O istorie a relaţiilor ruso-române (6) Crimeea
| 07/01/2013 | Autor theophyle Categorii: Dosare, GeoPolitica, Magazin Istoric |
De la cucerirea Principatelor Române pana la Tratatul de la Paris (1856)
Războiul Crimeii a durat din 28 martie 1853 până în 1856 şi a fost un conflict armat dintre Imperiul Rus, pe de-o parte, şi o alianţă a Marii Britanii, a celui de-al doilea Imperiu Francez, a Regatului Sardiniei şi a Imperiului Otoman, pe de altă parte. Cele mai multe lupte ale războiului s-au dus în Peninsula Crimeea de la Marea Neagră.
Originea crizei prin care s-a ajuns la Războiul Crimeii stă în chestiunea locurilor sfinte. Era vorba de reglementarea drepturilor pelerinajelor, pe de-o parte, ale catolicilor latini, pe de-alta, ale ortodocşilor în Locurile Sfinte din Palestina: la Ierusalim, Bethleem etc. Pelerinii ortodocşi erau mai mulţi decât cei latini. Împărţirea locurilor sfinte între grupurile de pelerini fusese reglementată, în 1757, printr-un act al sultanului, care fusese foarte exact. Spre exemplu, la Ierusalim catolicii primiseră în posesiune Biserica Sf. Mormânt şi, într-un anumit număr, şi alte locuri de pelerinaj; la Bethleem li se dăduse Biserica şi Peştera Naşterii, care se găseşte sub biserică. Ortodocşilor li se dăduseră capele de ordin secundar în aceleaşi locuri. Chestiunea era mai complicată, deoarece Franţa avea un rol tradiţional de protector al catolicilor din Orient, acordat de către sultan în 1740, printr-un acord special.
Pe de altă parte, în 1774, prin Tratatul de la Kuciuk-Kainargi, Rusia obţinuse protecţia pelerinilor de rit ortodox. Prin urmare, în afară de rivalitatea dintre grupurile de pelerini în realitate existau două rivalităţi de influenţă: influenţa franceză exercitată în folosul catolicilor şi influenţa rusă exercitată în folosul ortodocşilor. Ţarul Nicolae I al Rusiei a trimis în misiune, la Înalta Poartă, un diplomat, Alexandr Sergheevici Menşikov. Conform mai vechilor tratate, Sultanul Abd-ul-Mejid I se obliga să “protejeze religia creştină şi bisericile sale”. Menşikov a încercat să negocieze noi tratate, care să fi permis să se amestece în afacerile religioase ale Imperiului Otoman ori de câte ori ruşi ar fi considerat inadecvată protecţia Sultanului.
În acelaşi timp, guvernul britanic al primului ministru George Hamilton-Gordon l-a trimis în misiune în Turcia pe Lord Stratford, care a aflat de pretenţiile ruşilor imediat ce a ajuns la Istambul. Lord Stratford a reuşit să-l convingă pe sultan să respingă cererile ruşilor, demonstrându-i că acestea compromit independenţa turcilor. Benjamin Disraeli a acuzat acţiunile guvernamentale care făceau războiul inevitabil, pornind procesul prin care primul-ministru avea să fie forţat să demisioneze. Imediat după ce a aflat de eşecul diplomatic al lui Menşikov, ţarul a ordonat armatei ruse să intre în Moldova şi Muntenia, (principate autonome sub suzeranitatea otomană, în care Rusia era considerată ca un apărător special al bisericii ortodoxe), folosindu-se de pretextul eşecului rezolvării problemei locurilor sfinte. Nicolae I a crezut că puterile europene nu aveau să protesteze la acţiunea rusă de ocupare a unor teritorii periferice aflate în sfera de influenţă otomană. În plus, ţarul spera ca aceste puteri să-i fie recunoscătoare pentru rolul Rusiei la înăbuşirea revoluţiilor europene de la 1848.
Când ţarul şi-a trimis trupele în cele două principate române, (“Principatele Dunărene”), Marea Britanie, încercând să apere Turcia, a trimis o flotă în Dardanele, unde i s-a alăturat şi o flotă din Franţa. În tot acest timp, puterile europene încercau să găsească o soluţie de compromis. Reprezentanţii britanici, francezi, austrieci şi prusaci s-au întâlnit la Viena, unde au redactat o notă, pe care sperau să o găsească acceptabilă atât partea rusă, cât şi partea otomană. Nota a fost aprobată de ţar, dar a fost respinsă de sultan, care a considerat că redactarea ambiguă lăsa cale liberă pentru prea multe interpretări diferite. Anglia, Franţa şi Austria au sugerat părţii ruse o serie de amendamente care i-ar fi calmat pe turci, dar această nouă iniţiativă a fost ignorată de Curtea de la Sankt Petersburg. În vreme ce englezii şi francezii au renunţat la ideea negocierilor, austriecii şi prusacii mai sperau, totuşi, intr-o posibilitate de unei înţelegeri. În această situaţie, sultanul a declarat război, armatele sale atacând forţele ruseşti în apropierea Dunării.
Ca răspuns, flota rusă a atacat flota otomană pe care a distrus-o în bătălia de la Sinope, la 30 noiembrie 1853, ceea ce făcea posibilă debarcarea trupelor terestre pe pământ otoman. Distrugerea flotei otomane şi creşterea ameninţării ruseşti au alarmat guvernele francez şi britanic, care au luat măsuri imediate pentru ajutorarea turcilor. În 1853, după ce Rusia a ignorat un ultimatum anglo-francez, care cerea retragerea din Principatele Dunărene, Marea Britanie şi Franţa au intrat în război de partea otomanilor.
Războiului Crimeii a ajuns să fie renumit pentru incompetenţa militară şi logistică de care au dat dovadă toţi liderii armatelor implicate în conflict. (Vezi şi: Atacul Brigăzii uşoare). Holera a făcut ravagii printre militarii francezi în timpul asediului Sevastopolului. În noapte de 14 noiembrie 1854, o furtună violentă a scufundat 30 de vase de aprovizionare cu materiale medicale, hrană, haine şi alte mărfuri extrem de necesare. Tratamentul revoltător la care au fost supuşi militarii răniţi în iarna grea care a urmat a fost raportat de corespondenţii de război, ducând la introducerea metodelor moderne de îngrijire a bolnavilor pe câmpul de luptă. Printre noile tehnici folosite pentru tratarea răniţilor a fost şi folosirea pentru prima oară a unui vehicul de tip ambulanţă. Războiul Crimeii a introdus pentru prima oară şi folosirea din punct de vedere tactic a căilor ferate şi a altor invenţii moderne ca telegraful.
În timpului Războiului Crimeii, care este considerat de unii cecetători primul război modern, s-au folosit la scară largă tranşeele şi bombardamentele oarbe de artilerie (care se bazau mai mult pe datele obţinute de patrulele de recunoaştere decât pe observarea directă a câmpului de luptă).Folosirea gloanţelor Minié şi a armelor cu ţevi ghintuite au crescut în mod semnificativ puterea de foc a aliaţilor. În timpul Războiului Crimeii, militarii britanici şi francezi au învăţat de la camarazii lor turci să folosească “trabucele din hârtie” – ţigările – prin folosirea tutunului mărunţit presărat într-un petec de hârtie de ziar rulat manual.
Se presupune că înfrângerea din acest război l-a făcut ţarul Alexandru al II-lea să ia măsura abolirii iobăgiei în 1861. Armata britanică a abolit practica cumpărării gradului militar ca urmare a dezastrului din bătălia de Balaclava.
Tratatul de la Paris din 1856
Tratatul de la Paris din 1856 a pus capăt, în mod oficial, Războiului Crimeii dintre Imperiul Rus, pe de-o parte, şi o alianţă a Imperiului Otoman, Regatului Piemontului, Celui de-al Doilea Imperiu Francez şi Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei, pe de altă parte. Tratatul a fost semnat la 30 martie 1856, principalele lui prevederi privind transformarea Mării Negre în teritoriu neutru, închis tuturor navelor militare, pe ţărmul mării fiind interzise construirea de fortificaţii sau prezenţa armamentelor de orice fel. Tratatul a marcat un uriaş pas înapoi pentru Rusia şi pretenţiile sale de dominaţie a regiunii. De asemenea, era stabilită libera circulaţie pe Dunăre sub supravegherea Comisiei Europene a Dunării.
Alte prevederi priveau statutul Principatelor Dunărene – Moldova şi Muntenia – care rămâneau, în mod oficial, sub suzeranitatea otomană, dar cărora li se acorda dreptul de a avea propriile constituţii şi adunări legislative şi care aveau să fie puse sub supravegherea puterilor victorioase. A fost stabilită organizarea unui referendum în chestiunea dorinţei de unire a populaţiei celor două principate şi înfiinţarea Adunărilor ad-hoc la Iaşi, respectiv, la Bucureşti. (În 1857 aveau să fie organizate consultări ale întregii populaţii a Principatelor Române, iar reprezentanţii tuturor păturilor sociale au hotărât în unanimitate unirea celor două Principate). Basarabia rămânea, în continuare, în stăpânirea Imperiului Rus, dar partea sa sudică (Cahul, Bolgrad şi Ismail şi, implicit, controlul asupra gurilor Dunării) era retrocedată Moldovei.
Pacea de la Paris a confirmat eşecul politicii ţarului Nicolae I: (1) Rusia a pierdut controlul asupra gurilor Dunării; (2) Rusia a fost obligată să abandoneze pretenţiile de protecţie a intereselor creştinilor ortodocşi din Imperiul Otoman (rol pe care îl păstra Franţa); (3) Rusia şi-a pierdut influenţa asupra Principatelor Române, care, alături de Serbia, au primit un grad de independenţă sporit.
De atunci si pana in zilele noastre Rusia va considera Tarile Romanesti ca teritorii “pierdute” de ei si va incerca sa le recastige direct prin prezenta armata (de 3 ori) sau de sute de ori prin sumedenia de agenti de influenta directi sau sub acoperire.
Instructiuni comentarii:
Pentru a comenta sub identitatea de pe blogul anterior TheophylePoliteia autentificati-va mai intai, apasand pe iconul corespunzator din formular. [ Ex. pentru autentificare Wordpress apasati iconul
]
Foarte interesanta lectie de istorie, multumiri 🙂