O istorie a expansionismului rus (1) începuturi
| 06/03/2014 | Autor theophyle Categorii: Magazin Istoric |
Inceputul Romanovilor pana la Petru cel Mare
Vezi postarea preambul “Apariţia statelor slave: De la Cnezatul Moscovei la Rusia Imperială”. Din fericire pentru Rusia, la inceputurile dinastiei Romanov, marii ei duşmani Polonia şi Suedia au fost încleştaţi într-un război de durată. Această i-a permis Rusiei să facă pace cu Suedia în 1617 şi să semneze un armistiţiu cu Polonia în 1619. După încercarea eşuată de recucerire a Smolenskului din 1632, (Războiul Smolenskului), Rusia a făcut pace cu Polonia în 1634. Regele polonez Wladyslaw al IV-lea, a renunţat la toate pretenţiile asupra tronului Rusiei, ca parte a tratatului de pace. Primii Romanovi s-au dovedit monarhi slabi. În timpul ţarului Mihail, afacerile statului au fost conduse de tatăl său, Filaret, care a devenit Patriarh al Bisericii Ortodoxe Ruse în 1619. Mai târziu, fiul lui Mihail Alexei (1645-1676), a apelat la sprijinul unui boier, Boris Morozov, să conducă ţara.
Morozov a abuzat de poziţia sa pentru a se îmbogăţi prin exploatarea maselor sărace, fiind demis în 1648 de ţar la izbucnirea răscoalei sării din Moscova. Autocraţia a supravieţuit “Timpurilor tulburi” (Smutnoie Vremia) şi ţarilor slabi şi corupţi. Funcţionarii statului au continuat să-şi facă datoria, indiferent de legitimitatea monarhului sau de facţiunea boierilor care controlau tronul. În secolul al XVII-lea, birocraţia s-a dezvoltat în mod dramatic. Numărul departamentelor guvernamentale (‘‘prikazuri” ) s-au înmulţit de la 22 în 1613, la 80 până la mijlocul aceluiaşi secol. Deşi aceste departamente aveau deseori jurisdicţii care se suprapuneau sau intrau în conflict, conducerea centrală, prin guvernatorii locali, erau capabili să conducă şi să controleze toate grupurile sociale, comerţul, manufacturile şi chiar şi biserica ortodoxă.
Cuprinzătorul cod de legi introdus în 1649 ilustra proporţiile controlului statului asupra întregii societăţi ruseşti. Din acel moment, boierii s-au transformat într-o nouă elită, dvorianstvo, slujitori necondiţionaţi ai statului. Statul pretindea servicii atât de la vechea cât şi de la noua nobilime, în primul rând în domeniul militar, datorită permanentei stări de război de la frontierele de sud şi de vest. În scmb, nobilii au primit moşii şi sate de iobagi. În secolele care trecuseră, statul restrânsese treptat dreptul ţăranilor de a se muta de la un stăpân la altul. Codul din 1649 lega în mod oficial ţaranii de moşia pe care îşi aveau domiciliul. Statul a legiferat iobăgia, ţăranii care încercau să-şi părăsească moşia devenind astfel fugari de stat. Proprietarii de pământ aveau puteri depline asupra tăranilor lor, putând să-i cumpere, vândă, dea la schimb sau să-i ipotecheze. Ţăranii care trăiau pe moşiile statului nu erau consideraţi iobagi. Ei erau organizaţi în comune, care erau responsabile pentru o diversitate de obligaţii în muncă, produse sau bani. La fel ca şi iobagii, ţăranii de pe moşiile statului erau legaţi de pământul pe care-l lucrau. Clasa urbană de mijloc a negustorilor şi meşteşugarilor trebuiau să plătească diferite taxe şi, la fel ca şerbii, nu aveau permisiunea să părăsească oraşul.
Toţi membrii societăţii trebuiau să plătească taxe şi puteau fi înrolaţi în armată. Prin legarea celor mai mulţi ruşi de domiciliile lor, codul de legi din 1649 îngrădea libertatea de mişcare şi subordona cetăţenii intereselor statului. Acest cod de legi a dus la limite greu de suportat obligaţiile cetăţeneşti şi taxele şi impozitele, ceea ce a provocat nemulţumiri şi revolte sociale care mocneau încă din timpul “Timpurilor tulburi“. În deceniile al şaselea şi al şaptelea al secolului al XVII-lea, numărul de ţărani care fugeau de pe moşii a crescut până la cote alarmante. O zonă principală de refugiu pentru fugari era ţinutul cazacilor de pe Don. În regiunea râului Volga, în 1670 şi 1671, cazacul Stenka Razin a condus o revoltă a unor largi pături de nemulţumiţi, de la cazaci bogaţi până la iobagi fugiţi în căutare de pământ. Neaşteptata revoltă s-a întins de-a lungul cursului râului Volga şi a ajuns să ameninţe Moscova. Trupele ţarului au reuşit în cele din urmă să-i invingă pe rebeli. Razin a fost capturat, torturat în piaţa publică şi executat.
Rusia şi-a continuat acapararea de noi teritorii în secolul al XVII-lea. În sud-vest a cucerit Ucraina răsăriteană, care fusese până atunci parte a statului polono-lituanian. Cazacii ucrainieni organizaţi în sate militare la frontiera polono-tătaro-rusească. Deşi serviseră ca mercenari în armata poloneză, cazacii din Armata Zaporojiană rămăseseră independenţi şi se răsculaseră de mai multe ori împotriva polonezilor. În 1648, ţăranii ucrainieni s-au alăturat cazacilor în timpul răscoalei conduse de Bogdan Hmelniţki, generată de opresiunile religioase şi naţionale suferite sub stăpânirea poloneză. La început, ucrainienii s-au aliat cu tătarii, care i-au ajutat să scuture jugul polonez.
Când au fost părăsiţi de tătari, care au schimbat alianţele pentru a se a alătura polonezilor, ucrainienii au trebuit să găsească o soluţie pentru a-şi menţine poziţiile câştigate prin luptă. Conducătorul lor, Bogdan Hmelniţki, s-a oferit în 1654 să plaseze Ucraina sub protecţia ţarului moscovit, Alexei I. Alexei i-a acceptat oferta, care a fost ratificată prin Tratatul de la Pereiaslav, şi care a dus la un război prelungit între Polonia şi Rusia. Prin Tratatul de la Andrusovo din 1667, Ucraina a fost împărţită de-a lungul râului Nipru, reunind partea vestică cu Polonia, (Ucraina de vest), lăsând sectorul răsăritean, (Ucraina de est), sub sezeranitatea ţarului ca un teritoriu autonom – Hetmanatul cazacilor.
În răsărit, Rusia a cucerit Siberia de vest în secolul al XVI-lea. De pe acestă bază, negustorii, meşteşugarii şi exploratorii au început să avanseze tot mai departe spre răsărit, de la râul Obi spre râurile Enisei şi Lena, până la tărmul Oceanului Pacific. În 1648, cazacul Semion Dejnev a deschis traversarea dintre Asia şi America. Pe la mijlocul secolului al XVII-lea, Rusia atinsese malurile râului Amur, la graniţa Imperiului Chinez. După o perioadă de conflicte cu Dinastia Manciuriană, Rusia a făcut pace cu China în 1689. Prin Tratatul de la Nercinsk, Rusia a cedat în regiunea văii râiului Amur, dar a primit acces la regiunea de la răsărit de Lacul Baikal şi la drumul comercial către Beijing. Pacea cu China a întărit legătura cu ţărmul Oceanului Pacific care fusese deschisă la jumătatea secolului. Expansiunea către sud-vest, în mod special încorporarea estului Ucrainei, a avut urmări nebănuite. Cei mai mulţi ucrainieni erau ortodocşi, dar contactele lor îndelungate cu catolicismul şi Contrareforma poloneză au adus şi noi curente de gândire în ţarat. Prin Academia de la Kiev, Rusia a fost influenţată de lumea catolică poloneză şi central-europeană şi de cea ortodoxă din Europa de Sud-Est. Deşi legătura cu ucrainienii a stimulat creativitatea ruşilor în multe domenii, a subminat cultura şi practicile religioase tradiţionale ruseşti.
Biserica Ortodoxă Rusă a descoperit că izolarea de Constantinopole a introdus diferenţe majore în cărţile liturgice şi în practicile religioase. Patriarhul Moscovei Nikon a fost hotărât să realinieze textele sfinte ruseşti cu originalele greceşti. Dar Nikon a trebuit să facă faţa opoziţiei a numeroşi ruşi care vedeau în aceste corectări un amestec străin neavenit, sau chiar o lucrătură a diavolului. Când reformele lui Nikon au fost impuse cu forţa, a rezultat o primă schismă în cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse. Cei care nu au acceptat reformele au fost numiţi Credincioşii de rit vechi (staroveri), au fost consideraţi eretici şi au fost persecutaţi de stat şi de biserica oficială. Liderul opoziţiei religioase, arhiepiscopul Avvakum, a fost ars pe rug. Schisma a devenit permanentă, mulţi negustori şi ţărani alăturându-se “Credincioşilor de rit vechi”. Curtea tarului a resimţit de asemenea impactul Ucrainei şi a vestului european. Kievul a fost un canal major de transmitere a noilor idei prin intermediul academiei fondate în 1631 de Mitropolitul Petru Movilă. Printre rezultatele acestei infuzii de idei a fost stilul baroc în arhitectura, literatura şi şcoala de pictură rusă. Alte canale directe s-au deschis prin intermediul relaţiilor comerciale cu occidentul şi a călătorilor străini care vizitau Rusia. Curtea tarului a devenit interesată în tehnologiile vestice, mai ales atunci când era vorba de aplicaţii miltare. Până la sfârşitul secolului al XVII-lea, influenţele ucrainiene, poloneze şi occidentale subminaseră sistemul tradiţional cultural moscovit şi, cel puţin la nivelul elitelor, deschiseseră calea pentru transformări cu adevărat radicale.
Bibliografia in postarea urmatoare
Instructiuni comentarii:
Pentru a comenta sub identitatea de pe blogul anterior TheophylePoliteia autentificati-va mai intai, apasand pe iconul corespunzator din formular. [ Ex. pentru autentificare Wordpress apasati iconul
]
excelent articol,dealtfel toata seria ne pune la dispozitie informatii edificatoare despre istoria colosului de la rasarit,care pare pus pe fapte mari…ne asteapta evenimente ISTORICE,traim timpuri interesante,din pacate pe pielea noastra.