O istorie a relaţiilor ruso-române (8) Marea Criză Răsăriteană
| 22/01/2013 | Autor theophyle Categorii: Dosare, GeoPolitica, Magazin Istoric |
Liga celor trei împărați
Liga celor trei împărați a fost o alianță între țarul Alexandru al II-lea al Rusiei, împăratul Franz Joseph I al Austro-Ungariei și Kaiserul Wilhelm I al Germaniei.
La 22 octombrie 1873, cancelarul german Otto von Bismarck a negociat un acord între monarhii Austro-Ungariei, Rusiei și Germaniei.Alianța încercand să reînvie “Sfânta Alianță din 1815” (Holy Alliance) și să acționeze sistemic impotriva tendintelor scesioniste si liberale din centru si estul Europei. Acest acord a fost precedat de Convenția de la Schönbrunn semnata de Rusia și Austro-Ungaria, la 6 iunie 1873.
Bismarck aincercat menținerea echilibrului de putere între statele implicate in centrul si estul Europei și în Europa în general. Aceasta a fost piatra de temelie a filozofiei sale politice care se straduia sa pastreze status quo-ul și evitarea războiului, în ciuda victoriei germane în războiul franco-prusac din 1870-1871.
Potrivit coaliției, elementele numite radicale, cum ar fi Prima Internationala Socialista reprezentau una dintre cele mai importante amenințări la adresa stabilității regionale. Liga trebuia sa gaseasca si solutii pentru criza din sud-estul Europei unde insurectiile si lupta pentru independenta au provocat o reacția violentă din forțele otomane care au comis atrocități înspăimântătoare.
Alianța a fost desființată în 1875, din cauza disputelor teritoriale din Balcani, Austro-Ungaria se temeau că sprijinul Rusiei pentru Serbia ar putea aprinde în cele din urmă sentimentele iredentiste a populațiilor slave din regiune. Autoritățile ruse se temeau de o insurecție anti-tarista, promovau cu sarg panslavismul ca element unificator. În 1879, s-a pus la cale Alianța Puterilor Centrale între Austro-Ungaria și Germania, pentru a contracara o potențială agresiunea rusă. În 1882 s-a alăturat Italia, acest acord pentru a forma Tripla Alianță.
Marea Criză Răsăriteană
In 1875, Herțegovina s-a răsculat împotriva Turciei Otomane.Răscoala din Herțegovina a condus o serie de insurecții în Bosnia și Bulgaria. Marile Puteri au considerat că intervenția lor este nu este necesară, deoarece nu ar fi făcut 
decât să declanșeze un război sângeros în Balcani. Germania și Austria erau membre ale Liga celor Trei Împărați (alături de Rusia). Atitudinea acestora față de Chestiunea Orientală a fost sintetizată în “Nota Andrassy” (numită astfel după diplomatul austro-ungar Julius Andrassy). Acest document chema la evitarea unui conflict generalizat în sud-estul Europei și îl sugera sultanului să instituie o serie de reforme, printre care și garantarea libertății religioase a creștinilor. Pentru punerea în practică a reformelor ar fi trebuit să fie instituită o comisie mixtă musulmano-creștină. Nota, care se bucura de susținerea britanicilor și francezilor, a fost transmisă sultanului, care și-a dat acordul pe 31 ianuarie 1876 pentru punerea ei în practică. Lideri din Herțegovina au respins însă propunerile, amintind că sultanul mai făcuse propuneri pentru instituirea de reforme, dar nu reușise să le pună în practică.
Reprezentanții celor trai împărați ai Ligii s-au întâlnit la Berlin, unde au aprobat așa-numitul Memorandum de la Berlin. Pentru ca să-i convingă pe conducătorii din Herțegovina că sultanul avea să-și respecte promisiunile de această dată, Memorandumul propunea formarea unei comisii internaționale care să supravegheze aplicarea reformelor în provinciile răsculate. Mai înainte ca Memorandumul să fie aprobat de Înalta Poartă, Imperiul Otoman a fost zguduit de luptele interne, care au dus la detronarea sultanului Abdul-Aziz. Cel care i-a urmat la conducerea imperiului, Murad al V-lea, a fost detronat la rândul lui trei luni mai târziu, datorită problemelor de sănătate. Pe tronul imperiului s-a urcat Abdul Hamid al II-lea
Chiar în timpul luptelor pentru înăbușirea rebeliunilor, zvonurile despre atrocitățile înfăptuite de otomani împotriva populației civile au șocat opinia publică europeană. Astfel de vești erau un motiv suficient pentru Imperiul Rus ca să se implice în conflict de partea rebelilor. O nouă tentativă de pace a fost făcută de delegații Marilor Puteri (în rândurile cărora fusese admisă și Italia), care s-au întâlnit în cadrul Conferinței de la Constantinopol din 1876. Sultanul a refuzat însă să-și compromită independența prin acceptarea supravegherii internaționale a aplicării reformelor în Bosnia și Herțegovina. În 1877, Marile Puteri au mai făcut o încercare să negocieze cu Imperiul Otoman, dar propunerile lor au fost respinse din nou.
Rusia a declarat război Imperiului Otoman pe 24 aprilie 1877. Diplomatul Alexadr Gorciakov a reușit să obțină neutralitatea Austriei în conflict prin semnarea unei înțelegeri prin care rușii primeau în caz de victorie în război mână liberă în Basarabia și Caucaz, austriecii își asigurau în schimb 
dreptul să ocupe Bosnia și Herțegovina, iar cele două puteri promiteau creștinilor din Balcani o mai mare libertate și independență limitată. Deși Regatul Unit continua să se teamă de creșterea influenței rușilor în Asia de sud, nu s-a implicat în conflict. Totuși, atunci când Rusia a amenințat siguranța Constantinopolului, premierul britanic Benjamin Disraeli a cerut Austriei și Germaniei să se alăture britanicilor într-o alianță împotriva rușilor. Aceste manevre diplomatice i-a obligat pe ruși să semneze păcii de la San Stefano.
Acest tratat de pace impunea condiții grele Imperiului Otoman: recunoașterea independenței României, Serbiei și Muntenegrului și a autonomiei Bulgariei, instituirea de reforme în Bosnia și Herțegovina și cedarea în favoarea rușilor a Dobrogei și a unei părți a Armeniei. Influența Rusie creștea considerabil în sud-estul Europei prin semnarea acestui tratat de pace. Pentru a limita influența țaristă în regiune, Marile Puteri (în special Regatul Unit) au insistat ca acest tratat să fie revizuit. Congresul de la Berlin a redus în mod semnificativ avantajele obținute de Rusia la sfârșitul războiului.
Independența României a fost recunoscută de Imperiul Otoman (articolul 5), însă România a fost obligată să cedeze Rusiei Basarabia de Sud, dar a primit drept compensație Dobrogea (articolul 19). Totuși, Rusia, deranjată de reacțiile românești privind pierderea Basarabiei, a impus ca orașul Silistra să-i fie acordat Bulgariei, România considerând că este „un ghimpe în inimă”.
Tratatul de la Berlin a modificat granițele noilor state independente în favoarea Imperiului Otoman. În plus, Bulgaria a fost împărțită în două state separate, deoarece un stat unit bulgar ar fi asigurat o dominație evidentă a Rusiei în regiune. Prin acest tratat, Bosnia și Herțegovina, deși rămâneau oficial în cadrul Imperiului Otoman, treceau de facto sub controlul Austriei. Insula Cipru a fost cedată de otomani Regatului Unit prin semnarea unei înțelegeri secrete. Manevrele făcute de premierul Disraeli i-au adus acestuia admirația lui Otto von Bismarck.
Bibliografie, note si citate:
Anderson, M.S. The Eastern Question, 1774–1923: A Study in International Relations. Macmillan, 1966.
Gildea, Robert. Barricades and Borders: Europe 1800-1914. Oxford University Press,2003.
Millman, Richard. Britain and the Eastern Question, 1875-78. Oxford University Press, 1979
Instructiuni comentarii:
Pentru a comenta sub identitatea de pe blogul anterior TheophylePoliteia autentificati-va mai intai, apasand pe iconul corespunzator din formular. [ Ex. pentru autentificare Wordpress apasati iconul
]
