Opera de sâmbătă: Rossini – Bărbierul din Sevilla
| 13/04/2013 | Autor theophyle Categorii: Ziarul de Duminica |
Giovacchino Antonio Rossini (1792 – 1868) s-a nascut Pesaro pe malul Marii Adriatice in familia unor muzicieni de provincie. Tatal sau cânta în 
fanfara municipală iara mama sa interpreta arii populare ale vremii. Întrucât parinţii lui erau mereu plecaţi în turnee de provincie, el a fost lăsat în grija unei bunici şi dat în ucenicie la un potcovar. Marele lui noroc au fost doi preoti, fraţii Malerbi, care recunoscand talentul copilului i-au dat primele lecţii de cânt, inclusiv acces la biblioteca lor, in care se găseau mai multe partituri de Haydn şi de Mozart, de care el a profitat.
Tatal sau bonapartist convins este arestat si trimis la inchisoare dupa infrangerea lui Napoleon si reintoarcerea austriecilor in Italia. Mama sa se mută la Bologna, unde Rossini a început să studieze serios şi sistematic muzica. A a început să compună de la vârsta de 15 ani. Prima lucrare cunoscuta a fost “Şase sonate á quatre” (pentru coarde), sonate debordând de fantezie, de spirit, dar solid ancorate în tehnica de construcţie pe care a invatat-o din compoziţiile lui Haydn si Mozart.
Stilul „rossinian” se conturează de la început, de la vârsta de 18 ani. El compune cu o extremă uşurinţă lucrări foarte diverse. Într-un interval de circa 17 ani, el va compune 40 de opere, din care aproape jumătate s-au menţinut în repertoriu international pana in zilele noastre.
Înainte de a ajunge la celebritatea universala cu „Il Barbiere di Siviglia” (Bărbierul din Sevilla), în 1816. Mai mult, poate crea uimire ascultarea a doua personaje atât de diferite ca regina Elisabeta si tânara Rosina exprimând, una, bucuria triumfătoare, alta, răutatea sa amoroasă, în aceeaşi formă („Una voce poco fa”, din Bărbierul din Sevilla). De fapt, este fapt recunoscut ca descrierea caracterelor nu este punctul forte al talentului lui Rossini.
Viziunea lui Rossini asupra noii opere italiene este în consonanţă cu întregul său comportament din prima jumătate a vieţii sale. Uneori, el pare să justifice porecla pe care i-a dat-o unul dintre contemporanii lui italieni, “Il Tedeschino“, adică „Micul german”. Acest pseudo-reproş reflectă atenţia sporită pe care Rossini a dat-o studierii partiturilor lui Haydn şi Mozart.
Activitatea de compozitor ocupă doar prima parte a vietii sale. Ea este marcată de o suită de succese care îl conduc din Italia de Nord, la Napoli, unde se căsătoreşte cu o cântăreaţă celebră, Isabella Colbran, apoi în străinătate: la Viena unde se întâlneşte cu Beethoven, la Londra şi, în fine la Paris, unde se stabileşte, în 1824, ca director al teatrului italian. Lucrările sale din aceşti ani, atât de apreciate sunt: „Scara de mătase” (1812), „Tancred” si „Italianca în Alger” (1813), „Turcul în Italia” (1814), „Elisabeta, regina Angliei” (1815), apoi, în 1816, Bărbierul din Sevilla şi „Otello”; “Cenuşăreasa” (1817), „Moise în Egipt” 
(1818), „La Donna del Lago” (1819), „Semiramida” (1823), care este ultima dintre marile opere compuse pentru scenele italiene. La Paris, va realiza înca o opera-buffa în limba italiană, apoi va scrie în franceză, „Siége de Corinthe”. Ultimele doua opere, o farsă, „Contele Ory” (1828) şi o dramă istorică, „Wilhelm Tell” (1829) sunt compuse direct de pe librete franceze.
Bolnav, epuizat psihic si moral, rătăceşte prin oraşele Italiei; în 1855 revine la Paris unde va rămâne până la moarte şi unde ţine un salon prin care trec artişti, muzicieni, scriitori. Chiar şi Richard Wagner este primit aici. In toţi aceşti ani a compus foarte puţin: un „Stabat Mater” (1842), o mică „Missa solemnis”, câteva cântece pentru voce şi pian.
Moare la 13 noiembrie 1868 la Passy (azi un cartier al Parisului), în urma unei operaţii abdominale, fiind îngropat iniţial în cimitirul Père-Lachaise din Paris, apoi mutat in bazilica „Santa Croce” din Florenţa (Italia).
Gioacchino Rossini a fost unul dintre cei mai aclamaţi şi mai populari compozitori, bucurându-se de o faimă rar întâlnită, în timpul vieţii sale. Aceasta se datorează frumuseţii melodiilor, strălucitoarelor şi optimistelor arii, pline de vervă şi ironie, care se află din abundenţă în creaţia sa. Alături de Vincenzo Bellini şi Gaetano Donizetti, Rossini a fost unul din compozitorii de frunte ai operei bel canto.
Bărbierul din Sevilla
Il Barbiere di Siviglia ossia L’inutile precauzione, titlul integral in limba italiana, este o operă bufă în trei acte, compusă în 1816 avându-l ca figură centrală pe Figaro. În unele situaţii, actul întâi şi al doilea se interpretează fără pauză, şi sunt luate drept primul act, iar al treilea drept al doilea act. Alte personaje la fel de importante sunt Rosina, Don Basilio, Doctorul Bartolo şi 
Contele Almaviva. Personajele secundare sunt Bertha, Fiorello. Acţiunea se petrece în Sevilla (Spania), la jumătatea secolului al XVIII-lea. Aceasta operă a fost inspirată din nuvela lui Pierre Beaumarchais cu acelaşi nume.
Libretul este simplu si urmareste vag nuvela lui Beaumarchais. In primele doua acte Don Basilio îşi învaţă interlocutorul cum să scape de Almaviva, utilizând intrigi calomnioase. În casă intră Almaviva, deghizat în ofiţer şi cere găzduire. Bartolo surprinde un schimb de biletele şi face scandal. Jandarmii sosesc, dar, la legitimarea contelui, se retrag, lăsându-i pe toţi uimiţi.
In actul al III-lea, Almaviva se reîntoarce, travestit în maestru de muzică, pentru a-l înlocui pe Basilio, bolnav. Ca să câştige încrederea Rosinei, îi da acesteia un bilet (din partea lui Almaviva). În timpul lecţiei, cei doi îndragostiţi, sub ochii lui Bartolo, îşi marturisesc iubirea. Intrarea neaşteptată a lui Don Basilio riscă să răstoarne toate planurile, înfuriindu-l pe Bartolo, care îşi dă seama că a fost păcălit. Bătrânelul a trimis după notar, ca să urgenteze căsătoria cu pupila sa, convingând-o pe Rosina ca Lindoro nu este decât un mijloc al lui Almaviva. Începe furtuna şi, găsind un moment prielnic, Figaro şi contele vin să o ia pe Rosina. El refuză să-i urmeze, dar Almaviva îşi dezvăluie adevărata identitate. Basilio este de acord, contra unui „cadou”,să le slujească drept martor, iar Bartolo, odată ce i-a trecut supărarea, acceptă situaţia, cu atât mai mult, cu cât îl va consola zestrea fetei.
Il barbiere di Siviglia, cavatina di Figaro: “Largo al factotum della citta”; Gino Quillico.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=LFt-iSxjmGs&feature=related]
Maria CALLAS – Rossini: Il Barbiere di Siviglia “UNA VOCE POCO FA”
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=SUKCn843dWs&feature=related]
Va urez o seara frumoasa cu Rossini si Bărbierul din Sevilla!
Nota: Articolul a fost postat pe Politeia Veche la data de 18 iunie 2011; vezi bibliografia in postarea originala
Instructiuni comentarii:
Pentru a comenta sub identitatea de pe blogul anterior TheophylePoliteia autentificati-va mai intai, apasand pe iconul corespunzator din formular. [ Ex. pentru autentificare Wordpress apasati iconul
]
O seara frumoasa si tie Theophyle ! 😀