Ziarul de Duminică – 23 iunie 2013
| 23/06/2013 | Autor theophyle Categorii: Ziarul de Duminica |
Ziarul de Duminica propune cititorilor Politeia cele mai bune articole publicate in cursul saptamani in media on-line. Articolele nu sunt mentionate intr-o ordine anume.
Deutsche Welle. Neîncrederea în propriul popor. Petre M. Iancu
Spre a-şi explica puternica rezervă faţă de instrumentul consultărilor populare, mai-marii USL au trimis la cel mai negru capitol al istoriei germane. Dar, semnificativ, au făcut-o într-un mod extrem de defectuos. E chiar curios câtă incultură şi incompetenţă istorică şi politică afişează liderii USL. Or, unul dintre ei, liderul PNL Crin Antonescu, este el însuşi istoric de profesie. Iar Victor Ponta şi-a trimis nu de mult mâna dreaptă, pe Dan Şova, la reciclare, la muzeul Holocaustului din Washington, după ce demnitarul PSD-ist făcuse o aberantă afirmaţie negaţionistă. Puterea nazistă s-ar fi “instaurat prin referendum-uri”, a afirmat bunăoară, în chip cu totul greşit, Victor Ponta. Spre mai buna informare a premierului să notăm că puterea nazistă s-a instalat prin alegeri, democratice chiar, în 1933. Alte inepţii a susţinut, la rândul său, alt om extrem de important în ierarhia puterii, în speţă şeful PNL, al Senatului şi al Comisiei de Revizuire a Constituţiei. Potrivit lui Crin Antonescu „…Hitler, după ce a ajuns cancelar….s-a apucat de nişte referendum-uri în baza cărora a desfiinţat celelalte partide politice, a dat legile rasiale… şi s-a ajuns unde s-a ajuns”. Aceste afirmaţii sunt flagrant neadevărate. Nici dictatura, nici legile rasiale, nici variile măsuri antiumane impuse de regimului nazist nu s-au adoptat prin plebiscit. Holocaustul nu s-a comis după un referendum. Dictatura nazistă s-a impus printr-o campanie intensă de prostire a naţiunii, iar apoi prin Legea Împuternicirii şi măsuri de forţă care au scos din joc instituţiile statului şi au pus căluş presei, prin arestări, intimidări, omucideri şi teroare. Adevărat e, în schimb, că, după război, autorii Constituţiei Republicii Federale au manifestat o reticenţă ieşită din comun faţă de instrumentul consultării populare. Conştienţi, după catastrofa nazistă, că, la un moment dat, în special în ajunul celui de-al doilea Război Mondial, ori în prima sa fază, cea victorioasă şi, potrivit propagandei hitleriste, glorioasă, germanii l-ar fi plebiscitat bucuroşi, ba chiar cu o majoritate covârşitoare, pe Hitler, dacă ar fi fost chemaţi s-o facă, părinţii Constituţiei germane s-au dovedit lucizi. Au înţeles că e posibil ca, în anumite faze, popoarele, orbite de manipularea propagandistică a idealurilor patriotice, să greşească grav. În anii 30 şi 40 ai veacului trecut germanii, într-adevăr, au greşit extrem de grav. Ca atare, după război, au impus un număr mare de „checks and balances”, un zid inexpugnabil de măsuri şi instanţe de control menite să excludă o realunecare a ţării în regim autoritar, dictatură, ori stat totalitar. Elveţienii au altă istorie. Iar Confederaţia, care dispune de o democraţie consensuală, elogiată insistent de mulţi experţi, se bizuie în largă măsură pe referendum-uri spre a-şi formula politicile. Dar nici Germania, nici Elveţia nu sunt ţări care să fi adoptat legi fundamentale de natură să absolutizeze puterea Parlamentului. Departe de a se fi redus prerogativele magistraţilor, judecătorii, în special cei ai Curţilor Constituţionale, joacă în Germania un rol cheie în viaţa publică şi sunt frecvent chemaţi să rectifice erori ale executivelor şi ale legislativului. În faţa cărora nu sunt câtuşi de puţini datori să dea explicaţii. În plus, departe de a se elimina din joc adevăratul suveran, care este poporul, prin lichidarea practic completă a ideii de referendum, se manifestă azi, în Germania, o pronunţată tendinţă de recuperare a instrumentului plebiscitului, ca semn al redobânditei încrederi în poporul german şi în maturitatea sa politică. Integral la Deutsche Welle
Gandul. Povestea unei femei capeşe şi dăunoase, de pe cheiul gârlei noastre până la Alep, şi din inima Levantului la Stambul. Lelia Munteanu
La anul una mie cinci sute şaptezeci, Chiajna Doamna, ”capeşă şi dăunoasă” (cum a înveninat-o limba lungă a cronicarilor munteni) vindea pinteni de argint, zaharicale şi mirodenii în piaţa Alepului. Vorba vine. În lumea pestriţă, unde clopotele sfintelor biserici se îmboldeau cu ezan-urile muezinilor, întrecându-se care să ajungă mai întâi la Cel de Sus, acolo, în zeama tuturor uneltirilor, îşi găsise vremelnica scăpare fiica lui Petru Rareş şi nepoata lui Ştefan cel Mare, apriga Chiajnă (cum îi slavonizaseră supuşii porecla – Despina, ce s-ar tălmăci ”Stăpâna”), pre numele ei de botez Ana. Câte nume atâtea obraze avea femeia aceasta nemiloasă şi plină de îndurare, cu inima bătând între credinţă şi tăgadă, plină de fierbinţeli şi rece ca sloiul, ale cărei degete frumoase, când se odihneau pe clavir sau pe patul puştii, miroseau a smirnă şi a sânge închegat.
Soţie şi mamă de Domn, era dăruită celor şapte coconi – Petru, Anca, Alexandra, Marina, Dobra, Mircea si Radu – pe care-i purta după cernitele sale fuste, de văduvă a veacului, de la putere în surghiun.
Hăt-acolo, la capătul Drumului Mătăsii, o azvârlise năpraznica sa fire, înfigând-o ca pe un ţăruş în inima Levantului.
Părea că Dumnezeu o smerise pe cea care şapte ani ţinuse buzduganul domnesc, luându-l din mâna nevârstnicului şi nevolnicului său fiu. Ea, care luptase sub toate porticurile puterii, care-şi făcuse proptele în haremul din Stambul, stând la masă cu sultana-valide (mama lui Soliman, căruia voi îi spuneţi Magnificul, iar noi Legiuitorul), care, când a trebuit, a încălecat punându-se în fruntea oştirii, ea, putred de bogata, altădată podindu-şi cu aur curat (solidus aureus) cărările prin Bosfor, ajunsese în sapă de lemn – negustoreasă de mărunţişuri în bazarurile Alepului. Clevetitorii răspândiseră vorba că cerşea – căci ce mai avea de vândut decât sufletul hainit? Urma să-l dea, dar tocmindu-i un preţ bun. Integral in Gandul.
Cristian Campeanu. Hai, nu faceţi toţi frumos? Viitoru-i luminos! Romania Libera
Ceea ce face noua Constituţie prin consacrarea supremaţiei Parlamentului nu este nici mai mult, nici mai puţin, decât să pregătească terenul instaurării unui regim tiranic, fie sub forma unei dictaturi elective, fie a uneia personale. Între timp, aparatul de propagandă al regimului, adică trustul lui Voiculescu ne îndeamnă, prin intermediul “ hiturilor estivale” să “facem frumos” pentru că “inevitabil va fi bine” şi “viitorul e luminos”.
La aniversarea unuit an de guvernare USL organizată de Antena 3, domnii Ponta şi Antonescu s-au angajat într-o serie de consideraţii privitoare la rolul referendumului într-o democraţie precum şi la pericolele pe care le prezintă excesul de utilizare a acestui instrument, exemplificate de însuşi prim-ministrul Victor Ponta prin afirmaţia că “puterea nazistă s-a instaurat prin referendumuri”. Crin Antonescu a susţinut acest punct de vedere cu o explicaţie de “istoric”: “Cert este că Germania nu mai are niciun fel de referendum pe nicio temă. Pentru că Adolf Hitler, care a ajuns la putere democratic câştigând cu partidul său un scor semnificativ (…), după ce a ajuns cancelar s-a apucat de nişte referendum-uri în baza cărora a desfiinţat celelalte partide politice, a dat legile rasiale, a introdus principiul Führer-ului şi s-a ajuns unde s-a ajuns.”. Domnii Ponta şi Antonescu fie mint cu bună ştiinţă, fie au cunoştinţe în cel mai bun caz limitate de istorie. Singura parte adevărată din spusele lor este că Hitler a organizat mai multe referendum-uri şi, anume patru, dintre care unul, cel din 1934 instituia, aşa cum afirmă Antonescu, “principiul Führer-ului”. În rest, nicio lege rasială sau alte orori nu a fost adoptate prin referendum în Cel de-al treilea Reich. Oricum, pentru a evita asemenea derapaje, domnul Antonescu ne-a asigurat că, potrivit noii Constituţii, preşedintele sau un număr de 250.000 de cetăţeni vor putea iniţia un referendum dar numai cu avizul conform al Parlamentului, ceea ce pare o soluţie “luminată” şi europeană. Las’ că cei doi dau dovadă de o incredibilă ipocrizie arătându-se acum îngrijoraţi de caracterul suspect al consultării populare, care necesită cenzură parlamentară, dar afirmaţiile lor cu privire la instaurarea regimului nazist şi la pericolul dictaturii sunt în cel mai bun caz false iar în cel mai rău minciuni deliberate. Integral in Romania Libera
Revista 22. Marga, debranşat la pachet cu revizuirea. Andreea Pora
Revizuirea scârţâie, USL geme, Marga a fost pus pe făraş, iar referendumul lui Băsescu a intrat în linie dreaptă. Treaba nu arată bine, iar din spatele declaraţiilor oficiale miroase a sulf. Tare de tot.
Aparent, Marga ar fi păcătuit prin nepredarea raportului de activitate al ICR pe 2012 (dar când s-a predat vreodată un raport la termen?) şi, tot aparent, votul la Constituţie s-a amânat pentru la toamnă din cauză de Curte Constituţională. Aşa să fie? Prostiile, comunismele, clientelismele şi autoritarismele lui Marga par, de fapt, să fi umplut până şi paharul celor care acum un an huleau echipa Patapievici. L-au umplut însă cu schepsis, pentru că decizia de mătrăşire a fost luată în răspărul lui Antonescu, dispus să facă scut în apărarea lui Marga. N-a apucat, Comisiile de cultură şi de externe din Senat l-au executat din scurt, în timp ce şeful era cu treburi prin Croaţia. Pesediştii susţin că izbânzile lui Marga, începute cu caloriferul şi terminate cu atacul la „viteza inacceptabilă“ cu care lucrează Ministerul de Externe, dar şi păşunismele exportate de ICR deveniseră deranjante pe plan extern pentru imaginea României, deci şi pentru a lui Ponta, chitit să-şi cârpească o haină de european. Or, Marga nu doar că pusese pe butuci proiecte şi oameni de valoare, dar, zice-se, lucra doar pentru patronul său direct, Antonescu, băgând fitile împotriva premierului. Colac peste pupăză, notele informative ale lui Marga începuseră să facă deliciul lumii culturale de pretutindeni, la orizont se profilau nişte scandaluri de corupţie prin Germania, iar ICR devenise permanent subiect de scandal. Debarasarea este o recunoaştere indirectă a greşelii făcute în debutul puciului din vara lui 2012, care a reuşit să coalizeze artişti, intelectuali şi societate civilă din România şi din Occident, precum puţine alte cauze au reuşit. Nostim este că Marga a pierit de mâna pe care a lins-o, a politicului, PNL luptând cu baioneta insultelor şi a agresivităţii ca ICR să fie trecut de la preşedinte în ograda Senatului. Integral in Revista 22.
EVZ. Sfârşitul unei căsătorii marganatice. Florin Toma
O spun proverbialii deştepţi cu apoftegme-n sânge. Că orice lucru care începe prost, sfârşeşte şi mai prost. Dacă vreţi s-o-ntoarcem însă şi pe partea ailaltă, dar uşure, să n’se arză, mai punem la bătaie şi câteva aforisme de moravuri uşoare. Adică, prostul nu e prost destul, dacă nu e şi fudul. Sau: Fereşte-te să stai în faţa taurului, în spatele calului şi în orice parte a prostului. Ori: Doar prostul se apucă de un lucru prost. Şi eşuează, de pildă, ca Antonescu în Senat sau ca felia de pâine scăpată în rahat. Singura consolare este că prostul rămâne la fel de prost. Nu se deteriorează.
Ca dinozaur, Andrei Marga nu e prost, cu toate că ceva urme au fost detectate. Să ne-nţelegem: acum. Numai că el a fost criogenat la vremea iureşului dintâi, de infecţie maximă, un pic înaintea dispariţiei de acum 65 de milioane de ani. Deci…Vorba acelui banc, dacă vă aduceţi aminte, despre un caz de priapism vesel: „Aşa l-a prins îngheţul!”. Pe de altă parte, e foarte adevărat că, uneori, când ori e prea obosit, ori Îl ia cu lehamite la lingurică, Dumnezeu îşi transferă prerogativele, în sensul că îi lasă pe adjuncţi să se descurce singuri în chestiunile de creaţie umană aplicată. Adică, să-i facă aşa şi pe dincolo pe muritorii de rând. Le dă firman, dar, ca măsură de siguranţă – totuşi, trebuie să recunoaşteţi, are şi El un snop de răspunderi morale! – le cere prin rugăminţi, să promită că vor respecta întocmai şi la timp Regulamentul de Însufleţire Interioară.
Însă când i-a venit rândul la confecţionare şi lui Andrei Marga, ghinion! secunzii, osteniţi de atâtea expectaţii neîmplinite, au adormit, şi ei (pă dă rând şi de-a-mpicioarelea!), după ce, mai întâi au avut ideea de a-şi delega liota de ucenici, în marea majoritate specialişti în retarzi, să-şi încerce capabilităţile(!) constructive. Şi, ce să vezi, minune! ăia n-au dat greş. Nu s-au abătut cu niciun milimetru de la paradigma specializării lor. Şi le-a ieşit cel mai bibilit dinozaur (vezi faimosul „fecior” al lui Caragiale!).
Acuma, staţi aşa, nu mişcaţi, schimbăm linia, ne scuzaţi! Şi trecem la planul doi al naraţiunii…Când, vas’zică, aşa cum v-am obişnuit, băgăm un pic de cultură. Delicat, să nu rănim pe nimeni. Integral in EVZ.
Adevarul. De ce iubesc Rapidul. Ovidiu Nahoi
La 25 iunie, Rapidul împlineşte 90 de ani. Nu, acest articol nu este o lamentaţie. Nu e momentul. Rapidul va trece peste problemele de astăzi. Acum este, mai curând, momentul unei mărturisiri.
Aşadar, de ce iubesc Rapidul? Pentru că mai păstrează încă ceva din Bucureştii de demult, din România care ar fi putut să fie. Pentru că l-au iubit Maria Tănase şi Ioana Radu şi Gheorghe Dinică, şi Radu Enescu şi Florian Pittiş şi mulţi asemena lor, iar aceşti oameni ştiau ce merită iubit. Pentru că poate spune cu certitudine cine şi când l-a înfiinţat, într-o secţie a Atelierelor Griviţa. Pentru că a pornit de jos, pentru că la un an după înfiinţare a fost exclus din campionat din cauza lipsei echipamentului, dar asta nu l-a împiedicat să meargă mai departe, chiar cu bocancii peticiţi. Pentru că în loc să bifeze statistici, Rapidul scrie poveşti. Pentru că, nefiind cel mai aureolat club de fotbal din România, despre Rapid s-au scris cele mai multe şi mai frumoase pagini de literatură. Pentru că despre Rapid s-a scris cea mai frumoasă carte cu subiect fotbalistic din literatura română: ”Glasul roţilor de tren” de Ioan Chirilă. Pentru că a câştigat titlul din inimile noastre – ”Cupa Basarabiei” – campionatul 1941-1942, desfăşurat în condiţiile grele are războiului. Un titlu care, bineînţeles, nu avea cum să fie recunoscut în perioada comunistă şi care a rămas neinclus în palmaresul oficial al Federaţiei până astăzi. Pentru că Rapidul joacă şi azi pe singurul stadion din România inaugurat de un Rege. Pentru că eşecurile sale sunt spectaculoase precum prăbuşirea la care a asistat Alexis Zorba. Şi pentru că de victoriile sale te poţi bucura din plin, fără teamă. Pentru că ”Galeria lui Rapid n-a fost membră de partid”, pentru că Nicolae Ceauşescu nu l-a desfiinţat, deşi a vrut, de teama reaţiei populare. Integral in Adevarul.
Revista 22. Două feluri de prostie. Andrei Plesu
Pînă să-ţi piardă sufletul, trufia îţi strică mintea. Am avut de multe ori prilejul să observ în ce măsură oameni inteligenţi, dăruiţi, eventual, cu însuşiri respectabile, cad, din cauza vanităţii, în cea mai neagră (şi ridicolă) specie de prostie.
Vor să se pună în valoare cu orice preţ, vor succes public, vor funcţii înalte (pentru ei sau pentru ai lor) şi pentru asta ajung să se poarte ca nişte mecanisme decerebrate, să-şi saboteze propria inteligenţă şi propriul prestigiu, punîndu-se în situaţii jenante.
În ultimii ani, am văzut, pe diferite canale de televiziune, dezbateri politice de-a lungul cărora intelectuali plauzibili şi mai mult decît plauzibili au ţinut să „presteze” cuminte un discurs monoton, partizan, resentimentar, sub striurile căruia nu se mai percepea nici urmă de rezonabilitate, sau, măcar, de decenţă. Scriitori talentaţi, îngrijoraţi, brusc, în plină maturitate, că nu sînt suficient de vizibili, că n-au notorietatea altora, se decid să iasă la rampă şi să atace, grimasant, în direcţia pe care o socotesc rentabilă pentru publicitate.
Istorici harnici, ajunşi la o vîrstă care ar trebui să fie a înţelepciunii, se ilustrează, dezamăgitor, în militantisme de circumstanţă, acceptînd vecinătăţi stingheritoare. Seară de seară, actori, cîntăreţe notorii, universitari specializaţi în studii politice sau filosofie s-au complăcut în interminabile spectacole de cabaret ideologic, alături de tot soiul de impostori otrăviţi şi ignari. Unii au făcut-o din dorinţa de a obţine ceva, sau de a-şi vedea chipul pe ecran, alţii – animaţi de răfuieli personale, de un parapon visceral (şi lucrativ) împotriva unuia sau altuia dintre protagoniştii scenei publice. Nu interzic nimănui să aibă opinii şi să le expună. Am în vedere doar cîţiva ipochimeni care, în ultimii doi-trei ani, şi-au făcut o profesie (ei zic „o datorie”) din prezenţa contondent-volubilă în studiourile cîtorva televiziuni „de front”.
Prostia celor care, în slujba propriei vanităţi, au făcut din portretul lor o caricatură şi au devenit inutilizabili. Integral in Revista 22.
Instructiuni comentarii:
Pentru a comenta sub identitatea de pe blogul anterior TheophylePoliteia autentificati-va mai intai, apasand pe iconul corespunzator din formular. [ Ex. pentru autentificare Wordpress apasati iconul
]
Buna dimineata 🙂
este o reala placere sa- citesti articolele scrise de Nenea Iancu!
Buna mar,
sigur ca da!
ma bucur ca suntem cititi si ca se rapunde 🙂
da mar, si eu 🙂
buna dimineata !
Buna Ziggy 🙂
da un ochi pe mail sa vezi ceva interesant 😀
multumesc, am vazut – stiam 😆
cloneaza miscarea de asta vara sau ma insel ? mie mi se pare pe tiparul confiscarii pietii universitatii 😛 . dar poate gresesc .
buna ziua;
dincolo de ” retorica pamfletara” a lui ” nenea iancu” se ascunde un adevar crud,acela rostit de reagan
“Freedom is never more than one generation away from extinction. We didn’t pass it to our children in the bloodstream. It must be fought for, protected, and handed on for them to do the same.”
la noi se pare ca e nevoie de numai 9-NOUA-luni pentru a anula fragila libertate pe care o avem!
marga a reusit in 9 luni sa readuca icr-ul in anii 80!( nu exista icr atunci,dar erau centre culturale pe la paris,roma si alte cateva capitale)
ca si cato,revin la noua mea ” marota” : constitutia lui ” antonescu” va realiza acelasi lucru!
Buna intamplator,
eu sper ca poporul asta nu este atat de tampit asa cum cred politicienii de soiul lui Antonescu
cultura ” juridica&istorica” a lui ponta i-a jucat o noua festa: declaratiile despre hitler au reusit sa-l aduca la ” simpatia” germaniei de asta vara;
oricum tipul este foarte periculos prin capacitatea ” cameleonica” pe care o are
si ca ziceam de reagan,inca o ” zicere” a lui care mie imi place enorm
“How do you tell a communist? Well, it’s someone who reads Marx and Lenin. And how do you tell an anti-Communist? It’s someone who understands Marx and Lenin”
traducere aproximativa:
cum recunosti un comunist?ei bine,e cineva care citeste marx si lenin.cum recunosti un anticomunist?e cineva care intelege pe marx si lenin”
si inca una pe care ar trebui sa si-o reaminteasca toti liderii politici de azi
“The government’s view of the economy could be summed up in a few short phrases: If it moves, tax it. If it keeps moving, regulate it. And if it stops moving, subsidize it.”
(viziunea guvernului despre economie poate fi definita in cateva cuvinte: daca se misca,taxeaza,daca isi continua miscarea,impune reguli si daca se opreste ,subventioneaza”)
poate spune cineva ca nu asta se intampla azi in orice economie din lume?
buna ziua. http://cursdeguvernare.ro/cu-sufletul-la-gura-pe-decizia-pentru-nabucco-surse-3-motive-pentru-care-nabucco-a-pierdut-deja-cursa-cu-tap-guvern-inca-speram.html?utm_source=feedburner&utm_medium=feed&utm_campaign=Feed%3A+cursdeguvernare+%28CursDeGuvernare.ro%29 si cat a mai desenat tzapu pe servetele de masa traseul conductei…cine stie cand romania va mai avea sansa unui lider regional
daca e reala stirea-si pare a fi- e inca o dovada a miopiei ,lacomia si prostia politicienilor romania= in 2009 socar era “innnebunit” sa aibe o rafinarie in EU si arpechim era cea mai convenabila pentru ei;ca factor ” pshihologic,concurenta”-kazmunai-tocmai cumparase petromidia;
n-a fost sa fie;discutiile ” de ce..?” sunt inutile acum
se intampla asta: acum oltchim era ” infloritor” iar cu nabucco,nici nu mai existau alternative
http://www.evz.ro/detalii/stiri/colonelul-teodorescu-agentul-de-vanzari-al-aparatului-minune-torser-vand-si-rahat-dac-1043829.html ‘onoare ‘ de ofiter al armatei Ro.
vai de capul nostru 🙁
Postare Noua – Cabaret politic la Naşul – Dreapta? Care dreaptă?