Pagini de istorie – Turnu Severin: Schela Cladovei, Traian, Apolodor, Hadrianum Drobetense, Severin de Noricum, Terra Zeurino, Societas Draconistrarum.
| 24/11/2013 | Autor theophyle Categorii: Magazin Istoric, Ziarul de Duminica |
Al naibii popor suntem. Ne consideram buricul pamantului, dar nu facem nimic pentu a sustine aceasta lozinca protocronista, chiar daca am avea cum sa dovedim intr-un fel sau altul ca avem cu adevarat o istorie singulara in aceasta regiune si poate mai mult decat atat. Poate un strain s-ar mira, eu nu ma mir deloc. Dupa un ministru al turismului care cauta gloria romanilor intr-o carte insipida scrisa la sfarsitul msecolului al XIX-lea de irlandezul Bram Stoker, au mostenit titulatura doua doamne – una inculta, care a descoperit o frunzulita ca sa ne simbolizeze prezenta si atractiile turistice si cealalta agramata, care se exprima la nivel de clasa a IV-a primara intr-o scoala din mahalalele Bucurestilor. Pana aici litania trista a trecutului necunoscut si a prezentului tragic.
Schela Cladovei
Localitatea numita astazi Turnu Severin este una din putinele localitati din lume care poate dovedi o prezenta umana continua de 8 mii de ani. Sit-ul arheologic scos la iveală indică începutul vieții omului primitiv, al trecerii acestuia de la stadiul de culegător, pescar și vânator la o civilizație sedentarizată modernă. Au fost descoperite o necropola cu peste 65 de morminte datând din perioada 7300 – 6300 (î.Hr.). O altă descoperire importantă a fost cea a unui Homo Sapiens în vârsta de 8000 de ani (î.Hr.). Primele săpături pe șantierul arheologic de la Schela Cladovei au fost efectuate de istoricul Vasile Boroneanț, începând cu anul 1960. Datarea cu carbon radioactiv a probelor arheologice confirmă vechimea aproximativă de circa 8000 de ani. Schela Cladovei este astazi un cartier al Severinului.
Doi mari regi (de fapt un imparat si un rege) au intrat pe teritoriile numite astazi Romania prin Turnu Severin – Traian (Marcus Ulpius Nerva Traianus) si viitorul rege al Romaniei Carol I-ul (Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen).
Împaratul Traian a intrat in Dacia prin Turnu Severin de doua ori: in 101 cu ajutorul unui pod de ambarcatiuni si in 106 dupa construirea podului lui Apolodor din Damasc (între primăvara anului 103 și primăvara anului 105)
Podul lui Traian
Locul Podului lui Traian, conform relatarilor lui Dio Cassius , a fost ales de Apolodor în avalul Severinului de astăzi, deoarece apele Dunării se calmau după ieșirea din defileul Cazanelor, iar fundul albiei fluviului era suficient de captusit cu pietriș purtat din trecătoarea dintre Carpați și Balcani, un fundament suficient de stabil pentru susținerea construcției. Apolodor s-a folosit de o schela din lemn fixată pe douăzeci de stâlpi din piatră ce aveau formă paralelipipedică. La cele două capete, sudic și nordic, era ridicata câte o intrare (portal) monumentală.
Podul unea doua locatii, sudica (Pontes – Serbia de astazi, pe atunci castru roman) și nordica (Drobeta – Turnu Severin de astazi un castru roman in devenire). Procopius din Cezareea ne informeaza ca primii 12 piloni au fost ridicați pe uscat. Pentru construcția celorlalți s-au folosit cofraje din bârne de stejar betonate cu vestitul ciment roman, Pozzolana. Din cat se cunoaste este pentru prima data cand o constructie majora foloseste acest ciment roman. Conform lui Dio Cassius podul avea aproximativ 18 metri în înălțime și 12 în lățime, permitand trecerea unei legiuni de cavalerie.
Dio Cassius consideră că Împăratul Hadrianus (117-138) a distrus podul pentru a proteja provinciile romane – in special Moesia, din sudul Dunării de invazia triburilor barbare deja aflate in Dacia. Abandonul și distrugerea totală a podului sunt însă legate de abandonarea definitivă a Daciei (275 d.Hr).
În timpul Renașterii, când interesul pentru fortificatiile antichității erau o pasiune în Occident, regele Francisc I al Franței (1494 – 1547) i-a cerut Sultanului Soliman Magnificul (care va distruge Cetatea Severinului) să-i permită demolarea unui pilon al podului pentru a afla secretul compoziției cimentului folosit.
În anul 1856, cei douăzeci de stâlpi ai podului se mai vedeau când nivelul Dunării era foarte scăzut. În 1906, Comisia Internațională a Dunării a decis să distrugă doi stâlpi care stânjeneau navigația. În 1932, erau 16 stâlpi rămași sub apă, dar în 1982 doar 12 au mai fost găsiți de arheologi, probabil restul de patru fiind luați de apă între timp, astăzi se pot vedea primul și ultimul stâlp pe malurile Dunării.
De la castrul Traianus Drobetens la Hadrianum Drobetense
Drobeta este declarat castru roman in anul 105, putin inainte de inceperea celui de al doilea război daco-roman (105-106). În Imperiul Roman, castra (forma de plural pentru castrum) erau taberele militare. Aceste tabere erau construite întotdeauna după niște tipare stricte, având două alei principale: “Cardus Maximus”, care străbătea tabăra de la nord la sud, și “Decumanus Maximus”, orientată de la est la vest, ele împărțind perimetrul în patru sferturi (cvartale). Cele două alei principale se terminau în dreptul a patru porți. Forumul (piata centrala) era localizat la intersecția celor două alei principale, Cardus Maximus și Decumanus Maximus.
În anul 126 d.Hr, sub stăpânirea Împăratului Adrian (117-138), Castrul Drobetei, care avea deja aprox. 14.000 de locuitori, este ridicat la rangul de Municipiu (Municipium Publium Aelium Hadrianum Drobetense), iar mai târziu, sub Împăratul Septimius Severus (193-211 d.Hr.), în anul 193 d.Hr., este ridicat la rangul de Colonie. Pe la mijlocul secolului al III-lea, Colonia Drobetei era întinsă pe o suprafață de 60 de hectare și avea o populație de aproximativ 40.000 de locuitori. Împărații romani, chiar și în timpul abandonării Daciei, au continuat sa refacă și să întrețină unele cetăți importante de la nord de Dunăre, inclusiv Drobeta.
Un municipium (pl. municipia) era al doilea statut pe care îl putea atinge un oraș roman, fiind inferior din acest punct de vedere unui oraș cu statut de colonia. Ceea ce deosebea un municipium de alte forme de guvernare de rang “inferior” era autoguvernarea acestuia, respectiv gradul mai ridicat de autonomie pe care acesta îl avea. Un municipium era guvernat de un consiliu de patru oficiali aleși anual. Cetățenii unui municipium de prim ordin aveau cetățenie romană deplină și drepturi (civitas optimo iure), printre care se număra și dreptul la vot. Drobeta a fost un municipium de prim ordin.
Ruinele actuale păstrează forma de cruce pe care a căpătat-o organizarea spațiului intern în urma retragerii din timpul lui Constantin cel Mare (306-337). Ultima refacere a castrului datează din timpul împăratului Iustinian I-ul. Impăratul Iustinian (527-565) a refăcut parțial castrul, Drobeta cunoscand în timpul acestuia ultima perioadă înfloritoare a istoriei sale antice. Sub Împăratul Iustinian, Castrul Drobetei a fost denumit vremelnic cu numele de “Theodora” (dupa numele soției lui).
Distrugerea Castrului antic de la Drobeta a survenit, aproximativ, în prima jumătate a sec. al V-lea și trebuie pusă pe seama hunilor, ocazie cu care denumirea Drobeta a fost abandonată. Monedele majoritare, descoperite în urma săpăturilor arheologice, atestă că în momentul distrugerii Castrului antic, sunt datate în timpul împăratului Arcadius. În ciuda acestui fapt, ulterior o nouă refacere a Drobetei are loc în perioada Împăratului Anastasius.
Severin de Noricum si centrul catolicismului vlah
Dupa convertirea lui Ioniță Caloian (1197-1207) la romano-catolicism și prin înființarea Imperiului latin de Constantinopol, după cucerirea părții europene a Imperiului Bizantin de către cruciați în 1204, aproape toată Peninsula Balcanică împreună cu regiunea Munteniei erau sub influența politică și spirituală papală. În 1382, este înființată Episcopia latină a Severinului, care va dăinui cu întreruperi până în 1502. La fel ca și Episcopia Catolică a Argeșului. În Cetatea Severinului cele douǎ biserici (cea din ruinele castrului Drobetei și cea din cetatea medievală), și în plus, cea de a treia (în modesta capelă cimitirului din acele timpuri) au slujit în activitatea misionară a călugărilor dominicani, franciscani și ioaniți. Până la fondarea politică a Valahiei a dirijat activitatea misionară de încreștinare din ținutul Severinului printre cumani și olteni, și la sud de Dunăre spre bulgarii bogomili.
Episcopia latină a Severinului a avut intre 1383 si 1502, 12 episcopi catolici. Cimitirul, împreună cu capela medievală a Severinului, sunt situate în ceea ce astăzi a mai rămas din grădina Liceului “Traian”, între Castrul roman Drobeta și Cetatea Severinului. Ruinele bisericii latine, devenită catedrală, se află în incinta Cetății Severinului, iar urmele primei biserici latine sunt în grădina Muzeului “Porțile de Fier”, fiind prezentate drept “Ruinele Mitropoliei (ortodoxe a) Severinului“, ruine care, de fapt, sunt la origine o biserică catolică franciscană, zidită inițial în stil romanic și modificată ulterior în stil gotic. Cred ca ortodoxia romaneasca este suficient de puternica pentru a nu apela la falsuri istorice grosolane.
Episcopia latină a Severinului fost pusă sub patronajul sfântului Severin de Noricum. Sfântul Severin de Noricum (410 – 482 d.Hr.). a fost un roman care a activat ca misionar creștin pentru popoarele barbare din zona mijlocie a Dunării – abate, canonizat ca sfânt în Biserica Catolică. Un personaj extrem de interesant, din nefericire povestea lui nu-si are sensul in articolul de astazi.
Tara Severinului sau Terra Zeurino
Banatul Severinului, Țara Severinului sau Terra Zeurino, a fost o formațiune politică, militară și administrativă si a cuprins teritorii din vestul Olteniei și din estul Banatului. Era condus de un ban, cu reședința la Severin. Banatul Severinului a fost disputat între Țara Românească și Ungaria. După bătălia de la Mohács, din 1526, Banatul Severinului a fost divizat. Partea răsăriteană (începând de la Vârciorova) a trecut sub jurisdicția domnitorilor munteni, iar în partea apuseană (începând de la Orșova, inclusiv) s-a constituit, treptat, Banatul de Lugoj-Caransebeș.
Cetatea Severinului are o istorie particulară în raport cu alte cetăți din spațiul carpatic. Rolul și importanța sa au fost preponderent militare, comerțul aducător de bunăstare fiind dificil din pricina poziției geografice și a faptului că au stăpânit-o într-o succesiune permanentă, când regii maghiari, când voivozii din Muntenia. La fel era și cu cele trei biserici medievale existente, care o dată cu schimbarea stăpânitorilor, își schimbau închinarea confesională, devenind Latine sau Ortodoxe în funcție de momentul respectiv. În 1301 este pomenit Ban de Severin Teodor Voitici, care împreună cu fiul său Ioan, profitând de stingerea dinastiei Arpadiene, cu ajutorul despotului de Vidin, Mihail Șișman, refuză autoritatea noului suveran Carol Robert de Anjou. Până în 1330 Severinul rămâne în stăpânire munteană. În lupta pentru Cetatea Severinului a murit Litovoi în 1272, când refuză să mai fie vasal Regelui Ladislau al IV-lea, zis “Cumanul”. Basarab I pierde cetatea Severinului în septembrie 1330, recucerind-o din nou după victoria dela Posada în același an.
În timpul stăpânirii muntene este înființată vremelnic Mitropolia ortodoxă a Severinului, având ca mitropolit pe Antim Critopolos (1370), mitropolie care în 1375 va fi mutată la Strehaia, ajungând în cele din urmă la Râmnicul (Vâlcea) unde va ființa cu numele de Episcopia Râmnicului și Noului Severin. În 1373, în timpul regelui Ludovic I, Severinul trece din nou în stăpânirea coroanei maghiare. Între 1376 și 1377 Severinul reintră în stăpânire munteană pentru ca în 1378 Regatul maghiar să fie din nou în posesia cetății.
În 1521 turcii cuceresc Belgradul. Orșova este pierdută în 1522. Acest context creează o situație dificilă pentru Cetatea Severinului. În lunile mai și iunie 1524, au loc mai multe atacuri otomane care eșuează. După un asediu sistematic, început la jumătatea lunii septembrie, turcii, conduși de Soliman Magnificul și de Ali Beg (un sârb convertit la islam), cuceresc și distrug parțial cetatea în luna octombrie. Cucerirea a fost posibilă și din cauza garnizoanei extrem de reduse care apăra cetatea. În 1526, din ordinul lui Soliman Magnificul, turcii încep distrugerea sistematică a Cetății Severinului. Vor rămâne în picioare doar rămășitele câtorva ziduri din incintă, urmele fundațiilor celor șase turnuri printre care și un perete de aprox. 12 m înălțime din Donjonul impunător al cetății, un perete gros și înalt de la care întreaga structură rămasă va fi numită de localnici “Turnul lui Sever”. După cucerire și distrugere, Cetatea Severinului (cheia de intrare spre Europa centrală, cum era denumită în acele timpuri) va confirma importanța sa strategică, când doi ani mai târziu, tot pe Dunăre, la Mohacs, în 1526 Ungaria va fi înfrântă și va fi transformată în pașalâc turcesc.
Ordinului Dragonului – Societas Draconistrarum
Istoria Cetății Severinului și luptele de apărare purtate în Banatul Severinului și în regiunea Bulgariei și a Serbiei, nu pot fi povestite fara mentionarea Ordinului Dragonului (în latină Societas Draconistrarum). Vlad Ţepeş (1431 – 1476), denumit şi Vlad Drăculea , a domnit în Ţara Românească de trei ori în anii 1448, 1456-1462 şi 1476. S-a născut în cetatea Sighişoara, ca fiu al lui Vlad al II-lea Dracul şi al unei nobile transilvănence. Tatăl său, Vlad al II-lea Dracul, fusese primit în Ordinul Dragonului. Ordinul poate fi comparat cu cel al Cavalerilor de Malta sau cu cel al Cavalerilor Teutoni.
Ordinul Dragonului (lat. Societas Draconistrarum) a fost creat de viitorul împărat Sigismund de Luxemburg, în anul 1408, în principal pentru a proteja creştinătatea, de ameninţarea otomană si de a se lupta cu erezia lui Jan Hus si a avut un rol important in Războaiele Husite. Printre membrii acestui ordin cavaleresc s-a numărat şi voievodul muntean Vlad al II-lea Dracul (1436-1442; 1443-1447), acesta fiind învestit în 1431 la Nürnberg, de către Sigismund de Luxemburg. Marile familii ungare: Báthory, Bocskai, Bethlen, Szathmáry si Rákóczi si-au avut reprezentanti in acest ordin. Din el au facut parte si alti nobili central si est Europeni ca Stefan Lazarevici, Stibor de Stiboricz si Pipo de Ozor. Putine documente s-au pastrat despre statutul si activitatile acestui ordin cavaleresc. O copie, datând de la 1707, a statutului din 1408 este cel mai vechi document cunoscut. Astăzi, materiale cunoscute sunt arhivate în Universitatea din Budapesta si sunt extrem de greu de accesat.
***
Articolul a fost lung, sper insa ca nu a fost prea detaliat, pot sa va asigur ca la redactarea lui am editat cam 80% din materialul pe care il am. In orice caz, Turnu Severin este unul dintre cel mai interesante locuri din Romania si intrece cu mult majoritatea oraselor din tara, mare pacat si prejudiciu fac edilii orasului si comunitatea locala, care nu lupta pentru istoria lor. Cine nu-si cunoaste istoria si nu o repeta probabil ca nu o merita!
Instructiuni comentarii:
Pentru a comenta sub identitatea de pe blogul anterior TheophylePoliteia autentificati-va mai intai, apasand pe iconul corespunzator din formular. [ Ex. pentru autentificare Wordpress apasati iconul
]
Salut marire scrib . 🙂
Pozzolana in italiana e denumirea unor materiale de constructii (initial de origine vulcanica ). Adica tuful vulcanic+ pietris + nisip . Prin macinarea fina a cestui amalgam si adaugarea de var , a fost inventat primul “adeziv” hidraulic care facea priza si sub apa . (var ca reactiv care producea caldura necesara uscarii materialului inclusiv iarna sau sub apa ) Cu acest produs (cunoscut inca dinaintea romanilor pe plaiurile cizmei 🙂 au construit romanii maretele constructii care au rezistat sute de ani (unele chiar mi) .
Caramizile romane se lipeau una de alta cu acest produs . Inclusiv constructile din piatra naturala sau blocuri de piatra .
Tehnica asta a fost pierduta pe la sfirsitul imperiului dar redescoperita cam prin anul 1.000 DC datorita calugarilor din ordinul benedectin .
Astazi exista si se produce cimentul pozzolanic . Din cenusa vulcanica amestecat cu var si alte materiale prin coacere la inalte temperaturi si macinare fina . Intens folosit in tarile cu clima calda .
salut,
multumesc Stef. Stiam eu ceva, nu eram sigur.