Jazz de sâmbată – Chicago, Swing şi Bebop
| 07/09/2013 | Autor theophyle Categorii: Ziarul de Duminica |
Chicago jazz – In timpul primului război mondial, centrul muzicii de jazz a devenit oraşul Chicago de pe lacul Michigan, unde veniseră mulţi muzicanţi din New Orleans, alungaţi de condiţiile nefavorabile ale unui port militar, printre aceştia King Oliver, Louis Satchmo Armstrong cu formaţiile Hot Five şi Hot 
Seven, Johnny Dodds cu New Orleans Wanderers. Ceea ce se înţelege astăzi ca “Stil New Orleans” nu este jazzul arhaic de la început, când nu existau înregistrări pe discuri, ci muzica executată în Chicago în jurul anului 1920 de către muzicanţii proveniţi din New Orleans. Aici se dezvoltă în mod deosebit stilul Blues, reprezentat de renumita cântăreaţă Bessie Smith. În “Stilul Chicago” predomină rolul solistului improvizator şi saxofonul devine tot mai mult folosit. Cornetistul Bix Beiderbecke a întruchipat în mod deosebit stilul dezvoltat în Chicago. În formaţiile lui Louis Armstrong componenţii improvizau în acelaşi timp, dintre aceştia se detaşa însă sunetul trompetei lui Satchmo, capabil să creeze variaţii infinite pornind de la aceeaşi temă. Armstrong a exercitat o influenţă considerabilă şi asupra cântăreţilor de jazz, nu atât prin felul cum interpreta textele melodiilor, cât prin forma denumită Scat, o succesiune de vocale şi silabe care imitau sunetul unui instrument.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=6MzU8xM99Uo]
Swing Jazz – Cuvântul “swing” este folosit în două sensuri. Pe de o parte indică un element ritmic, din care se obţine o tensiune caracteristică jazzului, pe de altă parte desemnează stilul de jazz al anilor treizeci, cu apariţia marilor orchestre (Big Bands), în frunte cu cea a clarinetistului Benny Goodman, “The King of Jazz”. Benny Goodman a inclus în orchestra sa şi muzicanţi de culoare, ca pianistul Teddy Wilson, vibrafonistul Lionel Hampton, chitaristul Charlie Christian, împotriva principiilor segregaţiei rasiale. Altă mare orchestră era aceea a lui Fletcher Henderson, care reunea acordurile orchestrei cu strălucirea improvizaţiilor individuale. Pianistul Duke Ellington a pus bazele orchestrei sale în această perioadă, pe care a condus-o până în anul morţii sale, în 1974. Duke Ellington compunea bucăţile din repertoriul propriu, cu o durată de la câteva minute (Sollitude, Sophisticated Lady), până la aproape o oră (Black, Brown and Beige). În Kansas City a apărut orchestra pianistului Count Basie, caracterizată printr-o interacţiune ritmică a diferitelor secţiuni, alternând cu improvizările libere ale soliştilor, ca saxofonistul tenor Lester Young.Anii treizeci au reprezentat în acelaşi timp epoca marilor solişti, saxofoniştii Coleman Hawkins şi Johnny Horges, bateristul Gene Krupa, trompetistul Rex Stewart, pianistul Teddy Wilson şi mulţi alţii. Cântăreţe de jazz vestite din această epocă au fost Ivie Anderson, Billie Holiday şi Ella Fitzgerald.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=3mJ4dpNal_k]
Bebop Jazz – În anii patruzeci, numeroşi muzicieni din orchestrele de jazz au început să se elibereze de cadrul conservator al orchestrei şi de stilul swing şi, reuniţi în grupuri mici, lăsau frâu liber virtuozităţii pe ritmuri foarte susţinute. Aşa s-a născut stilul “Bebop”, care marchează o evoluţie importantă axată pe abilitatea tehnică a interpreţilor şi pe complexitatea ritmică şi armonică, datorat în primul rând pianistului Thelonius Monk, saxofonistului Charlie Bird Parker şi trompetistului Dizzy Gillespie. Acest stil a însemnat o schimbare radicală în jazz: din muzică dancing a devenit o artă intelectuală de prim rang, fără concesii făcute marelui public. Alte personalităţi ale stilului Bebop au fost trompetistul Fats Navarro şi cântăreaţa Sarah Vaughan.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=cRvUyMpoQgA]
Un weekend placut!
Instructiuni comentarii:
Pentru a comenta sub identitatea de pe blogul anterior TheophylePoliteia autentificati-va mai intai, apasand pe iconul corespunzator din formular. [ Ex. pentru autentificare Wordpress apasati iconul
]
