Manuscrise celebre: Coranul / Codices Arabici Alhaidary
| 19/09/2013 | Autor theophyle Categorii: Arta, Carte, Magazin Istoric |
Textul prezentat in articolul de mai jos este cunoscut sub numele Codices Arabici Additamenta and Codices Simonseniani Arabici de Ali Abd Alhussein Alhaidary. Codexul este de origine Persana, textul este scris in caligrafie araba Naskhī, notele marginale sunt in persana in caligrafie Ta’līq. Majoritatea notelor comentatorii sunt Şiite (Persani sunt şiiti), desi in dou pagini vom intalni si comentarii Sunite. Despre suniti si siiti in paginile urmatoare. Scribul care a copiat textul este unul din cei mai renumiti scribi din secolul al XVIII-lea, Rašīd al-Dīn din orasul sfant al şiitilor Kom. Personal nu am cunoscut manuscris arab mai frumos decat acesta. Despre caligrafiile diferite vom discuta intr-un articol viitor.
***
Coranul canonizat, aşa cum este cunoscut astăzi, este format din 114 capitole (sure), de lungimi diferite, de la minimum 3 până la maximum 287 de versete (cât are sura Al-baqara „Vaca”), dispuse nu cronologic, ci după lungime, în ordine aproximativ descrescătoare, începând cu cea de-a doua sură. Toate surele, cu excepţia celei de-a IX-a, au în frunte sintagma bi-smi-llāhi-r-rahmāni-r-rahīmi „În numele lui Dumnezeu cel Milos şi Milostiv”.
Conform tradiţiei islamice, profetul Muhammad a fost ales să spună în cea mai pură limbă arabă – aşa cum este considerată araba coranică de către exegeţii musulmani – atât noul mesaj trimis de Dumnezeu omenirii, precum şi ceea ce revelase parţial, din aceeaşi matrice celestă, Umm al-Kitāb (Maica Scripturii), profeţilor anteriori, cu precădere, lui Abraham (Ibrāhīm), Noe (Nūh), Iona (Yūnus), Moise (Mūsā) şi lui Iisus Hristos (Isā al-Masīh). Pentru musulmani, Coranul nu este doar cartea sacră revelată de către divinitate, definită ca o sumă de concepte în care se crede, o sinteză de precepte etice, o conduită de viaţă spirituală, un codice civil ce răspunde problemelor vieţii cotidiene.
Textul coranic nu a fost strâns într-o carte în timpul vieţii profetului Muhammad, ci a fost doar memorat de către însoţitorii săi, iar, uneori, anumite versete au fost notate pe foi de palmier, omoplaţi de cămilă, bucăţi de ceramică etc.
Coranul a fost revelat, conform tradiţiei islamice, profetului Muhammad de către îngerul Gabriel (Gavriil – Ğibrīl) în numeroase ocazii între anii 610 şi moartea lui Muhammad în 632. Pe lângă faptul că îi memorau revelaţiile, unii dintre însoţitorii săi le-au notat, sporadic, pe pergamente, pietre, omoplaţi de cămilă. Schematic, tradiţiei spune că după moartea profetului Muhammad (632), Abu-Bakr, primul calif, i-a poruncitt lui Zayd bin Thabit să strângă şi să noteze toate versetele autentice ale Coranului, după cum erau păstrate în forma scrisă sau orală. Exemplarul lui Zayd, păstrat de văduva profetului Muhammad, Hafsa bint Umar, stă la baza textului coranic întocmit în vremea celui de-al treilea calif, Uthman bin Affan, între anii 650 şi 656, care a poruncit alcătuirea unui exemplar model, care să înlăture toate diferenţele survenite cu timpul între versiuni, acest exemplar rămând fundamental până acum. El a trimis copii ale acestui exemplar în toate provinciile califatului, şi a ordonat ca toate celelalte variante să fie distruse, fiind considerate de atunci ca inexacte. Istoricii Coranului vorbesc însă de un proces mai gradual chiar decât cel prezentat de tradiţie, Coranul fiind rodul unei munci redacţionale ale cărturarilor islamici aflaţi în slujba puterii califale contemporane lor, o muncă întinsă pe o perioadă de mai bine de un secol.
Pentru musulmani, limba arabă ca mijloc de expresie a Coranului, Cuvântul lui Dumnezeu, este perfectă ca şi Coranul însuşi. Când se vorbeşte despre perfecţiunea acestei limbi, se scot în evidenţă elemente prezente în apologiile tuturor limbilor: muzicalitate, logică, bogăţie sinonimică, simbolismul sunetelor, concizie, şi mai ales motivarea ce ar exista în relaţia formă sonoră-conţinut semantic. Perfecţiunea acestei limbi este subliniată permanent în lucrările autorilor musulmani consacrate inimitabilităţii – al-’i‘ğāz (termen tradus şi cu „miracol” sau „minune”) – textului coranic, manifestată atât la nivelul expresiei, cât şi al conţinutului.
Discuţiile asupra traducerii Coranului, în mediile islamice, au început, chiar din timpul vieţii profetului Muhammad, continuând, apoi, secole de-a rândul, fără să se ajungă la o hotărâre definitivă în acest sens. În ceea ce priveşte traducerea substitutivă, cea care ar trebui să înlocuiască textul coranic arab, este total interzisă, pe când traducerea informativă, cea menită doar să comunice sensurile textului coranic, este aprobată de autorităţile islamice, cu anumite condiţii, şi care există în momentul de faţă în mai toate limbile lumii, inclusiv în română.
Instructiuni comentarii:
Pentru a comenta sub identitatea de pe blogul anterior TheophylePoliteia autentificati-va mai intai, apasand pe iconul corespunzator din formular. [ Ex. pentru autentificare Wordpress apasati iconul
]
