Urăsc, deci exist!
| 05/09/2013 | Autor theophyle Categorii: Magazin Politic |
Moto: “Ura acuză fără să ştie. Ura judecă fără să audă. Ura condamnă după bunul ei plac. Ea nu respectă nimic, crede că înfruntă un complot universal. La capătul puterilor, cuirasată în platoşa resentimentului ei, tranşează totul printr-o samavolnică şi suverană ticăloşie. Urăsc, deci exist.” André Glucksmann- Discursul Urii
USL a ajus la guvernare prin propagarea urii si prin generalizarea ei. Astazi ei incep sa culeaga roadele urii nerationale, fara nici sens si fara motiv. Este inceputul? Depinde de voi!!!
Cu o luciditate si o capacitate dureroasa de pune cele mai dure adevaruri pe hartie, Andre Glucksmann evidentiaza principala problema morala a secolului al XXI-lea – supravietuirea umana inseamna supravietuirea in fata sentimentului urii.
Discursul urii nu este un eseu asupra urii în sine, ci este un eseu despre cenzura urii, despre bagatelizarea ei dar şi despre amplificarea ei folosind-o cu o mai mare întensitate. Chiar dacă ne prefacem că n-o vedem, chiar dacă aparent nu-i dăm insemnatate, ura devine parte din vieţile noastre marcând-ne existenta publică sau privată.
Cele două războaie mondiale care au bântuit omenirea secolului al XX-lea au reuşit să pună între paranteze însăşi ideea de umanitate. Până unde poate merge inumanul din om şi de unde începe lipsa de speranţă a individului? Iată întrebări la care nu s-a găsit încă răspuns. Şi noul tip de război ce nu cunoaşte frontiere, terorismul, justifică aceste întrebări fără răspuns, deocamdată. Terorismul de ultimă generaţie se autoproclamă reguli, fără limite, departe de războinicul tradiţional care încerca să-şi înfrâneze propria ură şi s-o strunească pe-a duşmanului. Teroristul de azi este un posedat, o bombă vie care face un tot cu ura proprie. Furia sa lăsată fără zăgazuri nu cunoaşte armistiţiu şi substituie demonstraţiei forţei, de altădată, demonstraţia propriei uri.
Urmatoarele rânduri reprezintă prefaţa de la Discursul urii, apărută în 2004 în Franţa şi în 2006 în România. Lucrarea este un adevărat manifest împotriva celor care incearcă a nega realitatea inventând fel de fel de scuze pentru crima cea mai odioasă: antiamericani, antimondialişti şi antisemiţi deghizaţi în antisionişti, toţi servind cu bună ştire sub flamura totalitarismului şi a terorismului nihilist.
Când arzătoare şi brutală, când insidioasă şi glacială, o ură neobosită bântuie lumea. Spectrul ei obstinat şi îndărătnic tulbură relaţiile private şi problemele publice. La fiecare dintre apariţiile ei, ne prefacem că am căzut din nori. Imprevizibila agresivitate: prietenii se iubeau atât de mult mai înainte de a se măcelări! Ce inimaginabilă cruzime îi determină pe nişte iubiţi atât de tandri şi de blânzi să se ridice unul împotriva celuilalt? O ferocitate de necrezut distruge o familie unită printr-o îndelungată viaţă de trudă şi de emoţii împărtăşite, răbufniri de violenţă descumpănesc un oraş asistat şi repus în drepturi…
Şi fiecare se simte atunci jignit, descoperind că primăriile, şcolile şi comisariatele nu izbutesc să le vină de hac conflictelor iscate la nivel de scară de imobil, la fel ca ONU, care, înarmată cu sacrosancta ei lege internaţională, se chinuie lamentabil să instaureze o pace planetară pretutindeni dorită, pretutindeni visată, necontenit dinamitată. Miopia persistă, iar cei care cu siguranţă vor să moară idioţi intonează veşnicul refren: “Cum e cu putinţă aşa ceva în secolul al XX-lea?”, adus la zi: “Cum e cu putinţă aşa ceva în secolul al XXI-lea?”
Gura lumii se ghidează după pretenţia de a fi dat pagina mai departe, uitând trecutul. Nu ne-am expediat noi urile colective în cărţile de istorie şi nu ne-am lăsat noi răutăţile individuale în grija psihologilor? Prea puţin contează avertismentele pe care ni le dau nenumăratele necazuri din lumea actuală, euforia modernă trece dincolo de ele şi se grăbeşte numaidecât să dezmintă în mod savant acele dezminţiri. Totul se explică, se înţelege, este scuzat. Pedofilul este victima unei copilării nefericite, asasinul unor doamne în vârstă invocă nevoi presante de bani, violatorii de periferie sunt odraslele ratei ridicate a şomajului, iar “partuzele” din localurile de noapte, la care fete de 15 ani sunt ofensate în mod repetat, ţin de o penurie de echipamente sociale. În aceeaşi logică, Ben Laden apare cu o înfăţişare falsificată, în calitate de nobil sau stânjenitor reprezentant al umiliţilor şi obidiţilor planetei. Ar fi ceva stupid să facem din acest fapt o maladie, ar fi contraproductiv să-l scoatem în relief şi neîntemeiat să exagerăm ameninţarea teroristă pe care el ne-o flutură pe dinainte, împreună cu emulii săi. Legiuni întregi de optimişti le recomandă americanilor, traumatizaţi, prea angoasanţi, calmantele de rigoare. Farmaciile noastre au pentru orice un răspuns.
Teza majoritară şi tradiţionalistă: ura capitală nu există. Cel care o arată cu degetul trece sub tăcere adevăratele probleme. Cel care crede că “o are” şi o revendică este prizionierul unui miraj. Ura pe care el o simte şi pe care o manifestă trebuie să fie redusă la nişte cauze exterioare care o precedă: nenorociri, neînţelegeri, adversităţi, frustrări, umilinţe şi ofense. Aşa gîndesc acei Diaphoirus* ai sufletului. Ura nu este decât fructul alterat al lipsei de educaţie. Educaţie care se angajează să desfiinţeze ceea ce nu există. Achitare generală, îmbrăţişări unanime.
Teza apărată aici: ura există, am întălnit-o cu toţii. La scara microscopică a indivizilor, dar şi în sânul colectivităţilor uriaşe. Patima de a agresa şi de a nimici nu se lasă gonită prin magia verbului. Raţiunile care îi sunt atribuite nu sunt decât nişte circumstanţe favorabile, simple ocazii, rareori absente, de desfăşurare a unei voinţe de a distruge de dragul distrugerii.
Ura există. La Fontaine o arată într-o fabulă pe care odinioară copiii o recitau pe de rost la şcoală, exerciţiu de care ei sunt feriţi sub soarele modernităţii, căci prea multe sentimente bâiguite în cor pot dăuna sănătăţii copiilor noştri. Principiul precauţiei cu cheltuială se ţine. (Sursa)
In zilele pe care le traim astazi, aici, cu totii, acest eseu formidabil este o avertizare profundă, grea, apăsatoare dar necesară. Sa ne ferim să nu ne pierdem umanitatea, acea scânteie daruita de Divinitate pentru a ne ajuta în clipele grele.
A fost tiparita de Humanitas, tradusa de Ileana Cantuniari. De citit!
Instructiuni comentarii:
Pentru a comenta sub identitatea de pe blogul anterior TheophylePoliteia autentificati-va mai intai, apasand pe iconul corespunzator din formular. [ Ex. pentru autentificare Wordpress apasati iconul
]
O postare excelenta. specialistii au anticipat de mult ura si promovata de usl si ponta , in plina criza mondiala , li se va intoarce cu efect de bumerang exact cand le e lumea mai draga.
da, asta cred ca ii astepta!
ti am trimis un mail .
Merci Ziggi,
l-am bagat la lucru 🙂
😛 toti incearca sa “pescuiasca” la ora asta in Ro. dar uite vocea poporului :https://www.facebook.com/photo.php?fbid=10151795209707974&set=a.10150369523502974.376032.715392973&type=1&theater citeste si coment si scuze de link catre fb 🙂
Multumesc,
e o poza f. buna.
si o mana de ajutor pentru materialul care l ai bagat in lucru : -Miscarea Civica Militia Spirituala figurează cu un grant de 30.000 USD și unul de 75.000 USD, (Mihail Bumbes, Claudiu Craciun)
-Active Watch a luat 99.910 USD (Mircea Toma)
– Organizația Accept – 35.200 USD. (Badita Florin Alexandru ) – au incercat sa se infiltreze insa sunt tinuti la “respect” . miscarea tinerilor trebuie sa ramana a lor si a populatiei satula de hotie si de ” 150 ani de ani din minciuna in minciuna ” 😀
Multumesc 🙂