La Belle Époque: Calea Victoriei
| 05/10/2013 | Autor theophyle Categorii: Magazin Istoric, Ziarul de Duminica |
Strada cea mai cunoscuta din Bucuresti si poate din toata Romania este fara indoiala Calea Victoriei, strada ajunsa in aproape un secol de dezvoltare, locul preferat de promenada si intalnire al bucurestenilor si al trecatorilor prin Bucuresti.
Celebra artera a Bucurestilor a fost construita la 1692 de catre domnitorul Constantin Brancoveanu, care a mostenit 50 de pogoane (un pogon face aproximativ jumătate de hectar)de pamant in zona de la bunica sa, postelniceasa Ilinca Cantacuzino.
Constantin Brancoveanu a poruncit construirea unui drum pentru a lega cat mai rapid palatul domnesc din Bucuresti de cel de la Mogosoaia. Partea cea mai veche a drumului exista, fiind numita Uliţa Mare spre Sărindar si care se intindea de la Piata Natiunilor Unite de astazi pana la Biserica Sarindar (unde se afla astazi Cercul Militar). Brancoveanu a unit-o cu Drumul Brasovului care unea Biserica Sarindar (Cercul Militar) cu Piața Victoriei.
Drumul, rezultat din unirea Drumul Brașovului cu Uliţa Mare spre Sărindar, a fost deschis în anul 1692, de către domnitorul, Constantin Brâncoveanu, sub numele de Podul Mogoşoaiei. Strada nou formată era pavată cu trunchiuri de copaci. Străzilor astfel pavate li se spunea poduri, motiv pentru care și noua cale primește denumirea de „Pod”, Podul Mogoşoaiei. Noua stradă unea astfel palatul domnesc, amplasat în apropierea Curtii Vechi cu mosia voievodului din Mogoșoaia.
Un oaspete strain scria pe la 1830 despre prostul pavaj al strazi: “ chiar nu este rar sa vezi cum aceste scanduri, prost legate intre ele, arunca pe trecatori sus in aer si, cazand, ii stropesc cu o ploaie de noroi negricios si mirositor“.
Abia dupa 1832, sub domnia lui Grigore Ghica, se fac primele incercari de pavare cu piatra. Luminatul pe timp de noapte al strazii se face la 1814 in timpul lui Voda Caragea, cand la fiecare sapte case se monteaza un felinar cu lumanari de seu sau somoioage de pacura. La 1861 se intampla insa un lucru demn de lauda: pe Podul Mogosoaiei ard pe timp de noapte lampile cu petrol, inainte ca acest lucru sa se intample la Paris si la Berlin. În anul 1882 apar primele instalatii electrice din București, în fața Palatului Regal de pe nou numita Calea Victoriei. Pe Podul Mogosoaiei, la 8 octombrie 1878, are loc intrarea triumfala a armatei romane intoarse din Razboiul de Independenta, pe sub Arcul de Trumf. De atunci, numele strazii va fi Calea Victoriei si va deveni strada domneasca a capitalei noului Regat al Romaniei.
Gheorghe Crutzescu îşi începe una dintre cele mai frumoase monografii care s-au scris despre Calea Victoriei. După vechea denumire “Podul Mogoşoaiei”. (Vezi link la formatul PDF)
“E bizantină şi apuseană, trândavă şi vioaie, zâmbitoare şi posomorâtă, dornică de schimbări şi înfiptă în trecut. (…) De-a lungul ei, fără orânduială, aproape fără rost, se înşiră palate şi magherniţe, case de ţară şi zgârie-nori, curţi şi grădini, morminte şi biserici. Nu-i stradă pe lume mai chinuită, mai muncită, mai mişcătoare în silinţele ei de a face din atâtea contraste puţintică armonie. Şi poate nu-i stradă care să închege în atare măsură gândurile unui popor. Podul Mogoşoaiei e plămădit cu sufletul nostru.”
Un drum de câteva zeci de minute în care se înghesuie vreo două secole de istorie şi multe poveşti. Una dintre cele mai frumoase, care şi-a legat numele de bulevardul iubit al Bucureştiului, este romanul lui Cezar Petrescu, (pe care il vom recenza astazi intr-un aricol separat).
“Calea Victoriei răsuna de clamoarea mulţimii care se întoarce de la cea mai strălucită cursă de cai, cu cele mai extravagante surprize la pariuri din acel an, în cel mai triumfal amurg din acea toamnă. E o fâlfâire nebună de eşarfe în urma automobilelor, o întrecere biciuită de echipaje, o larmă hohotitoare de glasuri, în care şi ele vor să fie fericite; risipindu-se până aici, în camera unde n-au fost niciodată flori şi unde, pe patul cu pătura aspră, se află o moartă pentru faptul divers de mâine. Pe cerul nemărginit albastru două braţe întinse descătuşează în sfârşit plânsul. Poate imploră lumina de sus. Cerul era înalt şi gol.”
Pe Calea Victoriei a fost construit şi primul teatru bucureştean, în 1818, din iniţiativa domniţei Ralu, fiica domnitorului Alexandru Şuţu. O imagine de ansamblu a perioadei romantice asupra Căii Victoria prezintă şi Ioana Pârvulescu, în „Întoarcere în Bucureştiul interbelic”.
“Pe Calea Victoriei se regăsesc aproape toate personajele literare şi scriitorii. „De la Alcalay la Capşa, de la Librăria Hachette la Teatrul Naţional, de la redacţia Credinţei la garsoniera în care locuieşte cu chirie Mihail Sebastian, viaţa scriitoricească este intim legată, între războaie, de cea mai literară arteră a Bucureştiului”, notează autoarea.
Scriitoarea mai citează o cronică scrisă de Valeriu Mardare, şofer profesionist şi publicist de ocazie în revista „Magazinul”, în 1930, când Calea Victoriei devine cu sens unci spre Dâmboviţa:
„Dacă eşti grăbit şi nu e aglomeraţie, o poţi parcurge, cu maşina, în trei minute – şi nici atât. Ieşiţi pe această porţiune de stradă între orele douăsprezece şi unu ziua sau seara, între şapte şi opt: e o feerie, un amestec de înghesuială uimitoare. Trotuarele sunt înţesate şi pietonii umplu chiar jumătate din stradă, de amândouă părţile. Prin mijloc, pufăind, ţipând, urlând pe diferite tonuri, după diapazonul clacsoanelor, se strecoară automobilele. Roţile ating trecătorii, îi stropesc cu noroi, zi isbesc la fiecare pas – şi din secundă în secundă sunt gata să-i strivească. Dar nimeni nu se supără”.
Acelaşi Valeriu Mardare surprinde un tablou al personajului colectiv de pe Calea Victoriei:
„Un domn pudrat tare, rezemat de geamul cofetăriei Riegler, admiră, prin monoclu, nişte ciorapi de damă; altul, cu genunchii tremurători, nu se mai satură spionând armonia şoldurilor pline. Nicăieri, în niciun alt oraş al lumii n-ai să întâlneşti, pe o bucăţică de stradă atâtea siluete de femei adorabile”.
Fotoreporterul german Willy Pragher surprinde în 1939 o Calea Victoriei ca un loc de promenadă al bucureştenilor.
„Calea Victoriei este artera principală a oraşului. E o stradă cu tradiţie, strada lumii elegante şi moderne. Este locul unde de două ori pe zi, la amiază şi seara, bucureştenii îşi fac plimbarea. Locul unde te arăţi, unde te întâlneştu cu cunoscuţii, unde afli senzaţiile zilei, unde închei afaceri şi, mai ales, unde faci cunoştinţe noi. Corso-ul acesta ia de obicei proporţii atât de mari, încât abia dacă mai rămâne pentru maşini câte un peisagiu pe mijlocul străzii”
În perioada comunistă artera își păstrează numele primit în 1878, și devine sursă de inspirație pentru regimul comunist în construirea unei noi artere (1980), atât ca nume, dar și ca însemnătate, numită Calea Victoriei Socialismului.
Bibliografie, note si citate:
Jurnalul Național – Povestea unui bulevard: Calea Victoriei ; Ce ascund clădirile de pe Calea Victoriei; Adevarul – Calea Victoriei, Corso al Capitalei: prima arteră iluminată electric, primul teatru, prima stație de taxi
Ioana Pârvulescu, „Întoarcere în Bucureştiul interbelic”, Humanitas, 2003 ; Gheorghe Crutzescu, “Podul Mogoşoaiei“.
Instructiuni comentarii:
Pentru a comenta sub identitatea de pe blogul anterior TheophylePoliteia autentificati-va mai intai, apasand pe iconul corespunzator din formular. [ Ex. pentru autentificare Wordpress apasati iconul
]
Resalut
Cu Calea Victoriei sau fara , ofensiva pentru a impune pe Boc ca candidat la presidentie e in plina desfasurare . (e mai maleabil , il poate conduce Basescu din umbra cum vrea )
Ultima in ordine de timp :
http://www.hotnews.ro/stiri-politic-15735040-presedintele-fundatiei-miscarea-populara-emil-boc-fost-foarte-bun-premier-putea-bun-presedinte-probabil-dreapta-isi-desemna-candidat-comun-prezidentiale.htm
Deci deja PDL , MP au stabilit pe cine puncteaza . Voturi cu duiumu . 😆
Salut Stef,
ce vrea Basescu nu mai este atat de relevant, ce o sa doreasca electoratul este mai relevant. Electoratul este satul de sfaturile lui Basescu et & Co. te asigur!
Postare noua – Cetăţeanul informat între ebrietate şi prizonierat
Salutare ! 🙂
http://silviacolfescu.blogspot.ro/2012/02/lunga-poveste-de-dragoste-dintre_20.html
In plus, recomand cu caldura cartea lui Emanuel Badescu si Radu Oltean, cu reproduceri si explicatii f. interesante.
Aici, o scurta prezentare :
http://www.orasul.ro/articles/view/Cele-frumoase-panorame.html
multumesc 🙂