Popoarele Caucazilor: Georgienii (2)
| 31/10/2012 | Autor theophyle Categorii: Magazin Istoric |
Creștinismul patrunde si se proppaga în Georgia de vest, regatul Iberia fiind printre primele state din lume care au adoptat creștinismul 
ca religie de stat, în anul 337, sub domnia lui Mirian al III-lea. Legenda spune că regele Mirian a trecut la creștinism datorită sfintei Nino. Regatul Colhida de sudvest a ajuns creștină la 395, când a devenit provincie a Imperiului Roman de Est (Bizanț). Răspândirea creștinismului a fost favorizată de domnitori și de aristocrația georgiană, deoarece noua religie constituia o barieră împotriva influenței persane, care tindea să impună zoroastrismul. Iberia devenise încă din secolul al III-lea vasală a Imperiului Sasanid și adoptase de timpuriu, datorită acestui raport de dependență, structurile tipice feudalismului. Regatul își va schimba des apartenența politică în decursul evului mediu timpuriu, pentru a-și menține integritatea statală.
Un punct marcant în istoria conflictelor dintre regatele georgiene și Iran îl constituie revolta georgiano-armeană condusă de regele iberic Vahtang I. Gorgasali (446?-522?), întemeietorul noii capitale de la Tbilisi, împotriva Persiei în 482. Gorgasali stătea în fruntea unei Iberii puternice, care cucerise și regatele vestgeorgiene Lazica și Abhazia. Pentru a-și consolida poziția, regele impusese autocefalia bisericii georgiene, încheiase o alianță cu regatul Armeniei și se căsătorise cu Elena, o prințesă bizantină. Cu toate acestea, împăratul bizantin Zeno I nu a sărit în ajutorul Iberiei, care a fost înfrântă în 483 și devastată de persani. După o scurtă perioadă de exil în Lazica, Gorgasali a încheiat pacea cu persanii și a fost reîntronat în 485.
Iberia a devenit astfel în secolul al VI-lea provincie persană, în timp ce Lazica căzuse sub stăpânirea Imperiului Bizantin. Deoarece persanii erau angajați în conflictul cu Imperiul Bizantin, iberienii au reușit să creeze mici principate independente, care se aflau într-o stare permanentă de război. În secolul al VII-lea, georgienii au fost nevoiți să facă față și invaziilor arabe. Arabii pătrunseseră în anul 642 pentru prima oară în ținuturile estgeorgiene, fără a le putea cuceri decât după o îndelungată perioadă de războaie, care au fărâmițat Lazica și Iberia. Unele state mici precum regatul Kartli și principatul Kaheția, condus de un principe cu titlul de corepiscopos, în centrul țătii, Hereția în est sau Egrisi-Abhazia în sudvest și-au putut totuși păstra independența până în secolul al X-lea. Arabii au întemeiat în secolul al VII-lea emiratul Tbilisi în centrul țării, care a dăinuit până în 1122. În această perioadă s-a dezvoltat în Georgia agricultura, aceasta din urmă și datorită introducerii unui nou tip de plug georgian. Orașele mari erau în acea perioadă Tbilisi, Kutaisi, Uplistsikhe, Artanui, Telavi, Akhalkalaki, Dmanisi și Oltisi.
În principatele georgiene se ridicase un nou neam princiar, cel al 
Bagratizilor. Cu consimțământul Constantinopolului, ei au început să poarte în protectoratul Tao titlul de curopalat. La sfârșitul secolului al X-lea principele din Tao, Curopalatul David al III-lea, a inițiat unificarea statelor georgiene, ocupând în anul 976 regatul Kartli pentru fiul său adoptiv, Bagrat al III-lea. Acest tânăr principe, rudă cu David, a urcat apoi, după trei ani, și pe tronul regatului Egrisi-Abhazia,, moștenindu-l pe unchiul său din linie maternă, Teodosiu cel Orb. Începând cu anul 1001, el a domnit și peste Tao-Klarjetiția (Curopalatinatul Iveriei pentru bizantini) ca urmaș al lui David. Între anii 1008 și 1010, Bagrat a anexat Kaheția și Hereția, devenind astfel primul monarh al Georgiei unite, numită Sakartvelo, cu capitala la Kutaisi.
Noua monarhie a trebuit să facă față în al șaptelea deceniu al secolului XI invaziilor turcilor selgiucizi, care după victoria din 1071 asupra Imperiului Bizantin la Manzikert au ocupat Armenia și Anatolia. În 1081 erau deja ocupate și devastate de selgiuci Mesopotamia, Siria și o mare parte a Georgiei. Doar regiunile de munte ale Abhaziei, Svaneției și Raciei au rămas libere și au servit ca refugiu populației din regiunile cucerite, în care invadatorii ajunseseră să formeze majoritatea. David al IV-lea (1073 – 1125), noul rege al Georgiei, care urcă în 1089 pe tron, la 16 ani, s-a văzut confruntat cu o situație extrem de dificilă. După ce a reușit să-și elimine oponenții din interior, domnitorul a întreprins incursiuni împotriva segiucilor care i-au asigurat controlul asupra regiunii Kartli. În cursul acestor operațiuni a reușit să-și reformeze armata, instruindu-o el însuși și impunându-i o disciplină severă.
Acțiunile lui pentru reîntregirea țării au fost favorizate de lupta pentru putere care izbucnise în Imperiul Selgiucid după uciderea vizirului Nizam al-Mulk de către secta asasinilor și moartea sultanului Malik-Șah în 1092. Selgiucizii erau slăbiți pe deasupra și de conflictul cu forțele cruciate. Astfel, în anul 1099 David a ajuns să nu mai plătească tributuri selgiucizilor, după eliberarea tuturor ținuturilor georgiene în afara emiratului Tbilisi și a Hereției. În 1103 el a reorganizat biserica, legând-o de stăpânirea sa prin instituirea unui logofăt domnesc (Mtsihnobart Ukhutsesi) în rangul de catholicos (arhiepiscop). În campania din 1103–1105, armata georgiană a recucerit Hereția și a întreprins raiduri încununate de succes pe teritoriul Șirvanului, care se afla încă sub dominația selgiucidă. Între 1110 și 1118 au fost cucerite Lori, Samșvilde, Rustavi și alte fortărețe din Kartlia inferioară și Tașiri, înconjurând astfel din toate părțile enclava devenită selgiucă de la Tbilisi.
Domnitor peste întinse ținuturi nepopulate, regele David a chemat în 1118-1119 războinici turcici kipchaci din nordul Caucazului să se stabilească cu familiile lor în Georgia. Acest remarcabil rege a populat și Kartli cu alanii veniți din nordul Caucazului, din Alania (Oseția de azi) care era din 1120 vasală Georgiei. Oștirile regale includeau mercenari ruși din Kiev și occidentali recrutați din rândurile cruciaților, numiți în Georgia “franci”, deși proveneau din diverse părți ale Europei.
În 1121, sultanul selgiuc Mahmud a declarat Georgiei Jihadul și a trimis o armată numeroasă sub conducerea generalului Al-Ghazee împotriva lui David, care a fost însă învinsă de acesta în bătălia de la Didgori. Un an mai târziu David a cucerit Tbilisiul, făcându-l capitala regatului său. În urma acestor izbânzi Georgia a dobândit și zona de vest a Șirvanului, regatul care înlocuise Albania Caucaziană, Șirvanul însuși devenise un vasal georgian. David a eliberat apoi, în 1123, Armenia la cererea nobililor din Ani și a fost uns în 1124 drept rege al armenilor, incluzând nordul Armeniei printre domeniile coroanei georgiene. Georgia a devenit astfel cea mai importantă putere în Transcaucazia, cuprinzând confrom testamentului regelui David un ținut întins “din Nicopsia până la Daruband și din Oseția până la Aragaț“. Domnia lui David, supranumit “Constructorul” (Aghmașenebeli în georgiană) este considerată drept debutul unei “Epoci de Aur” în istoria Georgiei.
Despre epoca de aur a Georgiei in postarea urmatoare, ultima din aceasta serie
Instructiuni comentarii:
Pentru a comenta sub identitatea de pe blogul anterior TheophylePoliteia autentificati-va mai intai, apasand pe iconul corespunzator din formular. [ Ex. pentru autentificare Wordpress apasati iconul
]
