Manuscrisele de la Marea Moarta – Qumran (3) Esenienii
| 28/03/2013 | Autor theophyle Categorii: Dosare, Magazin Istoric |
In primul rand nu stiu de ce Eseneii se numesc Esenieni in limba Romana. Fariseii nu se numesc Farisieni. In sfarsit, sa fie Esenieni. Intre noi fie vorba ei nici nu stiau ca se numesc Esenieni. Primul care le-a dat numele acesta a fost Flavius Iosefus (gr. Essenoi), dupa el – toata lumea, inclusiv evreii de astazi (in versiunea ebraica suna de fapt Isi’im). De fapt tot ceea ce stim despre ei 
vine de la 3 surse contemporane lor (aproximativ). Flavius Iosefus – “Razboaiele Evreilor”, scris intre 73-75 d.Hr (Cap 2.119-161) si mai tarziu “Antichitati Iudaice”, scris probabil 90-92 (18.11 & 18-22); nota: Idiotul care a tradus cartea probabil din chineza, nu avea nici macar cultura generala sa stie ca numele cartii este “Despre Antichitatea Iudeilor”, care este totusi cu totul altceva. A iesit in limba Romana in editura Hasefer (editura comunitatii Evreiesti in Romania). Cea de a doua sursa este Philo din Alexandria (in limba romana cunoscut sub numele Filon sau Philon) intr-o carte scrisa intre anii ‘20-‘50 d.Hr Quod Omnis Probus Liber Sit (XII.75-87) si un mic rezumat care a ramas din cartea sa (Hypothetica 11.1-18), pastrat in epocala lucrare a lui Eusebius, “Praeparatio Evangelica”. Ultima sursa este una Latina, cunoscuta drept “Istoria Naturala” a lui Plinius cel Batran. Cu mana pe inima nu am prea mare incredere in nici una din cele trei surse.
Desi contemporane cu Esenienii, toate sunt subiective si incorecte fata de ce stim noi astazi din surse arheologice si din scrierile Eseniene gasite la Qumran. Istoria formala, care este bazata majoritar pe scrierile celor mentionati mai sus, in special Iosefus, care vorbeste de trei secte principale despartite teologic si social. Saducei sau Saduchei (de fapt Zadokei – de la numele marelui preot in timpul lui David – Zadok in eb. Tzdokim – pl.), Farisei (in eb. Peroshim, de la ‘a te desprinde’, ‘cei ce s-au desprins’) si Esenei, a caror etimologie este necunoscuta, probabil inventata de Iosefus, vom vedea numele lor adevarate mai tarziu.
Cine crede ca prin Iudea (Palestina) vremurilor descrise, aceasta impartire conventionala era o realitate, greseste. In primul rand existau inca 4-5 secte cel putin, care cu toate impreuna nu ajungeau la 30-35% din populatie. Majoritatea evreilor in acele timpuri aveau credinta extrem de simpla: Pentateuhul (Tora – cele 5 carti primare ale Bibliei), Sarbatorile amintite in 
Deuteronom, jertfele la Templu o data pe an si sarbatorile agricole. Ca de obicei, problemele teologice-docrinare-politice-religioase erau chestiunile cu care se ocupau orasenii, bogati sau saraci, insa toti stiutori de carte. Singurul lucru profund dezbinator consta in atitudinea fata de cultura Elena (Greaca) ce invadase Iudea. Cultura fizicului promovata de greci nu putea fi compatibila cu legalismul spiritual Evreu. Rascoala Macabeilor si infrangerea temporara a Elenismului a recreat o cultura nationala si traditionalista. Acest moment de regenerare culturala nu a tinut prea mult, de fapt o singura generatie. A doua generatie de Macabei (numiti si Hasmonaim) a reintrodus Elenismul, a intrerupt linia Aaronica-Zadokita a Marelui Preot, regele asumandu-si titlul de Mare Preot. Asa a inceput schisma, care a dus de fapt la crearea acestor secte, inclusiv a Esenienilor.
Sunt cateva ipoteze legate de aparitia sectei Eseniene, toate sunt speculatii, mai mult sau mai putin fondate. Istoric vorbind nu avem nici o certitudine sau probe doveditoare pentru nici una din ipotezele prezentate. Am sa incerc sa prezint majoritatea tezelor si sa aleg teza cea mai plauzibila. De obicei ma aflu in opozitie cu majoritatea (nu o fac din bonton), de data asta am norocul sa ma alatur majoritatii. Prima ipoteza vorbeste de o formatiune religioasa ebraica paralela la cea mosaica, adica cea normativa, care a adoptat revelatia lui Moise, teologia si religia care au survenit din aceasta revelatie, aceasta a doua formatiune paralela ar fi cea enohica (de la Enoch/Hanoch). Adica o parte din Evreii antici au dezvoltat o doctrina paralela care a fost (in mare) anihilata in timpul regelui Iosia (c. 649-609 i.Hr.), perioada numita si revolutia religioasa Deuteronomica (vezi 2 Cronici – Paralipomena 34:5-8). Aceasta prezumtie nu are baza din punct de vedere documentar, istoric si arheologic.
A doua ipoteza vorbeste despre formarea sectei in exilul Babilonian si se bazeaza pe “puzderia” de ingeri din scripturile lor – escatologia si doctrinele care se vor numi mai tarziu “maniheiste“. Aceasta a doua ipoteza, sustinuta faptic de scripturile Eseniene, nu este sustinuta istoric, deoarece si Iudaismul normativ (Ezra si Nehemia) a adus aceleasi influente Zoroastriene din Babilon. A treia ipoteza pe care o sustin si eu si care apartine majoritatii cercetatorilor este ipoteza politica.
Regalitatea Iudee, de origine Macabee (Hasmonait), pentru a consolida puterea (centrala), si nefiind Davidica (deci nelegitima) a acaparat pozitia de Mare Preot (eb. Cohen Gadol), interupand linia Aaronica. Un mare preot (profund) nemultumit si-a indemnat adeptii la schisma, declarand practica religioasa a Templului din Ierusalim drept nula si nevalida. Probabil si in zilele acelea politica era la mare pret si cautare, deci aparitia eseniana este de fapt de sorginte politica. Pana aici originea.
Sa incercam acuma sa analizam putin obiceiurile Eseniene si pozitia lor sociala, ca parte din societatea acelor timpuri. Numarul Esenienilor redat de cele trei surse (Filon, Iosefus si Pilnius cel Batran) a fost de circa 4000-5000. Dupa parerea mea cel putin triplu. In acea perioada traiau in Palestina (Iudea) aproximativ 3 milioane de oameni, circa 2,5 milioane evrei, restul de jumatate de milion Greci si alte nationalitati. Nu pot crede ca niste comunitati sihastre de 4-5000 de oameni puteau produce acel corpus doctrinar religios elaborat si este clar ca a existat un “spate” Eseneian, corelat de aceste comunitati sihastre. Dovada acestei prezumtii o reprezinta asezamintele din sudul Marii Moarte (Ein-Ghedi) si cartierul Esenian din Ierusalim. Relatiile Essenienilor cu puterea centrala (adica regalitatea) nu au fost intotdeauna de inamicitie, au existat regi, in special spre sfarsitul dinastiei Macabee, cu care Esenienii au trait bine. Spre surpriza istoricilor cel mai simpatetic Rege Iudeu fata de Esenieni a fost regele Irod (Herod – Hordos) “cel mare” (73 i.Hrs – 4 d.Hr), normal gandindu-ne ca el de fapt a eliminat dinastia Macabee, si nefiind considerat nici macar evreu (origini Edomiene), nu putea sa-i deranjeze doctrinar pe Esenieni (bazat pe zicala ‘dusmanul dusmanilor mei, este prietenul meu’), viata Eseneilor in timpul lui Irod a fost mai “placuta”.
Dupa caderea templului din Ierusalim (70 d.Hr), Esenienii dispar din istoriografia Palestiniana. Probabil se refugiaza si ei in diaspora Iudaica, se convertesc la Crestinism (dupa parerea mea, majoritatea) sau raman cu o parte din traditiile lor mistice in Iudaismul rabinic. Ne vom mai intalni cu o parte din doctrinele lor, inclusiv misticismul lor angelic, cateva secole mai tarziu ca impuls religios in formarea Kabalei si a misticismului Iudaic medieval. Personal cred ca unele din cele mai importante doctrine religioase Eseniene au fost preluate de Crestinismul antic. Dupa parerea mea, Sf. Ioan Botezatorul a fost Eseneu si Iisus a cunoscut bine aceasta populatie, care a fost aproape de cea ce a propovaduit el. Despre influentele Eseniene prezente in Crestinismul Primar in articolele viitoare.
Instructiuni comentarii:
Pentru a comenta sub identitatea de pe blogul anterior TheophylePoliteia autentificati-va mai intai, apasand pe iconul corespunzator din formular. [ Ex. pentru autentificare Wordpress apasati iconul
]
Încerc o explicaţie – a denumirii.
S-ar putea să fie o greşeală a primilor traducători ai Bibliei în româneşte, precum “tărâmul făgăduinţei” în loc de “tărâmul făgăduit”.
Iar greşelile s-au perpetuat mult timp pe principiul “literă de Evanghelie”, fiind interzisă modificarea chiar când era o greşeală evidentă.
Mă miră partea cu liberul arbitru – seamănă mai mult cu doctrina luterană, decât cu creştinismul timpuriu.
Aştept dezvoltarea 🙂
1 nici pe departe 🙂
2. liberul arbitru estte una dintre dogmele cele mai vechi ale iudaismului cam 2 milenii si jumatate inaintea protestantilor 🙂
invers voiam să zic: nu “mă” ştiu deloc la teologie, dar cum de din esenienii care negau liberul arbitru a rezultat creştinismul timpuriu?
credeam că predestinarea a venit o dată cu dogmele calvine, în fine cu Reforma
NICI o religie in structurarea ei initiala nu poate accepta “liberul arbitru” el intervine mai tarziu cand nu poate fi explicata iminenta divinitatii.