Despre declin şi apocalipse
| 10/01/2013 | Autor theophyle Categorii: Editoriale, GeoPolitica, Magazin Istoric |
Nu, nu este vorba de apocalipsa mayasa si nici de alta mai dramatica. Nu a profetit-o Nostradamus sau Dr. Roubini, nici macar nu se va solda cu drame ingrozitoare si nici cu milioane de victime. Sfarsitul acestei lumi va fi simtit mult mai curand decat ne-am inchipuit – 2013 are sansa sa devina anul in care ne vom intoarce cu totii intr-un trecut pe care omenirea l-a mai trait si a iesit din el destul de greu.
Nu stiu de ce, dar sunt aproape sigur ca ne intoarcem la viziunile lui Oswald Spengler, descrise de el in “Declinul Occidentului” (Der Untergang des Abendlandes), o lucrare fundamentala. Spengler a înlocuit paradigma liniară de reprezentare a istoriei universale cu cea ciclică şi a negat existenţa unui sens general al istoriei, negând în primul rând însăşi validitatea termenului de istorie generală şi propunând în schimb termenul/conceptul de “istorii particulare”. (Vezi recenzia)
Ideea centrală a lui Spengler, asa cum este redata în “Declinul Occidentului”, este aceea că toate culturile urmează un ciclu de dezvoltare analog evoluţiei organice: naştere , maturizare şi moarte/declin. Spengler a realizat de asemenea şi analogia cu cele patru anotimpuri: primăvara (naşterea şi copilăria), vara (tinereţea), toamna (maturitatea) şi iarna (bătrâneţea şi moartea). Spengler a identificat opt culturi care au propriul “stil” sau “suflet”: egipteană, clasică (civilizaţia greco-romană), chineză, babiloneană, indiană, arabă (semită) şi cultura vestică (faustică), fiecare din acestea parcurgând un ciclu de viaţă identic, de câteva sute de ani. Astfel, istoria este biografia generală a acestor culturi care sunt asemeni unor organisme.
Sunt sigur ca aceasta “cultura faustica” despre care vorbea Spengler a ajuns la sfarsitul ei si se va transforma intr-un “altceva” diferit. Cat de diferit chiar nu stiu, dar cred ca pot anticipa speculand.
Oswald Spengler (1880 – 1936), a fost filosof şi istoric german, polimat si autor de lucrari stiintifice si eseuri in matematică, ştiinţele naturii şi arte plastice. “Declinul Occidentului” (Der Untergang des Abendlandes) este fara indoiala magnum opus autorului. Publicată în forma de articole între 1918-1922, Spangler isi defineste concepţia asupra evoluţiei ciclice a civilizaţiilor. Spengler este considerat precursorul ideologic al fascismului, desi intre ani 1933 si pana al decesul sau a fost exilat la Munchen aproape in stare de arest la domiciliu. Fara indoiala Oswald Spengler este unul dintre cei mai mari si mai profunzi ganditori conservatori ai secolului XX.
Spengler se disociază de majoritatea istoricilor prin preocuparea de a identifica analogii între diferite epoci culturale, un fel de fenomen comun sau un numitor comun spiritual. Spengler a identificat în Pitagora, Mahomed şi Cromwell întruchiparea aceluiaşi spirit puritan (gresit in opinia mea, pentru ca exista o diferenta esentiala intre cei trei), a comparat modernitatea cu antichitatea târzie şi a găsit similarităţi între uzantele politice (“campaniile electorale”) ale Romei şi cele ale Statelor Unite (absolut adevarat!) şi a preconizat declinul Vestului în aceeaşi manieră în care a avut loc declinul Egiptului Antic ( aici OS nu a vazut impactul fortelor exterioare, asa zisii periferici ai lui Djuvara, pe care eu nu numai ca îi accept, ci si modernitatea noastra îi probeaza!).
Oswald Spengler moşteneşte de la secolul al XIX-lea, în special de la direcţia estetică pe care o inaugurează romantismul şi care culminează în simbolism, ideea despre limbajul formal identic sau paralel (in artele plastice si poezie in special) şi posibilitatea interpretării fenomenelor istorice. Pornind de formulari goetheane, în legătură cu nevoia de a studia natura nu într-un context cauzal, ci ca pe un destin organic, Spengler ajunge la ideea că şi istoria umană, ca orice manifestare naturală a vieţii, are „structura ei periodică”, „logica ei organică”. (In opinia mea, speculatie care nu poate fi probata de facto). Pana la un anumit punct sunt de acord ca artele sunt detinatoare ale mesajului istoric purtat in traditiile unei natiuni, problema este cum si pana unde. Aici cred ca Arnold Toynbee, care a preluat ideea lui Spengler, a reusit sa o formuleze mult mai “istoric”, intr-un fel alterand mitologia germanului.
Observând asemănările, mai bine zis logica formală identică în evoluţia destinului unor culturi, filozoful german propune o nouă metodă de cercetare a Istoriei: morfologia comparată. Din perspectivă spengleriană, limbajul formal al fiecărei culturi se impune printr-un stil inconfundabil, caracteristic (adevarat, sunt dusmanul internationalismului artistic – poti aprecia, nu intotdeauna intelege). Artele, ca manifestări culturale, reprezintă semnificaţiile majore şi trăsăturile definitorii ale acestui stil. Arta greco-latină este definită prin existenţa unui stil apollinic, cea occidentală, rezultată din pseudomorfoza creştinismului (care dupa parerea mea este doar o implinire si nu alt mesaj. Dumnezeu Tatal a ramas cel vechi, noi nu am reusit sa evoluam spiritual – avand nevoie de mesajul fiului), este definită prin existenţa unui stil faustic, iar cea semita (arabă) – printr-un stil magic si complet fatalist. Arta faustică occidentală parcurge, din punct de vedere organic, aceeaşi evoluţie ca şi celelalte arte: în cazul de faţă de la o etapă de germinare, de apariţie (Evul Mediu timpuriu), la una de afirmare (Goticul), urmată de o reconsiderare, autonegare, obstinaţie într-o formulă străină, temporară (Renaşterea) şi, apoi, de o etapă de maturizare (Barocul), încheiată de o criză a expresiei şi a conştiinţei (Romantismul), de bătrâneţe (vezi şi ideea nitzscheană despre „toamna unei culturi”, despre amurgul zeilor ca sfârşitul firesc al creaţiei) şi de sterilitate, desemnate prin declin. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu celelalte stiluri şi culturi, dar modurile expresive pe care le adoptă desfăşurarea „ineluctabilă”, niciodată „reiterată” formal, a destinului lor, poartă denumiri diferite, în funcţie de peisajele în care apar, în funcţie de experienţa istorică a popoarelor prin care ele se realizează. Aici lucrurile pot fi probate pana la ultima afirmatie.
Citiţi “Scrisoarea III” a lui Eminescu – este scrisă în 1881, an extrem de semnificativ în istoria României si incercaţi sa gândiţi ce fel de mesaj poartă cunoscutele versuri – de maturizare sau de bătrâneţe?
Instructiuni comentarii:
Pentru a comenta sub identitatea de pe blogul anterior TheophylePoliteia autentificati-va mai intai, apasand pe iconul corespunzator din formular. [ Ex. pentru autentificare Wordpress apasati iconul
]
Buna ziua,
Imi pare ca articolul excelent al dumneavoastra se intrerupe brusc. As fi dorit si acea speculatie despre un viitor al occidentului. Sentimentul unui final este , dupa mine, prezent in toate aspectele vietii: de la social la cultura, religie si politica. Am vazut un documentar despre matematicienii care incercau sa desluseasca misterele infinitului. Marea lor majoritate au trait in Viena secolui XIX sau in Germania antebelica. M-a intrigat faptul ca si in Viena sfarsitului de secol XIX exista acel simt al sfarsitului. Una din cauza, poate ca nu cea mai importanta, ar putea fi si lipsa unei spiritualitati in viata moderna. Poate ca occidentalul chiar asta cauta. Poate ca pentru a putea contrui ceva mai intai trebuie distrus ceva.
Danut S
Sara buna Teophyle, 🙂
Am recitit scrisoarea a-III-a. A meritat. :
“Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii,
Măşti cu toate de renume din comedia minciunii?
Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul,
De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul?
Nici visezi că înainte-ţi stă un stâlp de cafenele,
Ce îşi râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele ”
……………………………