O istorie a expansionismului rus (3) Viziunea Euroasiatică
| 09/03/2014 | Autor theophyle Categorii: Magazin Istoric, Ziarul de Duminica |
Extinderea teritoriala si ambitia maretiei
Petru cel Mare incearca paralel cu eforturile de modernizare si “europenizare” a Rusiei sa-si extnda posesiunile in Europa si Asia profitand de toate ocaziile pe care le are lovindu-si fostii aliati si generand coalitii care il slujau. Ambitiile imperiale si nevoile aproape patologice sa fie mai european decat europenii il conduc la aberatii pe care nici un monarh nu a indraznit sa le viseze. Cruzimea lui a fost egalata numai de cea a lui Ivan cel Groaznic sau secole mai tarziu de Stalin.
Rusia lui Petru impreuna cu Danemarca, şi Polonia formează o coaliţie împotriva suedezilor declansand Marele Război al Nordului. Carol al XII-lea al Suediei, de numai 18 ani, ajunge cu flota în dreptul Copenhagai, debarcă în forţă şi obligă oraşul să capituleze. Lovită în plin, Danemarca se retrage din coaliţie. La rândul său, August al II-lea al Poloniei, după ce cucereşte Dunamunde, este învins la porţile Rigăi. Petru ajunge la Narva, oraş suedez controlat în trecut de Rusia, la 23 septembrie 1700 şi constată că asediul începe prost; ruşii sunt înfrânţi de suedezi. Întors în Rusia, Petru mobilizeaza toate resursele, la ordinul sau, toată Rusia devine o tabara militara. Se întăresc oraşele, se reface armata, se construiesc tunuri, corăbii şi reface coaliţia cu Polonia şi cu Danemarca.
În 1701, prima victorie a ruşilor asupra suedezilor la Seremetiev. În 1702, ruşii obţin noi victorii în timp ce Carol al XII al Suediei îi distruge aliatii (fara ca Petru sa-i ajute) învingdu-i pe saxoni şi polonezi intră în Cracovia. La 11 octombrie 1702, fortăreaţa Noteburg capitulează în faţa ruşilor, apoi, prima victorie navală a ruşilor, capitularea Narvei. Toate aceste victorii se datorează faptului că, grosul trupelor suedeze se afla în Polonia, unde în 1706, Carol al XII-lea sileste Dieta de la Varşovia să-l proclame rege pe Stanislaw Leszczynski. Petru rămâne singur în faţa regelui Suediei. În 1708, Carol al XII este înfrânt iar din armata cea numeroasă nu mai rămân decât 24.000 de oameni. În iunie 1709, Carol al XII-lea, rănit la piciorul stâng, asistă la atac purtat pe o targă, în timp ce Petru reuseste sa-i invinga pe suedezi. Cele 72 de tunuri ruseşti nimicesc liniile duşmanului. Carol fuge la Tighina aflată sub ocupaţie otomană.
La 10 septembrie 1721 este semnată pacea de la Nystadt. Rusia primeşte Livonia, Estonia, Ingria, o parte din Karelia ; Suedia primeşte în schimb restul Finlandei. În 1721, Persia pare uşor de cucerit din cauza răscoalelor şi anarhiei de acolo iar ţarul în fruntea oştilor se grăbeşte s-o ia înainte Turciei. În iunie 1724 este semnat la Constantinopol un tratat de împărţire prin care Rusia dobândeşte oraşele Baku şi Derbent, cele trei provincii Ghilan, Mazanderan şi Astrabad, în vreme ce Turcia primeşte Tauris, Erivan şi alte câteva ţinuturi.
Rusia controleaza deja Marea Nordului, Marea Baltica, Marea de Azov si o parte din Marea Caspica. Controlul Marii Negre o sa fie preluat de fica lui, Ecaterina I.
Sankt-Petersburg
In aceasta perioada Petru construieste Sankt-Petersburgul. Acesta constructie sfidează natura şi în acelaşi timp, trecutul Rusiei. Pozitionat pe un teritoriu izolat, departe de capitală şi aşezat drept în bătaia tunurilor suedeze; pământul e mlăştinos si ne propice pentru un asezamant urban. Petru se departeaza de vechea cetate a ţarilor, Moscova, cu superstiţiile şi intrigile de curte, cu spiritul oriental, înapoiat şi răzvrătit totodată. Vecinătatea mării îl ameţeşte. Sankt-Petersburgul va deveni orasul imperial, noul oraş va oglindi dorinţa de înnoire a unui ţar profund reformator.
Mai întâi este clădită o fortăreaţă din lemn pe malul drept al Nevei: viitoarea fortăreaţă Petru şi Pavel (Petropavlovskaia Krepost). Răsar mai apoi o biserică şi, nu departe, prima locuinţă a lui Petru : o căsuţă din bârne de brad şi cu acoperişul de şindrilă cu două încăperi, un pridvor. (Căsuţa ţarului a fost întărită cu un înveliş de piatră de către Ecaterina a II. S-a păstrat până în zilele noastre şi poate fi vizitată).
În februarie 1704, ţarul îl cheamă pe arhitectul italian Domenigo Trezzini ca să conducă armata de lucrători. Necazul cel mai mare este piatra, care nu se găseşte deloc în ţinut. Trei sute cincizeci de familii de vază sunt silite să se mute la Petersburg. Din 1711 începe construcţia Palatului de Iarnă, care nu se deosebeşte de casele din jur decât printr-o intrare cu două coloane, deasupra căreia se înalţă o prova de corabie. Acelaşi gust stă la temelia Palatului de Vară, aşezat ceva mai departe, pe malul unui afluent al Nevei. În 1713, Petersburgul este proclamat capitală a Rusiei iar în 1721 va începe construcţia castelului de la Sarskoe, numit mai târziu Ţarskoe Selo.
In 1717 Petru viziteaza Parisul pentru a cumpara mobila si lucrari de arta pentru noul lui Oras de pe Neva, dar bineinteles si in scopuri politice. De la 1 septembrie 1715, tronul Franţei este ocupat de copilul Ludovic al XV-lea, care-l are alături, ca regent, pe Philippe d’Orleans. La 7 mai 1717, Petru îşi face intrarea în Paris, escortat de 300 de grenedieri călări declarând că vrea să fie primit de regele Franţei. A doua zi după sosire, înaintea ţarului se prezintă regentul. Petru se declara nemulţumit. Două zile mai târziu, la 10 mai, regele Franţei, însoţit de o numeroasă escortă, merge la hotelul Lesdiguieres, locul unde se cazase ţarul.
Petru vizitează Luvrul, grădina Tuileriilor, studiază lucrările la Pont-Tournant, merge la Domul Invalizilor, gustă din supa soldaţilor şi bea vin în sănătatea lor, “bătându-i pe umăr şi numindu-i camarazi”. Adevăratul motiv al călătoriei sale este însă unul politic. Relaţiile cu aliaţii sunt în impas, cele cu Anglia s-au răcit, aşa că nădăjduieşte că Franţa se va îndepărta de Suedia, apropiindu-se de Rusia, cu care va semna o convenţie de întrajutorare militară şi comercială. Tratativele diplomatice vor duce în cele din urmă, la 15 august 1717, la atât de greu elaboratul tratat de la Amsterdam, încheiat între ţar, Ludovic al XV-lea şi regele Prusiei, Frederic-Wilhelm I.
Părăsind Franţa, la 20 iunie 1717, îşi declară ataşamentul faţă de această ţară harnică, primitoare şi usuratică. La 9 octombrie, după o vizită la Berlin, împreună cu ţarina, Petru este din nou acasă, la Sankt-Petersburg, în orasul său. După ce a văzut o sumedenie de lucruri, înţelege mai bine ce are de făcut pentru a-şi transforma capitala într-un adevarat oraş european.
Deschide un “muzeu” de Curiozităţi, în care strânge toate ciudăţenile naturii, este atras de pitici dar şi de uriaşi; atras de tot ceea ce este monstruos şi împotriva firii, ia parte, în camerele de tortură, la interogatorii, execuţiile capitale sunt pentru el un spectacol de la care n-ar lipsi pentru nimic în lume, este gata să opereze în orice moment, meseria de dentist îi place din ce in ce mai mult.
Succesiunea
Ţareviciul Aleksei, urmasul declarat a lui Petru, a fost cu totul diferit de Petru, urăşte războiul, ascultă orbeşte de Biserică, este tradiţionalist. Petru hotaraste să-şi însoare fiul, logodnica aleasă fiind Charlotte-Christine de Brunswick. Prinţesa, de 16 ani, este foarte înaltă, slabă, ciupită de vărsat, luterană. La 14 octombrie 1711 are loc căsătoria, la castelul reginei Poloniei, prinţesa electoare de Saxa, naşa miresei. Toată lumea ştie că ţareviciul este împotriva reformelor lui Petru, că s-a căsătorit împotriva voinţei lui cu o luterană, că este strâns legat de practicile bisericii ortodoxe; clerul îl priveşte cu simpatie, reprezentanţii vechilor familii aristocratice se bizuie pe el, oamenii de rând îl venerează. La 12 iulie 1714, Charlotte naşte o fetiţă, botezată Nataşa (care moare în 1728) iar la 12 octombrie 1715 aduce pe lume un băiat, Piotr. La 22 octombrie 1715, la vârsta de 21 de ani, Charlotte îşi dă sfârşitul.
La 29 octombrie, ţarina dă naştere unui băiat, care este numit, după dorinţa ţarului, tot Piotr. Este limpede că ţarul va prefera, în ordinea succesiunii, pe fiul Ekaterinei. Astfel încât, Aleksei îi scrie tatălui său o scrisoare prin care îi spune că vrea să se călugărească. Înainte să plece în Olanda, Petru îi lasă şase luni de gândire înainte de a lua o decizie. În lipsa tatălui, ţareviciul împreună cu iubita sa, Eufrosina, trăiesc fără griji, într-o neîncetată sărbătoare. O scrisoare a ţarului din 26 august 1716 prin care îi cere fie să se întâlnească la Copenhaga fie să îi spună la ce mânăstire va intra, îl trezeşte pe Aleksei. Fuge la Viena, se ascunde de tatăl său. Într-un final pentru a-şi întâlni tatăl, Aleksei soseşte la Moscova la 31 ianuarie 1718, seara târziu. Ţarul nu-l primeşte dar convoacă pentru luni, 3 februarie, consiliul privat, alcătuit din prelaţi, miniştri şi dregători. Când îşi zăreşte fiul, izbucneşte în ocări. Îi reproşează lenea, fuga, încercările de a-şi asmuţi străinătatea împotriva părintelui său.
Petru îl numeşte moştenitor pe Piotr, fiul său cel mic iar lui Aleksei îi cere cu insistenţă numele celor care l-au ajutat să fugă. Află de scrisori ale ţareviciului către doi episcopi din Rusia pe când era la Viena, scrisori îndreptate împotriva tatălui său. Ţareviciul recunoaşte tot. La 17 iunie 1718, Aleksei este chemat în faţa celor chemaţi să-l judece; după interogatoriu, aceştia hotărăsc să-l supună la cazne. În timpul torturilor semnează declaraţii compromiţătoare doar ca să scape. Moare, după ce însuşi ţarul, se spune, ar fi participat la torturarea fiului său.
La 16 aprilie 1719, micul Piotr, Petruşka cum îi spun părinţii, moare pe neaşteptate, din pricina unei boli. Deznadejdea şi durerea ţarului nu cunosc margini. Va fi nevoit să lase moştenire coroana Rusiei celuilalt Piotr, fiul lui Aleksei? Are nevoie de încă un fiu. De puţină vreme are o nouă iubită, foarte tânără şi straşnic de frumoasă, Maria Cantemir, fiica voievodului Dimitrie Cantemir care, pierzând tronul Moldovei în urma tratatului de la Prut, s-a refugiat împreună cu familia la Sankt-Petersburg. Maria este însărcinată însă pierde copilul spre marea dezamăgire a ţarului şi este părăsită.
Petru a schimbat legile de succesiune la tron după ce şi-a ucis propriul fiu, Alexei, care se opunea reformelor şi care servea pe post de catalizator al grupurilor antireformatoare. Noua lege prevedea că ţarul îşi poate alege propriul succesor. Petru nu a reuşit să facă asta în propriul caz mai înainte de a muri în 1725. În deceniile care au urmat, lipsa unor legi clare de succesiune a lăsat monarhia deschisă la intrigi, comploturi, lovituri de stat şi contralovituri de stat.
Începând din acel moment, factorul crucial al ocupării tronului a devenit sprijinul acordat de trupele de elită care asigurau paza palatului imperial din St. Petersurg. Petru pune în locul vechii Dume a boierilor un Consiliu de miniştri restrâns, căruia îi adaugă o Cameră de justiţie şi înfiinţează un Senat care are autoritate legislativă, judecătorească şi executivă. Senatul se supune ţarului. Înlesneşte oamenilor din popor pătrunderea în rândurile nobilimii. Prin ucazul din 16 ianuarie 1724, un soldat, chiar dacă nu este de neam, poate ajunge ofiţer, primind totodată rang de nobil, pe care-l vor moşteni urmaşii săi.
Încurajează creşterea animalelor, introduce rase noi de bovine, înfiinţează cele dintâi herghelii, le arată ţăranilor cum să secere grâul cu secera şi nu cu cosorul. Datorită lui, industria rusă cunoaşte un avânt nebănuit. Îi scuteşte de serviciul la stat şi de impozite pe cei ce construiesc fabrici şi pe rudele acestora, le acordă împrumuturi fără dobândă, precum şi privilegiul de a cumpara, începând din 1721, robi de la moşieri pentru a-i folosi în întreprinderile proprii. Prin ucazul din 23 martie 1714, Petru schimbă statutul familiilor aristocratice, prin care împiedică fărâmiţarea pământului; fiul sau fiica cea mai mare vor moşteni tot pământul, ceilalţi copii îşi vor împărţi între ei bunurile mobile.
În noaptea de 20 spre 21 ianuarie 1725, Petru se plânge de dureri cumplite, pricinuite de retenţia de urină. Medicii nu au nici o îndoială că gangrena a cuprins colul vezicii urinare. A sosit clipa să numească urmaşul la tron. Totuşi, ţarul tace. La 28 ianuarie, la ora şase dimineaţa, la 53 de ani şi după 43 de ani de domnie, Petru cel Mare îşi dă sufletul. Clanul puternic din jurul Ecaterinei citeste o proclamaţie prin care Ecaterina I e numită împărăteasă legitimă a toate Rusiile. La 4 martie, după 5 săptămâni de la moartea ţarului, timp în care trupul nu fusese acoperit de giulgiu şi capacul nu fusese pus pe sicriu, Nataşa, mezina, moare de vărsat. Împărăteasa hotărăşte ca tatăl şi fiica să fie îngropaţi în aceeaşi zi. În străinătate, vestea morţii lui Petru este primită cu uşurare.
Instructiuni comentarii:
Pentru a comenta sub identitatea de pe blogul anterior TheophylePoliteia autentificati-va mai intai, apasand pe iconul corespunzator din formular. [ Ex. pentru autentificare Wordpress apasati iconul
]
Nice.
Oarecum in context…
Aparent, Putin se statisface inchipuindu-si, egomaniacal desigur, ca este euroasiatic asemenea lui Petru; continuand astfel mareata istorie (si crima) rusa.