O istorie a relaţiilor ruso-române (9) Guvernatorii ruşi
| 28/01/2013 | Autor theophyle Categorii: Dosare, GeoPolitica, Magazin Istoric |
La 7 octombrie, 1826, Imperiul Otoman, dorind să împiedice intervenția Rusiei în războiul grec de independență, a renegociat cu aceasta statutul regiunii Cetății Albe, acceptând mai multe cereri ale locuitorilor: Convenția de la Cetatea Albă a fost primul document oficial care anula principiul domniilor fanariote, instituind termene de domnie de șapte ani pentru principii aleși de Divane și totodată, dădea celor două state dreptul de a efectua , în mod liber, comerț internațional (spre deosebire de tradiția limitărilor definite de protectoratul otoman, Istanbulul avea unicul drept de a stabili priorități în privința comerțului cu grâu).
Dupa izbucnirea războiului ruso-turc, din 1828-1829, prezența militară rusă pe pământul Principatelor a început deja în primele zile ale războiului: la sfârșitul lunii aprilie 1828, armata rusă condusă de Peter Wittgenstein a atins Dunărea (în mai a pătruns în actuala Bulgarie). Campania, prelungită în cursul anului următor și coincizând cu epidemii devastatoare de ciumă bubonică și holeră (care, împreună, au ucis aproxiamtiv 1,6% din populația celor două Principate, devenind o povară pentru economiile locale . Trupele ruse au confiscat practic toate animalele pentru nevoile lor și că ofițerii ruși au insultat clasa politică, afirmând în mod public că în cazul în care furnizarea de boi s-ar dovedi insuficientă, boierii vor fi înjugați la care în locul acestora; această acuzație a fost reluată de Ion Ghica în amintirile sale. El a amintit și despre insatisfacția crescândă față de noua stăpânire și că țăranii erau în mod special supărați din cauza manevrelor continue de pe teritoriul Principatelor. Per total, rusofilia din cele două Principate pare să fi suferit o lovitură majoră.
Tratatul de la Adrianopol, semnat la 14 septembrie 1829, a confirmat atât victoria rusă cât și prevederile Convenției de la Cetatea Albă (Akkerman), amendate în parte, pentru a reflecta ascendența politică a Rusiei în regiune. Mai mult, sudul Valahiei a fost stabilit pe talvegul Dunării, Valahia obținând astfel controlul asupra fostelor raiale turcești Brăila, Giurgiu și Turnu Măgurele. Libertatea comerțului (care consta în principal în exporturi de cereale) și libertatea de navigație pe Dunăre și Marea Neagră au fost recunoscute din punct de vedere juridic, permițând crearea unei flote navale în ambele Principate, precum și un contact mai facil cu negustorii europeni, cu confirmarea privilegiilor comerciale ale Moldovei și Valahiei stipulate pentru prima dată la Cetatea Albă (Akkerman), odată cu legăturile strânse stabilite rapid cu negustori austrieci și piemontezi, primele corăbii franceze au vizitat Valahia în 1830.
Ocupația rusă asupra Moldovei și Valahiei, (precum și asupra orașului bulgar Silistra) a fost prelungită până la plata reparațiilor de război de către otomani. Împăratul Nicolae I l-a numit pe Feodor Pahlen ca guvernator al celor două țări înaintea încheierii păcii, el fiind primul într-o succesiune de trei „președinți plenipotențiari ai Divanelor din Moldova și Valahia”, și supervizor oficial al celor două comisii însărcinate cu redactarea „Legilor”. Aceste corpuri, având drept secretari pe Gheorghe Asachi în Moldova și Barbu Dimitrie Știrbei în Valahia și-au reluat lucrările în timp ce epidemia de holeră făcea încă ravagii și au continuat după ce Pahlen a fost înlocuit cu Piotr Jeltuhin în februarie 1829.
Situația de după Adrianopol a fost percepută în Valahia și Moldova ca abuzivă, întrucât Rusia practic confiscase ambele principate, trezprerii, iar Jeltuhin își folosise poziția pentru a manipula procedurile comisiei, numise proprii săi membri și redusese la tăcere toată opoziția exilând toți boierii anti-ruși din principate (incluzând chiar și pe Iancu Văcărescu, membru al Divanului Valahiei care a combătut metodele sale de guvernare). Istoricul Ghica consemna: “Generalul Jeltuhin și subordonații săi au apărat toate abuzurile și nedreptățile rusești. Sistemul lor de a nu asculta nici o plângere, ci de a acuza imediat, pentru a inspira teamă și a face reclamantul să se retragă de teamă să nu pățească ceva și mai rău decât ceea ce pățise inițial”. Tot el indica faptul că acest comportament ascundea o situație mai complexă: “Cei care nu îl cunoscuseră pe Jeltuhin mai bine […] spuneau că este o persoană cinstită, onestă și corectă, iar ordinele dure le dădea cu durere de inimă. Mulți dădeau asigurări că el trimisese mai multe raporturi Rusiei, în care înfățișa starea deplorabilă în care se aflau principatele“
Contele Pavel Dmitrievici Kiseliov, cunoscut in versiunea franceza a numelui, Pavel Kiseleff a fost al treilea si ultimul guvernator rus ale 
Principatelor Romanesti. Pavel Kiseleff, a venit la 19 octombrie 1829. In perioada dintre 1829 – 1834 a condus administrația militară rusească a Țării Românești. Președinte plenipotențiar al divanurilor Moldovei și Țării Românești în timpul administrației militare ruse. A contribuit la reorganizarea administrativă a celor două principate și la întocmirea Regulamentelor Organice, care de fapt au fost primele Constituții din istoria Moldovei și Valahiei. Ca ambasador al Rusiei la Paris în perioada 1856-1862, a sprijinit unirea Principatelor Române.
Kiseleff s-a confruntat de la început cu epidemii de ciumă și holeră, pe care le-a rezolvat impunând carantina și importând grâu din Odessa. Administrația sa a durat până la 1 aprilie,1834 și a efectuat cele mai importante reforme ale perioadei. Totodată a numit noul Divan în noiembrie 1829, asigurând pe toată lumea că nu vor mai exista măsuri de represiune.
Regulamentul Organic a fost adoptat în două versiuni similare (diferențele erau legate doar de buget și restricțiile privind forțele militare) la 13 iulie 1831 în Valahia și 13 ianuarie 1832 în Moldova. Ratificarea de către sultanul Mahmud al II-lea nu a fost cerută de către Kiseleff.
Bibliografie, note si citate:
Dan Berindei, “Precursorii României moderne”, in Magazin Istoric, August 2001
Neagu Djuvara, Între Orient și Occident. Țările române la începutul epocii moderne, Humanitas, Bucharest, 1995
Stevan K. Pavlowitch, Istoria Balcanilor, Polirom, Iași, 2002
Stella Ghervas, Réinventer la tradition. Alexandre Stourdza et l’Europe de la Sainte-Alliance, Paris, Honoré Champion, 2008.
Wikicommons
Instructiuni comentarii:
Pentru a comenta sub identitatea de pe blogul anterior TheophylePoliteia autentificati-va mai intai, apasand pe iconul corespunzator din formular. [ Ex. pentru autentificare Wordpress apasati iconul
]
Multumim domn’ doctor si ”sa fie primit!”
cu placere 🙂