Articole pe subiectul: Magazin Istoric

Feudalismul de la Daimyo la Şogun (1/3)

 În urma reformei Taika, din anul 645, vechii șefi de clanuri și-au menținut statutul. Reforma Taika a fost înfăptuită în urma distrugerii de către prințul Nakanoe a clanului Saga, care reușise să înlăture pentru scurt timp familia imperială de la conducerea statului.  Aristocrații, în afară de lotul personal (shōen) – pe care îl stăpâneau în funcție de rangul de la curte, de funcția ocupată în aparatul de stat, adică în calitate de stare privilegiată, mai primeau de la împărat și loturi pentru rang (iden), loturi pentru serviciul prestat (shikibunden și kubunden), loturi pentru merite (kōden), loturi dăruite (shiden) ș.a. Astfel s-a creat marea proprietate funciară.

Loturile de pământ acordate nobilimii, pentru rang și funcție, rămâneau în folosința persoanelor respective atâta timp cât își păstrau funcția sau rangul, adică pe timp limitat. Aceste loturi erau de la 40 până la 1.250 ori mai mari decât lotul unui țăran. Nobilii mai puteau primii și donații, pe care împăratul le făcea pentru merite deosebite (de exemplu: familia Fujiwara va primi o suprafață mare de pământ pentru sprijinul pe care l-a acordat în revoluția Taika, din anul 645). Aceste loturi intrau în proprietatea definitivă a aristocratului respectiv. Cu timpul dreptul de folosire pe timp limitat a pământului începe să capete un caracter formal și se transformă de fapt în proprietate definitivă a nobilului. Terenurile defrișate deveneau, de asemenea, proprietate definitivă a nobilului care întreprindea acest lucru, fapt legiferat în anul 743.

Fiecare clan (uji) avea dreptul să-și bată moneda proprie, și astfel banii nu puteau circula liberi în orice parte a arhipelagului. Până la urmă, situația daimyo-ilor s-a înrăutățit, deoarece veniturile lor scădeau, iar cheltuielile creșteau. Unii daimyo făceau tot posibilul să supraviețuiască prin majorarea dărilor în orez, suplimentând dările în bani și alte produse care au încordat și mai mult atmosfera social-politică.

De obicei, tinerii căsătoriți locuiau la părinții soției, în sarcina cărora rămânea întreținerea familiei nou înjghebate. Alteori, fiecare membru al tânărului cuplu locuia la părinții lui, soțul venind să-și viziteze soția (obicei matrimonial numit tsumadoi). Încetarea vizitelor era echivalentă cu divorțul. Mai rareori tinerii se mutau într-o casă nouă, care nu era nici a părinților fetei nici a băiatului. Dar și în acest caz sarcina întreținerii cuplului revenea tot părinților fetei, care lăsau casa moștenire fetei, nu băiatului.

 Femeia epocii Heian (794-1185) și-a păstrat independența materială, având dreptul de a poseda bunuri, palate și moșii, de a le moșteni și transmite urmașilor. Ea nu putea fi măritată împotriva voinței sale, dar de obicei aceasta accepta mariajul propus de părinții ei. Ea beneficia în egală măsură cu bărbatul de învățământ și cultură, de participare la ceremoniile laice și religioase. Din rândul femeilor aristocrate s-au născut poete și prozatoare de excepție (de exemplu: Murasaki Shikibu cu al ei „Genji Monogatari” – tradus și în limba română). În perioada Heian au apărut circa 200 de romane, povestiri, jurnale personale, memorii și eseuri, majoritatea fiind scrise de femei. Din această producție s-au păstrat circa 20 de titluri.

Numele de botez nu era purtat de japonezul medieval toată viața. Orice nume nou, fie el pseudonim, poreclă sau titlu, se trecea în tabelele genealogice, registrele templelor, în cronici și în alte documente oficiale. Aceasta numai în ce privește bărbații, copilul de sex feminin nefiind înregistrat în nici un act oficial.

Nobilii și funcționarii imperiali erau obligați să țină seama de o anumită etichetă referitor la îmbrăcăminte. În perioada Heian luxul în îmbrăcăminte va atinge culmea. În mediul aristocratic se purta o haină foarte lungă, cu mâneci atât de largi încât, atunci când cel ce o purta sta cu brațele încrucișate, pulpanele mânecilor îi ajungeau până la genunchi. Pantalonii (hakama) erau de asemenea atât de largi încât păreau o fustă. Pe cap se purta o bonetă neagră, de hârtie lăcuită sau de tifon, legată sub bărbie cu o panglică de mătase. Forma și culoarea veșmântului variau în funcție de rangul persoanei. Nobili de la curtea imperială purtau veșminte cu atât mai lungi, cu cât erau de rang mai înalt, rang pe care îl indicau în primul rând prin forma pălăriei. De ea atârna la spate un fel de tub de lemn prin care era trecut smocul lung de păr din creștet.

Daimyo este reprezentanul marii nobilimi in Japonia feudala.  Etimologic se poate traduce in “mare nume” (dai-mare și myo-nume). Daimyo a fost un senior feudal aparținând elitei samurailor care a apărut în secolul al XIV – XVI (divergente cronologice)  ca vasal direct al shogunului. Daimyo trebuia să posede un domeniu care să producă cel puțin 10.000 koku [1 koku = 180 l/kg] de orez pe an și să aibă în slujba sa cel putin 100 de samurai.

După lupta de la Sekigahara din anul 1600 au existat două categorii distincte de daimyo: din prima categorie fac parte “daimyo de interior”, care furnizau cadre pentru armată și administrație datorită alianței lor cu familia shogunală Tokugawa, iar din cea de-a doua categorie fac parte “daimyo de exterior”, care au fost inamicii clanului Tokugawa în lupta de la Sekigahara, fiind socotiți drept niște posibili rivali. În ultima parte a regimului Tokugawa existau circa 300 de daimyo, disparuți dupa restaurația imperială Meiji din anul 1868, ei au dispărut.

Daimyo erau adesea poligami, având mai multe soții dintre care una era principală și se numea “doamna din odăile dinspre miazănoapte” (kitanokata), întrucât locuia, conform obiceiului, în pavilionul nordic al palatului. Celelalte soții locuiau în câte o clădire separată primită de la părinții lor. Nobilul coabita liber cu fiecare soție sau concubină pe rând. Femeia aristocrată era strict subordonată soțului.

Fiii nobililor începeau școala de la șapte ani, învățând scrierea japoneză și chineză și, pe de rost, sutre budiste, poeme japoneze și fragmente întinse din clasicii chinezi. Adesea înalta aristocrație își trimitea copiii să fie educați și instruiți în mănăstiri. Aici rămâneau până la vârsta majoratului, își rădeau sprâncenele, se machiau ca femeile și serveau ca paji pe lângă călugări. (În Japonia medievală homosexualitatea  era admisă și frecventă.) Programul de învățământ mai cuprindea și studiul caligrafiei, al poeziei chineze, al muzicii, al picturii, al etichetei și felului de a recunoaște diferitele varietăți de ceai, de parfumuri sau de bulbi de iris. La vârsta majoratului fiicele aristocraților își rădeau sprâncenele și își căutau un soț sau făceau tot ce le sta în putință să ajungă una din concubinele imperiale. Căsătoria era aranjată de părinți.

 

Bibliografie si citate:

Mihnea Voicu Șimăndan, Spiritul Japoniei medievale – The Spirit of Mediaeval Japan, editie bilingva (romana-engleza), Editura Nipponica, Bucuresti, 1999.