Eurozona bizantină şi niste lecţii de învăţat
| 19/03/2013 | Autor theophyle Categorii: Economie, Magazin Istoric, Politeia Digest |
Aducem un articol publicat in The Guardian (The Byzantine empire’s own ‘eurozone’ crisis offers a lesson for the EU today) si semnat de Peter Frankopan. Dr. Peter Frankopan este directorul Centrului pentru Cercetări Bizantine la Universitatea Oxford unde este şi cercetător la Worcester College. Lucrează la istoria Imperiului Bizantin, lumea slavonă şi relaţiile între creştinătate şi islam, şi este autorul lucrării “The First Crusade: The Call from the East” (Prima cruciadă: Apelul din Est, nu a fost tradusă în limba română).
De la manevrarea unei monezi unice, la ieşirea dintr-o recesiune şi negocierea unor uniuni politice şi fiscale într-o societate multilingvă, multietnică, liderii Bizanţului s-au ocupat de foarte multe. Politicienii UE ar avea de învăţat de la strămoşii lor, susţine istoricul britanic Peter Frankopan.
***
Este câteodată uşor să uităm de ce studiem istoria. Bineînţeles, ne servim de trecut pentru a înţelege prezentul, dar la nivel ideal, ar trebui de asemenea să învăţăm din ea. De aceea este păcat că noua programă şcolară britanică nu face loc istoriei Bizanţului, jumătatea estică a Imperiului Roman, care a cunoscut momentul său de glorie după ce Roma a intrat în declin la sfârşitul Antichităţii.
Din păcate, pentru că generaţiile următoare nu au învăţat nimic de la puterea mediteraneană orientală care domnea cândva de la Veneţia în Palestina şi din Africa de Nord în Caucaz, lecţia de reţinut de lumea modernă s-a pierdut cu siguranţă cu timpul – o lecţie care ar fi totuşi extrem de utilă Europei de astăzi.
Precum UE, Imperiul Bizantin era o comunitate de state, multilingvă şi multietnică regrupând diferite climate şi economii locale, de la oraşul animat la târguri, de la micile porturi la mici localităţi rurale. Și nu este totul, deoarece această comunitate avea şi o monedă unică, a cărei valoare, în plus, nu a fluctuat timp de secole.
Imposibil să ascunzi profituri
Contrar ideilor preconcepute, pe care le auzim aproape tot timpul în Camera Comunelor când deputaţii se îngrămădesc pentru a califica drept “bizantine” reglementările excesive şi legile prea complexe, Imperiul Bizantin era în realitate un model sofisticat, mai ales în domeniile în care UE dă dovadă de insuficienţă. Bizanţul, spre deosebire de Uniunea Europeană, nu suferea de ineficienţă şi de disparitate în privinţa impozitării: era imposibil să ascunzi profituri într-o regiune mai avantajoasă pentru a submina structura imperiului. În Bizanţ, modul de guvernare era convenabil, simplu şi eficient.
Era exclus ca diferitele regiuni ale imperiului să aibă reguli diferite sau politici fiscale: pentru ca statele să funcţioneze cu o monedă unică, o uniune bugetară, economică şi poltică, acest lucru era necesar.
Impozitele trebuiau să fie plătite de la periferie către centru şi era clar că resursele trebuiau redistribuite de la regiunile bogate spre cele care nu erau la fel de norocoase – chiar dacă nu toată lumea era de acord cu asta. A fi liber, s-a plâns un autor din secolul al XI-lea, însemna să fi scăpat de impozite.
Porţile trezoreriei, larg deschise
Dacă eurocraţii ar trage învăţături din structura imperiului, ei ar putea de asemenea să benefieze de modul său de a gestiona o recesiune cronică, provocată de aceeaşi combinaţie fatală de factori care paralizează astăzi economiile occidentale.
În anii 1070, veniturile publice s-au prăbuşit în timp ce cheltuielile continuau să crească pentru anumite servicii esenţiale (precum armata), un context agravat de criza cronică de lichidităţi. Situaţia a devenit atât de disperată până la urmă încât porţile trezoreriei rămâneau larg deschise: nu era nevoie să fie închise, a scris cineva în acea perioadă, pentru că nu era nimic de furat. Nimeni nu a arătat clemenţă faţă de responsabilii crizei.
Echivalentul lui Herman van Rompuy din acea epocă, un eunuc pe numele de Nikephoros, a fost linşat de o populaţie furioasă, care făcea faţă creşterii preţurilor şi scăderii nivelului de viaţă şi până la urmă a fost torturat până a murit. Nemulţumirea generală a antrenat îndepărtarea altora, care au fost nevoiţi să renunţe la funcţii şi să se călugărească, probabil ca să se roage pentru a le fi iertate păcatele.
Această criză a însemnat impunerea figurii lui Nigel Farage, ale cărui argumente privind originea crizei păreau “atât de convingătoare”, potrivit unuia dintre contemporanii săi, încât populaţia “s-a unit punându-l pe el pe un piedestal” şi primindu-l peste tot cu aplauze. Aducea noutate într-o epocă în care vechea gardă era paralizată de inacţiune şi o mare penurie de idei bune. Era greu de contestat mesajul său, potrivit căruia cei aflaţi la putere erau inutili.
Politicile mizerabile pe care ei încercau să le pună în practică erau dezastruoase, pentru că nu contribuiau la soluţionarea problemelor, precum devalorizarea monezii fabricând tot mai mulţi bani în timp ce se reducea cantitatea de metal preţios folosită, o măsură de flexibilizare bugetară, într-un fel. Altfel spus, de parcă ai pune un pansament pe o rană de glonte.
Garda veche, înlocuită
Cum situaţia continua să se agraveze, a venit timpul să fie înlocuită toată garda veche. Noi conducători au venit şi cu ei noi idei radicale. Un plan de salvare german a fost o sugestie dar el nu s-a concretizat, chiar dacă această soluţie părea promiţătoare la un moment dat. Totuşi, în timp ce lipsurile se simţeau şi dezbaterile erau apocaliptice, a devenit absolut necesar să fie luate măsuri decisive.
Soluţia a apărut pe trei axe. Mai întâi, moneda a fost retrasă din circulaţie pentru a fi înlocuită cu noi piese care reflectau valoarea lor reală. Apoi, sistemul fiscal a făcut obiectul unei reforme radicale, în cadrul căreia un inventar al bunurilor deţinute de fiecare în tot imperiul a servit apoi de bază pentru colectarea impozitelor. În sfârşit, barierele comerciale au fost ridicate pentru a încuraja persoanele ce dispuneau de capital străin să investească mai avantajos şi mai uşor decât în trecut – nu pentru a achiziţiona noi bunuri, ci pentru a stimula comerţul.
Atât de proastă era starea imperiului încât aceste bariere au căzut astfel încât investitorii străini să poată face oferte mai bune decât locuitorii imperiului, cel puţin pe termen scurt, pentru a relansa economia. Această strategie a funcţionat: ea s-a dovedit mai puţin dureroasă decât era prevăzut şi a reînsufleţit un pacient care suferise un stop cardiac economic.
Nigel Farage din secolul al XI-lea nu a reuşit niciodată, de altfel, deşi a deschis calea unui excelent candidat care a putut să ajungă la vârf. Alexios Komnenos este cel care a reconstruit Bizanţul, chiar dacă a trebuit să plătească preţul pentru reformele sale: dispreţuit în timpul vieţii sale pentru că a luat decizii dificile, el a fost de asemenea ignorat de istorie timp de secole. Poate că ar trebui să căutăm pe cineva la fel de puternic astăzi. Aduce in limba romana PressEurop
Instructiuni comentarii:
Pentru a comenta sub identitatea de pe blogul anterior TheophylePoliteia autentificati-va mai intai, apasand pe iconul corespunzator din formular. [ Ex. pentru autentificare Wordpress apasati iconul
]
Alexius a chemat competitorii occidentali la prima cruciada, a permis fostelor protectorate ca Venetia si Amalfi sa preia comertul in Imperiu, a renuntat la nomismata care de pe vremea lui Constantin avea valoare constanta in aur, a reunutat la administratia profesionista si i-a inlocuit cu oligarhi si a confiscat proprietatea privata a Bisericii. Masurile au salvat imperiul pe moment, dar tot ele l-au distrus definitiv 100 de ani mai tarziu.
“noua programă şcolară britanică nu face loc istoriei Bizanţului”
E păcat că noi nu ştim mai nimic despre Bizanţ – deşi ne-a influenţat mult.
Dar mă gândesc că nu-i neapărat vina programei şcolare.
Nu există scrieri mai lejere despre Bizanţ.
Istoria Angliei am înţeles-o mai bine din Maurois decât din manuale. La fel Dumas a făcut foarte cunoscută o parte din istoria Franţei.
Noi nu avem decât Creanga de aur a lui Sadoveanu.