eu zic aparenta) a fost reprezentata de Statele Unite intre 1991 si 2001.
Bipolaritatea reprezinta impartirea puterii intre doua tabere, exact asa cum s-a intamplat pe timpul Razboiului Rece. Bipolaritatea impreuna cu arsenalul atomic au adus cea mai lunga perioada de pace din toate timpurile in Europa. Razboiele se duceau prin “ părţi proxi” si cine putea sa prospere a prosperat. Probabil ca din 2001 lumea a intrat intr-o situatie de multipolaritate internationala, bazata pe multipolaritati mondiale si regionale. Polii de putere mondiali sunt disputati de SUA, Rusia, China, UE.
Trebuie sa mentionez evenimentele din Orientul Mijlociu ma ingrijoreaza profund si nu pentru ca un dictator sau mai multi isi iau talpasita cu sau fara miliardele pe care le-au furat popoarelor pe care le-au condus, ci pentru ca aceste evenimente pe care le-am descris in articolul postat pe Contributors.ro “Avioanele dictatorilor” pot aduce o planeta intreaga la pierzanie, daca nu militara, cel putin economica.
Orientul Mijlociu este in zilele noastre poate cel mai mare arsenal militar conventional din lume. In mare, vorbim de cel putin 2000 de avioane de lupta, de ultimele generatii de armate, care impreuna inseamna aproximativ 2 milioane de militari profesionisti si antenati, cam 6-7000 de tancuri si aproape un milion de guri de tun. Orientul Mijlociu este si una dintre cele mai strategice zone geografice de pe globul pamantesc, resursele de hidro-carburi (pe terminate) ale acestei zone intretin capacitatile industriale ale multor state. Din nefericire Orientul Mijlociu este terbil de apropiat de Europa.
Compromiterea totala a Organizatiei Natiunilor Unite (ONU), impreuna cu lipsa de eficienta a politicilor externe ale Uniunii Europene, care cu un preşedinte de genul lui Herman van Rompuy si un ministru de Externe 
de felul Catherinei Ashton, fac ca Europa sa arate foarte rau. Chiar cei mai mari susţinatori ai proiectului european recunosc ca cele doua personaje, atat de semnificative in reprezentarea Europei, nu arata atat de bine nici publicului european si nici “partenerilor de afaceri” ai Europei. Bineinteles ca nu ma refer la prezenta lor fizica, ci la prestatia lor. Catherine Ashton, fosta comisară europeană pentru Comerţ, la inceputul mandatului ei a declarat pe scurt că îşi va da toată silinţa. Între timp, se pare că şi ea a ajuns să creadă că nu este suficient de competentă pentru postul pe care-l ocupă. Cel puţin la nivel public este mereu preocupată să se apere. Faţa palida a Europei nu poate fi nici arbitru si nici negociator.
Americanii au probleme acasa. Un Presedinte slab ca Obama a “luat-o peste nas” aproape de fiecare data si in fata oricaruia dintre partenerii americani sau adversarii ei, total lipsit de experienta internationala si de caracterul pe care un Presedinte al Statelor Unite are nevoie, a incredintat politica externa dnei Clinton, care este sabotata aproape tot timpul de “bigmouth” Biden sau mai bine “Biden-Who”, asa cum l-a caracterizat Generalul (demis) Stanley McChrystal. Deci nici de acolo nu ne putem astepta la un arbitraj.
Din nefericire, intr-o lume fara arbitrii, conflictele vor fi mai violente si mai sangeroase. Disputele vor ajunge la nivelul “gastilor de cartier” si asta este grav. Sa speram ca pana la urma lucrurile se vor aranja, nici nu doresc sa-mi inchipui altfel.
Realist vorbind, Franța și Marea Britanie sunt singurele state europene care își permit să trimită din scurt forțe militare în afara granițelor. Doar că Parisul nu voia să-și asume vreodată rolul de lider al ostilităților. Sperase, de fapt, că va 
putea trimite doar un grup de experți, ca parte dintr-o misiune de instruire europeană, la rândul său parte dintr-un contingent internațional condus de forțele vest-africane, la rândul său parte dintr-o strategie politică amplă a ONU de restabilire a democrației în zona de sud a țării și de reconciliere cu rebelii din nord. Atacul agresiv al jihadiștilor asupra sudului i-a forțat însă pe francezi să renunțe la abordarea indirectă și să se avânte cu capul înainte. Pe de altă parte, situația din Mali ar trebui să fie la îndemâna „trupelor de luptă“ ale UE – formațiuni de câte 1.500 de soldați disponibili la orice oră. Actualul contingent activ, „trupele de luptă Weimar“, sunt conduse de Polonia, cu sprijinul Franței și Germaniei. Pentru polonezi, deja implicați în operațiunile din Afganistan, misiunea din Mali este o piatră de încercare prea mare.
La rândul său, Berlinul nici nu vrea să audă de război. Așa se explică de ce, deși au fost constituite încă din 2007, trupele UE nu au avut parte, până acum, de acțiune. Entuziasmul cu care a fost întâmpinată lansarea lor este acum tot mai palid. Inițial, era prevăzut ca, la fiecare șase luni, să fie stabilite prin rotație câte două contingente de luptă, ce puteau fi mobilizate în situații de urgență. Din cauza contribuțiilor modeste ale statelor membre, s-a ajuns la un singur contingent.
„L’Europe de la défence“, cum numiseră francezii ideea unei forțe armate autonome a UE, are un istoric nefericit. Chiar Franța s-a opus acestui concept, încă din 1954. În timpul războaielor balcanice din anii ‘90, Europa a constatat cât de mult ajunsese să depindă de America, așa că, în 1998, la summitul de la 
Saint Malo, Tony Blair și Jacques Chirac au readus în prim-plan ideea unei capacități militare comunitare. Ceea ce nu a fost pe placul SUA, care se temea că Franța voia astfel să diminueze influența mondială a NATO. Un deceniu mai târziu, în 2009, Franța s-a reîntors la conducerea NATO, ceea ce a dat încredere Americii, care a început, peste noapte, să încurajeze planurile de înarmare a Bătrânului Continent. Pentru ca, anul trecut, Marea Britanie să-și utilizeze dreptul de veto împotriva proiectului de înființare a unei armate europene. La comanda aceleiași Marii Britanii, NATO a preluat frâiele operațiunii din Libia, închizând astfel gura celor care vizau o intervenție militară în numele UE.
Acum, însă, în Europa se pun bazele unui pragmatism franco-britanic. Franța a renunțat la ambiția creării unor instituții armate formale, iar Marea Britanie a început să accepte beneficiile unei înarmări modeste. Așa a apărut Operațiunea Atalanta, îndreptată împotriva piraților din apele somaleze. Apoi, UE desfășoară un program de antrenament pentru forțele somaleze și achită costurile intervenției militare africane din Somalia, acțiuni care au diminuat deja nivelul pirateriei de aici, dându-i acestui stat extrem de sărac nădejdea unui viitor mai bun.
Poziția geostrategică a Europei trece printr-un proces de transformare. Pe măsură ce America își concentrează atenția asupra Pacificului, Europa trebuie să învețe să-și poarte singură de grijă. Chiar și cu resurse limitate: criza datoriilor a forțat multe guverne să reducă bugetele de apărare (este inclusiv cazul Franței și al Marii Britanii). Chiar și dacă ar dispune la discreție de bani, echipamente și soldați, Occidentul nu a găsit încă formula succesului în războaiele externe. Intervențiile din Irak, Afganistan și chiar și Libia nu pot fi numite succese în adevăratul sens al cuvântului. Unii europeni sperau că cele trei misiuni vor tăia din apetitul pentru genul acesta de aventuri. Doar că războiul din Mali a izbucnit pe neașteptate și, după toate semnele, era oricum inevitabil. Iar cetățenii celui mai răsfățat continent trebuie să realizeze că aceasta nu va fi, nici pe departe, ultima oară când Europa va fi nevoită să ridice armele. Un prim articol intr-o serie de articole geopolitice despre viziunea militara Europeana.
Bibliografie, note si citate:
The European Council on Foreign Relations (ESFR) – London, UK
Brookings Institution– Washington, D.C. USA
Canadian Defense and Foreign Affairs Institute (CDFAI) – Calgary, Alberta – Canada
The Economist – Europe in a foreign field
Center for Security Studies (ETH) Zurich Forschungsstelle für Sicherheitspolitik und Konfliktanalyse. Zurich, CH.
The New York Times
The Financial Times – London
Deutsche Welle
Instructiuni comentarii:
Pentru a comenta sub identitatea de pe blogul anterior TheophylePoliteia autentificati-va mai intai, apasand pe iconul corespunzator din formular. [ Ex. pentru autentificare Wordpress apasati iconul
]
