Pagini de istorie – Ploieşti: oraşul cu 200 de cârciumi, o revoluţie, Caragiale – falitul veşnic, Gherea, un restaurant select şi franzelele Regelui Carol
| 29/12/2013 | Autor theophyle Categorii: Magazin Istoric, Ziarul de Duminica |
Si Ploiestiul, la fel ca Bucurestiul, se mandreste cu un intemeietor cioban. Legenda fondatoare povesteste că demult, înainte de întemeierea Țării Românești, într-o poiană spre marginea de miazănoapte a nesfârșitului Codru al Vlăsiei, a poposit un cioban, Moș Ploaie, împreună cu cei 7 feciori ai săi cu turmele sale. Găsind aici iarbă bună pentru oi, dar și ceva pământ rodnic pentru agricultură, nu a plecat mai departe, ci a construit case pentru el și pentru copiii lui, întemeind o așezare, căreia i-a dat numele său. Cât adevăr conține această legendă este greu de spus. Se mai povestește că Ploieștii aveau șapte case și un schit de maici și că locuitorii, înmulțindu-se, și-au cucerit locuri de case și ogoare, ca toporani în luptă cu pădurea.
Așezarea a apărut probabil în prima jumătate a secolului XIV-lea din mileniul trecut, cam în vremea cuprinderii acestor locuri între hotarele tânărului stat Țara Românească. Poate că întemeietorii Ploieștiului au fost într-adevăr ciobani, trecând cu turmele pe un tradițional drum de transhumanță, „Calea Oilor”, astăzi o importantă arteră a orașului, unde se află sediul poliției municipale. Toate astea le puteti afla intr-o superba monografie scrisa de Mihail Sevastos, Monografia orașului Ploiești (pret enorm) si publicata de Cartea Romaneasca in 1937 (cred ca exista si o versiune moderna, vezi aici)
Ca sa fim cinstiti, Ploiestiul este de fapt “copilul din flori” al Cailor Ferate Romane si al zacamintelor de petrol care incep sa fie exploatate in a doua parte a secolului al XIX-lea. Ca mai toate oraşele de provincie, Ploieştiul a căutat să fie diferit si, eventual, să-l aducă in atentia opiniei publice si sa atraga noi locuitori si implicit noi afaceri.
Se poate spune că, în secolul al XIX-lea, dar şi în secolul următor, oraşul şi locuitorii săi au avut obsesia şi complexul provincialismului, din care au încercat să se smulgă prin orice mijloc: Republica de la Ploieşti (eveniment care i-a adus chiar o faimă internaţională), despre care am scris si eu mai in serios mai cu umor (vezi aici), restaurantul lui Gherea – primul boemian adevarat al Ploiestilor, socialist (pe timpurile romantice, cand socialistii erau oameni de omenie), averile facute (si cheltuite) din noile zacaminte de petrol concesionate si bineinteles superbele si autenticele personaje ale lui Caragiale.
Se povesteste ca pe timpul neuitatului primar Radu Stanian existau in Ploiesti 200 de carciumi active. [ Stanian – 1840-1897, participant la Revolutia de la Ploiesti din 1870, membru PNL, deputat, primar al oraşului Ploieşti cu mici întreruperi între 1883-1897, s-a remarcat prin spiritul său gospodăresc, fiind unul dintre cei care au contribuit activ la modernizarea oraşului]. Primarul Stanian era vestit pentru chefurile sale cu lăutari sau pentru isprăvi precum blocarea căii ferate şi oprirea trenului pentru a se urca, până la Ploieşti, având alături un taraf, care, de fiecare dată, îi cânta: „din Ploieşti pân’ la Gheboaia/m-a bătut vântul şi ploaia”. Petrecerea, cheful, reprezintă un ritual social „pentru că la Ploieşti se petrece pentru orice, din orice. Chiar şi din nimic şi pentru nimic, dacă nu mai ales pentru nimic, dar cu lăutari neapărat. Factor de coagulare şi de coeziune, factor de solidaritate, cheful ploieştean este public, de masă şi democratic”. [Mircea Iorgulescu, De neamul ploieştenilor]
Oraşul Ploieşti era aşezat la rascrucea drumurilor spre Ardeal şi Moldova, devenind la sfarsitul secolului al XIX-lea un centru comercial important, iar comerţul a fost ramura economică locală cea mai dezvoltată, a asigurat un vad bun afacerilor cu restaurante sau cârciumi, ceea ce putea crea impresia unei fieste continue. Negustorii veniţi din toate părţile ţării ţineau morţiş să încheie afacerile la un păhărel, iar peste ei se suprapuneau muncitorii de la fabricile din ce în ce mai numeroase aici, călătorii ocazionali care trebuiau să aştepte câteva ore până ce trenul întorcea ca la Ploieşti, ori până prindeau legătura spre destinaţia finală.
Cârciuma devenise un loc important de socializare, dar şi de perfectare a unor afaceri, iar cetăţeanul cosmopolit şi dornic de a face bani îşi petrecea timpul căutând oportunităţi de afaceri în discuţiile şi întâlnirile cu cei aflaţi în tranzit sau sosiţi cu afaceri în oraş. Clientela numeroasă şi diversă garanta succesul acestui gen de afaceri, în care nu aveai cum să eşuezi, aici, la Ploieşti. Un celebru avocat ploieştean de la începutul secolului al XX-lea, Nicu Pârvulescu, avea chiar o expresie, devenită, aici, proverbială: „tâmpit, ca un cârciumar falit”[ Carol Nicolae Debie, O Cronică Ploieşteană, vol. III, Ploieşti, Ed. Ploieşti Mileniul III, 2006, ].
Constantin Dobrogeanu-Gherea (1855-1920), pe numele său real Solomon Katz, s-a născut în Slavianka, regiunea Ekaterinoslav, Imperiul Rus. Atras de ideile narodnicilor ruşi, cunoaşte prigoana Ohranei ţariste, fiind nevoit să fugă în România. Prima dată ajunge la Iaşi, în 1875, cu un paşaport american, sub numele de Robert Jeenks; apoi se stabileşte la 
Ploieşti şi îşi deschide o mică afacere. Este prins la scurt timp, în 1878, de către poliţia ţaristă, arestat şi dus în Siberia. În 1879 reuşeşte să evadeze şi revine în România, stabilindu-se definitiv la Ploieşti. (mai multe date biografice, vezi aici)
Importanţa lui Gherea în istoria culturală şi politică romaneasca este una majoră, dată fiind contribuţia lui, timp de patru decenii, la înnoirile din societatea românească. El este unul dintre criticii literari importanţi ai epocii sale, fapt care i-l opune lui Titu Maiorescu, cu al cărui stil de critică nu a fost de acord, afirmând că acesta practică în literatură acelaşi stil ca şi înaintea tribunalelor, de avocat. Gherea se deosebeşte de ilustrul său adversar prin faptul că practica o analiză mult mai profundă a operelor literare, mărturie în acest sens stând cele trei volume de Studii Critice, publicate de acesta. Într-un articol intitulat „Birtaşul cărţilor”, Adrian Maniu nota: „Gherea a învăţat pe cititor să judece… dacă azi glorificăm pe Eminescu şi Caragiale, acest merit pe care nu-l aveau contemporanii lor revine întreg şi neîmpărţit lui Gherea. Să nu uităm că pe atunci marele Maiorescu acorda poetului Eminescu rang alături, dar mai sub Bodnărescu, iar Scrisoarea pierdută fusese primită la premieră cu fluierături…” [Adrian Maniu, Birtaşul Cărţilor, în „Adevărul literar şi artistic”, 1930].
Celebrul restaurant al lui Gherea a fost pus pe picioare cu ajutorul unui inginer, Haborschi, care i-a împrumutat suma necesară începerii activităţii; cheia succesului au reprezentat-o ingeniozitatea şi norocul de a avea o afacere într-un loc cu vad comercial asigurat. Din 1882, când a obţinut concesiunea restaurantului, ajutat de prietenul său, Zamfir Arbore, Gherea a muncit necontenit, lucrând în bucătărie, servind clienţii, scriind, sacrificându-şi odihna şi dormind doar câteva ore pe noapte. Într-o scrisoare adresată lui Paul Zarifopol, ginerele său, avem reconstituită chiar de către Gherea atmosfera gării şi a restaurantului: „Un restaurant într-o gară e prin sine una din cele mai grele afaceri ce se poate închipui. Zgomotul de la gară, fluierul maşinilor, dangătul clopotelor, fuga cu care intră şi trec pasagerii prin restaurant, necesitatea de a servi în zece minute o mulţime de oameni, a încasa parale, nervozitatea, graba şi frica pasagerilor de a nu pierde trenul, toate acestea creează o atmosferă de adevărată nebunie…” [Zigu Ornea, Viaţa lui C. Dobrogeanu-Gherea, Bucureşti, Ed. Cartea Românească,1982]
După aproape zece ani de eforturi, în 1890 au început să apară şi rezultatele; restaurantul şi-a căpătat o notorietate naţională, iar la acest statut au contribuit prietenii din jurul patronului – Caragiale, Vlahuţă, Delavrancea, Anton Bacalbaşa, Vasile Morţun etc. Nu în ultimul rând, ascensiunea în lumea culturală, dar şi statutul de ideolog al socialiştilor români l-au transformat pe Gherea într-un adevărat brand. Foarte mulţi clienţi veneau la restaurant pentru a-l vedea şi vorbi cu el. Ploieştenii cu ştaif se obişnuiseră să servească masa aici, sperând să intre în vorbă cu el sau cu iluştri oaspeţi (oameni politici, scriitori etc.) aflaţi în trecere, care veneau să-l salute pe patron. Într-un pamflet în versuri, apărut în publicaţia „Furnica” şi intitulat „Dacă Ploieştii n-ar avea petrol”, Dobrogeanu-Gherea era considerat un adevărat simbol al oraşului, alături de statuia Libertăţii şi câteva personalităţi locale: „Un Quintus chiel cu capul gol/Un Gherea fără clientelă/Ploieştii fără de petrol…”
Restaurantul din gara Ploieştiului a devenit o afacere prosperă datorită numărului mare de clienţi, cel mai probabil între 400-1.000 de persoane zilnic, preţurile fiind accesibile tuturor categoriilor sociale, existând trei săli corespunzătoare statutului călătorilor. Un arsenal cumva balcanic de trucuri şi de inovaţii introduse de patron completează latura de management reuşit al întreprinderii de aici: acordarea unor ,,atenţii” pentru angajaţii CFR care întocmeau orarul trenurilor astfel încât acestea să ajungă la Ploieşti în anumite momente ale zilei, să staţioneze suficient timp pentru a permite călătorilor să servească masa aici; şi tot angajaţii CFR anunţau cu câteva minute mai devreme plecarea trenului pentru a permite eliberarea meselor. În plus, fusese creat un adevărat sistem de catering care permitea călătorilor să servească produsele restaurantului direct în vagon.
La fel de mult au contat şi calitatea şi diversitatea meniurilor oferite clienţilor care i-au adus faimă în epocă. Restaurantul era un adevărat supermarket al produselor alimentare: de aici se puteau cumpăra orice: de la mezeluri, sandwich-uri, la fructe, prăjituri, sucuri, alcool sau ţigări. Produsele erau proaspete, cumpărate zilnic, iar furnizorii erau ţăranii şi precupeţii din pieţele oraşului. Secretul succesului reţetelor bucătăriei restaurantului lui Gherea a fost deţinut de către socrul său, Parcevski, un polonez stabilit la Iaşi în împrejurări ambigue: se credea că este refugiat politic sau că a fost angajat de un mare boier moldovean, dornic să-şi impresioneze oaspeţii cu prezenţa în casa sa a unui „mare artist în arta culinară”. Acesta a coordonat iniţial bucătăria întreprinderii ploieştene, iar mai apoi responsabilitatea i-a revenit lui Gherea. Reţetele bucătăriei lui Gherea erau din cele mai diverse, de la friptura de viţel, făcută la cuptorul cu lemne, sarmale, felurite ciorbe, la pâine caldă pe vatră. Nu erau mai prejos nici coniacul, vinul, cafeaua sau ceaiul pregătit în samovarul rusesc.
Cu o ofertă variată şi reţete speciale, era normal ca restaurantul să atragă clienţi iluştri, care au asigurat la vremea respectivă, dar şi peste timp, gloria localului şi a patronului său. În 1897, restaurantul a fost inspectat chiar de regele Carol I, sosit la Ploieşti cu prilejul dezvelirii statuii Vânătorilor. Suveranul, însoţit de doi generali, a intrat în restaurantul care tocmai fusese renovat, a mers până la bufetul acestuia şi, după o scurtă examinare cu privirea, a exclamat: „Da, aici se mănâncă bine!” [C. Păcurariu, Câteva amintiri despre C.Dogrogeanu-Gherea, Bucureşti,1936] . Gherea şi întreg personalul s-au înclinat respectuos, iar regele a plecat spre vagonul său. Mai târziu, regele ar fi mărturisit că prefera produsele patiseriei lui Gherea celor similare din Capitală; aceleaşi gusturi le avea şi Titu Maiorescu.
P.P.Carp, prim-ministru al ţării, cumpăra jimblă caldă, pe care o consuma pe peron în drum spre vagonul ministerial [Pacurariu] . Hasdeu era un alt obişnuit al restaurantului, stând întotdeauna la o masă cu vedere spre peron, iar Caragiale, client statornic, prefera friptura de viţel, şunca şi mâncăruri mai populare, servind adesea, într-o strachină de pământ, „fasole albă făcăluită cu puţină boia de ardei roşu pe ea”
Ca şi la Capşa, în restaurantul gării din Ploieşti aveau loc regaluri gastronomico-literare patronate de Gherea, iar convivii erau Delavrancea, Vlahuţă, Coşbuc, Bacalbaşa şi, aproape nelipsit, Caragiale; şi nici nu-i greu să intri într-o atmosferă în care, probabil, devenise un adevărat ritual ca Toni Bacalbaşa să scrie răvaşele umoristice puse în plăcinte, iar Caragiale era într-o vervă diavolească, aşa după cum descrie Izabela Sadoveanu un „revelion socialist” din 1891. Într-un astfel de mediu mustind de efervescenţă culturală, impusă de prezenţa lui Gherea şi a iluştrilor săi prieteni din lumea literară a anilor 1900, era normal să apară anecdote, poveşti spirituale, întâmplări, având drept protagonişti personaje de prim rang – Gherea, Caragiale, Maiorescu, sau alti oameni ai vremii.
Gherea, milionarul cu veleităţi socialiste, a fost un adevărat protector al lui Caragiale şi nu numai, dăruindu-i din când în când mici stipendii, aşa cum aflăm din relatările contemporanilor. A rămas celebru un episod à la Caragiale petrecut în restaurantul gării Ploieşti. Gherea iniţiase o nouă revistă, „Literatură şi Ştiinţă”, la care s-au angajat să colaboreze nume sonore ale vremii: Vlahuţă, Delavrancea şi… Caragiale, dar acesta din urmă nu a trimis niciun material spre publicare, aşa că în primul număr el nu a fost prezent. Gherea l-a abordat în restaurantul gării Ploieşti, întrebându-l:„Bine, bre omule, toţi la cîţi m-am adresat mi-au dat câte ceva. De ce nu vrei să-mi dai şi tu o bucată? Ce să-ţi dau, ce să-ţi dau? Cum crezi tu că are cineva chef de scris, când intră seara în casă şi foc nu, ciai nu, tutun nu?” Sensibilizat, Gherea i-a oferit 1.000-2.000 de lei, cerându-i să scrie, dar timpul a trecut şi Caragiale nu a trimis articolul promis. Ca urmare, când s-au întâlnit din nou, patronul i-a solicitat articolul. Răspunsul primit a fost unul antologic:„Bine, mă Costică, acum foc am, ciai am, tutun am, ce-mi mai trebuie să mai scriu, mă?” [Marin Bucur, Opera Vieţii – O biografie a lui I.L.Caragiale, Bucureşti, Editura Cartea Românescă, 1989.]
Se pare că Gherea nu a rămas singurul creditor care l-a împrumutat cu sume nerambursabile pe Caragiale. Surse de la „Viaţa Românească” povestesc un alt episod anecdotic: autorul rămas fără finanţe după aventurile negustoreşti pe care le vom relata mai jos a solicitat o audienţă la regele Carol pentru a-i cere… bani. Regele i-ar fi răspuns:„D-ta nu ştii, d-le Caragiale, că regii nu împrumută bani?” [Marin Bucur]. În cele din urmă, acesta l-a întrebat de ce sumă are nevoie, iar acesta a cerut cu 1.500 de lei mai mult. A doua zi, când s-a dus să-şi ridice banii, Caragiale a primit suma exactă, 3.500 lei, căci regele aflase de ce sumă avea nevoie.
Bibliografie note si citate:
Mircea Iorgulescu, De neamul ploieştenilor
Carol Nicolae Debie, O Cronică Ploieşteană, vol. III, Ploieşti, Ed. Ploieşti Mileniul III, 2006.
C. Păcurariu, Câteva amintiri despre C.Dogrogeanu-Gherea, Bucureşti,1936
Marin Bucur, Opera Vieţii – O biografie a lui I.L.Caragiale, Bucureşti, Editura Cartea Românescă, 1989.
Nota: in articol au fost intercalate fragmente editate din Historia.ro – Dorin Stănescu Un brand al orașului: Restaurantul lui Gherea din Gara Ploieşti
Instructiuni comentarii:
Pentru a comenta sub identitatea de pe blogul anterior TheophylePoliteia autentificati-va mai intai, apasand pe iconul corespunzator din formular. [ Ex. pentru autentificare Wordpress apasati iconul
]
Si nu ati punctat un personaj celebru al abacului parlamentar- fosta Miss Roooberta Anastase si un alt tanar ivit din spuma serviciilor: Seeebastian finu’ Ghita! 🙂
Ziua buna,
foarte interesant! Din nou Caragiale 🙂 si un lucru care nu cred ca a fost mentionat in cartile de istorie/literatura din epoca care se doreste apusa, C Dobrogeanu-Gherea de origine rusa si carciumar.
Apusa si eviscerata intr-un nou experiment cu accente corporatiste:Globalizare! 😛
Ziua (este si se doreste a fi inca) buna.
… chiar daca da peste ~ si parca impotriva unor fomulari de genul: …istorie/literatura din epoca_care se.
Una peste alta,
este interesanta pagina de istorie
chiar fara mentionarea mercenarului “pohtitor” de dregatorie inalta care a ridicat satul lui Mos Ploaie la “rangul” de targ domnesc. Mai ales prin prisma actuala. Cand se cauta “surse bugetare”.
Salut,
chiar detalii care fac locul interesant! Mi-a facut placere sa le gasesc si sa scriu despre ele
Nu era vreo urma de repros in ceea ce am spus. Adica mai bine ca n-ai mentionat despre malai-voda. Chiar daca f.f.putina lume stie ca de fapt, mercenaru cu aspiratii la domnie a ridicat satu’ lu’ Mos Ploae la rang de targ domnesc deoarece nu avea bani sa plateasca mercenarii. Conform randuielilor vremii, taxele din targuri erau incasate de catre:
– boierii pe pamantul carora se aflau (si din care o f.f.f.mica parte ajungea apoi in visteria tarii)
– domnitor daca targul era de rang domnesc.
Intamplarea a facut ca la sosirea in zona a intai-pohtitorului si deoarece fusese un an agricol prielnic, targul din satul lu Mos Ploae era foarte bine garnisit cu de toate. Iar drumurile inspre gemeau de care incarcate cu varf. Drept urmare, malai-voda a intrezarit oportunitatea si a ridicat satul la rang domnesc. Mai pe scurt… ca sa-si umple el buzunarele. Si sa dea si la gura mercenarilor sa manance. Care mercenari il amenintasera cu abandonarea viitoarei “campanii” de cucer… pardon, de “unire”.
… si inca ceva.
Oricat de priceput carciumar a fost Gherea, restaurantul sau ar fi zacut in mireasma unei dughene daca trenurile care mergeau spre Brasov n-ar fi fost obligate sa stationeze in Statia CFR Ploiesti-Sud pana se “intorcea” locomotiva.
Paralela: cam aceeasi situatie in cazul Temperanta din Breaza. Aflat in capatul rampei de urcare dinspre Bucuresti spre Sinaia si loc in care se schimbau caii. Acela era drumul regal si fost DN1. Actuala configuratie a DN1 (prin Nistoresti) a fost facuta in anii constructiei socialiste si multa vreme s-a numit varianta.