Cum sunt românii altfel ? Făgăraş
| 12/12/2012 | Autor theophyle Categorii: Magazin Istoric |
Cele mai timpurii informaţii scrise cu privire la istoria Ţării Făgăraşului datează abia din prima jumătate a secolului al XIII-lea. Reconstituirea realităţilor istorice ale Ţării Făgăraşului din epocile precedente, anterioare 
primelor relatări scrise, este posibilă, în aceste circumstanţe, doar în funcţie de rezultatele cercetărilor arheologice, lingvistice şi toponimice. Cercetările arheologice din ultimele decenii au adus la lumină o serie de aşezări neolitice la Calbor, Hălmeag, Făgăraş şi Felmer. Aşezări din epoca bronzului au fost scoase la iveală la Cuciulata, Şercaia, Beclean, Mândra, Hoghiz, Săvăstreni şi la Ungra. De data ceva mai recentă, din epoca fierului, care coincide, în parte, cu perioada statului dac, sunt urmele de locuire constatate, printre altele, la Comăna de Jos, Veneţia de Jos, Părău, Şinca Veche, Arpaşu de Sus şi la Racoş. Cucerirea Daciei de către romani (106 d. Chr.) aduce cu sine modificări importante şi in habitatul Ţării Făgăraşului, populaţia ţinutului cuprins între Olt şi Munţii Făgăraş fiind, în parte, evacuată la nordul râului, iar zona închisă şi supravegheată, spre est prin castrul de la Râşnov (Cumidava), iar spre vest prin castrul de la Turnu Roşu (Caput Stenarum). De-a lungul Oltului şi la nordul Ţării Făgăraşului romanii au construit castrele militare de la Hoghiz, Feldioara şi Cincşor.
Urme de locuire sau doar monede din epoca romană au fost sesizate în Ţara Făgăraşului la Beclean, Făgăraş, Şinca Nouă şi Veneţia de Jos. După retragerea administraţiei romane la sudul Dunării de Jos (271 d. Chr.), o parte a populaţiei evacuată revine la sudul Oltului, în Ţara Făgăraşului. Descoperite în anul 1910 în stânga Oltului, la Feldioara, judeţul Braşov, cele două lingouri de aur cu greutate de 338,90 g, datate la sfârşitul secolului al IV-lea, în perioada împăratului Teodosiu, au fost atribuite goţilor. Prezenţa acestor lingouri de aur în Ţara Bârsei şi a tezaurului de bronz de la Hoghiz-Ungra, în Ţara Făgăraşului, datat, de asemenea, în secolul al IV-lea, argumentează că Valea Oltului a reprezentat o cale importantă de tranziţie în epoca migraţiei popoarelor. 
Penuria descoperirilor arheologice din secolele următoare ar putea fi explicată prin retragea populaţiei localnice în zonele înalte, ferite ale Ţării Făgăraşului, determinată de pericolul reprezentat de popoarele migratoare. Această discontinuitate majoră de locuire este întreruptă cu începere din secolul al VIII-lea, perioadă în care sunt datate câteva monede bizantine şi diverse urme de locuire. În perioada secolelor VIII-XI sunt datate descoperirile de la Dopca, Hălmeag, Mateiaş, Beclean, Săcădate, Voila şi Breaza, atribuite protoromânilor şi populaţiei slavo-române. Continuitatea de existenţa a populaţiei romanizate în Ţara Făgăraşului este confirmată însă de izvoarele toponimice. Conservarea de către localnici a numelui antic al râului Olt (Alutus), într-o formă fonetică corespunzătoare legilor fonologice ale limbii române (Alt), până spre sfârşitul secolului al XIV-lea şi transmiterea lui în secolele XI-XII populaţiilor nou venite argumentează această continuitate. Prezenţa pe teritoriului Ţării Făgăraşului dar şi în zonele sale limitrofe a unor toponime slave – Debran, Dopca, Lisa, Ungra, Breaza şi, respectiv, Glâmboaca, Sadu, Bran, Câlnic sau Lovnic -, şi conservarea lor în limba română într-o formă fonetică identică sau apropiată celor slave, demonstrează convieţuirea slavo-română din secolele X-XI în Ţara Făgăraşului.
Cele mai timpurii izvoare scrise păstrate, emise în prima treime a secolului al XIII-lea, confirmă imaginea şi structura etnică a habitatului Ţării Făgăraşului din secolele precedente, mediată de izvoarele arheologice, toponimice şi lingvistice. Un document emis de cancelaria regală maghiară înainte de 30 noiembrie 1223, care se referă la evenimente consumate în Ţara Făgăraşului în primii ani ai secolului al XIII-lea, între 1205-1206, relatează dotarea mănăstirii cisterciene Cârţa cu un domeniu, un pământ retras autorităţii juridice a locuitorilor săi români (terra exempta de Blaccis). Ulterioară acestor evenimente este participarea între anii 1210-1213 a unor combatanţi români şi pecenegi (Olacis et Bissenis), proveniţi în parte din Ţara Făgăraşului, la oastea comitelui Joachim de Sibiu, trimis de regele Andrei al II-lea al Ungariei la Vidin, în sprijinul aliatului său ţarul bulgar Borilă Asan. Informaţia este relatată de un document emis la Györ, la 23 iunie 1250, de regele Béla al IV-lea al Ungariei (1235-1270).
O diplomă emisă de regele Andrei al II-lea al Ungariei în anul 1222 ne informează despre obligaţia cavalerilor teutoni, aşezaţi la Feldioara, în Ţara Bârsei, de a plăti vama la trecerea lor prin ţara românilor (terra Blacorum). Confirmând comunităţii oaspeţilor germani aşezaţi între Baraolt şi Orăştie (a Waras usque in Boralt) o serie de drepturi şi privilegii mai vechi, diploma din anul 1224 (Andreanum) confirmă acum coloniştilor şi dreptul de a folosi în comun, cu românii şi pecenegii, apele şi pădurea românilor şi pecenegilor (silva Blacorum et Bissenorum), care acoperea teritoriul Ţării Făgăraşului.
Prima atestare a regiunii Ţara Făgăraşului a fost “Terra Blacorum” (Vlahorum – Ţara Românilor), in 1222. În Evul mediu,a găzduit pe lângă populaţia sedentară românească şi comunităţi sedentarizate la sfârşitul secolului 13 ale unor variate seminţii turcice tradiţional migratoare cum ar fi cumanii, pecenegii, şi, într-o mai mică măsură uzii sau chiar bulgari turcici (originari din regiunea fluviului Volga). Astfel, documentele timpului semnalează existenţa în anul 1224 a silvei Blacorum et Bissenorum (pădurea românilor şi a pecenegilor) între Munţii Făgăraş şi Valea Oltului, în “zona străbătută de numeroase ape, unde există toponime şi hidronime de origine turcică”. [1] Pe teritoriul de azi al aşezării făgărăşene Viştea de jos a existat chiar o episcopie catolica a cumanilor. De altfel, zona etnografică a Viştei poartă denumirea de Valea Izinelor, numele “Izin” fiind de clară provenienţă turcică [2].
Cumanii şi-au lăsat amprenta în denumirile comunelor care până în ziua de azi se numesc Comana, respectiv Şinca. Numele “Coman” şi derivatele sale in România totuşi nu par a avea nici o legătura cu numele Cumanilor din Evul Mediu, nu au fost atestate decât in perioada modernă iar locurile cu cea mai mare frecvenţă de astfel de nume nu a produs nici o evidenţa arheologică de aşezari Cumane. Pecenegii din Arpaş au fost consemnaţi în documentele regale maghiare ca posesori de diplome la 1222, iar satul Beşimbac (rebotezat recent “Olteţ“) se traduce prin “pârâul pecenegilor” (în germană “Bissen-bach“). Un hidronim de origine pecenegă este lacul Pecineagu din sud-estul grupei Munţilor Făgăras.
Pecenegii şi cumanii constituiau aşa-numite caste “pastoralo-militare” şi există documente care îi consemnează pe pecenegii din zona Fagarasului ca participând adesea, pe lângă atribuţiile lor oficiale de “grăniceri”, ca mercenari sau voluntari în armatele diferiţilor magnaţi locali din Transilvaniei cum a fost cea a comitelui Ioachim din Sibiu. Teutonii a căror prezenţă in zonă a fost scurtă (1211-1225) au fost chemati pentru ca apararea oferita de pecenegi a dezamagit regii Ungariei. Ei au colonizat sud-vestul Transilvaniei si au construit un sistem de apărare, dar nu au avut voie să construiască cetăţi de piatră [4] “Este admis azi că intemeierea statului Wallachia (Ţara Românească) nu a rezultat in urma unei “descălicări” a legendarului Negru-vodă venind din Făgăraş in 1290 ci a rezultat in urma consolidării elementelor locale. [5] Dar, Neagu Djuvara considera ca “una din căpeteniile românilor din regiunea Făgăraş, cu nume prezumtiv de origine cumană, Toktomer-Thocomerius, poreclit (ulterior?) Negru Vodă, coboară cu ceata lui în anii 1290, şi-şi aşează “scaunul” în orasul Câmpulung” [6].
Rolul cumanilor în apariţia incipientă a aristocraţiei române, deşi neinsuşit de Nicolae Iorga, este mai recent [7], din ce în ce mai insistent pus în evidenţă de o “noua generaţie” de istorici. Nu este unanimă opinia potrivit căreia “o parte din căpeteniile pecenegilor, uzilor şi cumanilor care au dorit să se aşeze printre localnici în special dintre cumani se vor fi integrat şi ei în această clasa de stapânitori de pamânturi şi de cete războinice, nobilimea sau boierimea română în devenire” astfel încât chiar onomastica primei dinastii domnitoare a Valahiei, cea a Basarabeştilor întemeietori, pare a fi în ultimă instanţă indubitabil de spiţă cumană.[8] Prezenţa acestor populaţii turcice în Ţara Făgăraşului e importantă pentru că doar aici (şi în zona de curbură a Carpaţiilor a Milcovului) ele au constituit o considerabilă prezenţă numerică care a determinat în ultimă instanţă înfiinţarea de structuri ecleziastice proprii care le-au permis practicarea religiei creştine catolice la care fuseseră anterior convertiţi. Cumanii din Făgăraş au constituit doar un segment, o verigă relativ minoră într-o salbă ” de “Cumani” ce se întindeau de la vest din Ungaria de azi până la est în sudul Basarabiei, teritoriu unde prezumtivul domn al cumano-valahilor Basarab s-a războit cu ceilalti cumani. Unii istorici merg atât de departe încât să sugereze mai recent ca însuşi clanul din care s-a tras Basarab Întemeietorul îşi avea originile în sudul Basarabiei de azi pe ţărmurile de nord-est ale Mării Negre.[9] Alţi cumani, din acelaşi spaţiu geo-politic şi acelaşi deceniu al secolului al XIII-lea, probabil, cum s-a văzut mai sus, înrudiţi cu Basarab, şi localizaţi la est de Bugeacul Basarabiei la nordul Mării Negre, au ajuns, covertiţi fiind la religia musulmană, începând din al treilea deceniu al secolui al XIII-lea în Siria şi Egipt ca gărzi personale ale mamelucilor ca mai apoi să devina componenta principală a acestei caste de conducători militari carea avea să domine politic Egiptul, cu intdermitenţe, până la debarcarea în această ţară al corpului expediţionar al lui Napoleon Bonaparte la începutul secolului al XIX-lea.
Cumanii şi pecenegii par a fi convieţuit în simbioză paşnică cu populatia româna autohtonă , mulţi din ei liberi şi posesori de diplome nobiliare în Ţara Făgăraşului. In timp, au fost asimilaţi de populaţia ungară şi română din zonă. Ducatul Făgărasului a fost sub Basarab I, un fief al românilor cu aprobarea regilor Ungariei. La inceputul sec 13 ţara Făgăraşului nu era incă inclusă in jurisdicţia ungară şi numele pe care românii l-au dat acesteia este de origine română.[10]
Concomitent, românii au folosit si denumiri de localităţi, râuri şi forme de relief de origine cumana si/sau pecenegă. Un model etnic asemanător de convieţuire şi asimilare reciprocă a existat tot in Evul mediu, între meglenoromânii vlahi şi cumano-pecenegii bizantini din zona Moglen (azi în nordul Greciei nu departe de hotarul cu Bulgaria). Rămâne de stabilit dacă originile cumanilor si pecenegilor din Făgărăş au fost aceleaşi cu cele ale celor din Meglen. Numele Berivoi apare atât ca denumire actuală a unui sat străvechi din Tara Făgăraşului cât şi ca nume al căpetăniei valahe din secolul al XI-lea din Grecia de azi, “Verivoi.”
In fapt, pecenegii stabiliţi in zonă sunt supravieţuitorii refugiaţi după pierderea bătăliilor de la Levounion 1091 şi Beroia 1122 (acum Bulgaria) când practic au fost decimaţi de fortele Imperiului Bizantin La fel, cumanii refugiaţi sunt supravieţuitorii luptelor din 1223, când Genghis Khan i-a invins la Kalka (acum Ukraina).[11] Au fost acceptati de regii Ungariei cu conditia convertirii la catolicism.[12]
Boierii Făgărăşeni
Boierii făgărăşeni[13] au fost stăpâni de pământ şi de supuşi formând nobilimea românească din Ţara Făgăraşului. Ei au format elita politică şi socială a ţării, deşi n-au fost consideraţi pe deplin egali cu ceilalţi nobili ai Regatului Ungariei. [14]
În 1372 Vlaicu Vodă dăruieşte magistrului Ladislau de Dopca, ruda sa, cinci moşii in Ţara Făgăraşului. Mircea cel Bătrân dăruieşte satul Scoreiu lui Stanciul egumenul şi fratelui său Călin iar în 1400 întăreşte boierilor săi Micul şi Stoia stăpânirea peste jumătate din satul Mândra. Boierii Ion, Borcea şi Călin aveau în timpul domniei lui Mircea trei sate cu munţii care ţineau de ele, iar boierul Costea avea două sate şi jumătate[15]. În 1437 boierul Stanciu şi fratele său Roman primesc de la Vlad Dracul satele Voievodenii Mari şi Voievodenii Mici. Sporirea boieriei făgărăşene se observă în daniile mai bogate, astfel în 1473 familia jupanului Stoica Naneş obţine de la domnul muntean Radu cel Frumos mai mult de 13 sate şi 3 munţi.
Spre sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului următor istoria Ţării Făgăraşului cunoaşte o perioadă mai agitată. În 1508 o revoltă boierească încearcă fără succes aducerea ţării sub stăpânirea voievodului muntean Mihnea cel Rău[16]. Conscripţia din 1640 numără în domeniul Făgăraşului 248 de boieri. În 1648 apar 87 boieri în domeniile Porumbac şi Comăna. În conscripţia din 1720-1721 în 53 de sate aparţinând domeniilor Făgăraş, Porumbac şi Comăna apar 725 boieri.
Bibliografie, citatate si note:
Ovidiu Drimba – Istoria culturii şi civilizaţiei româneşti, Editura Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti, 1987, vol.2, pag.404
Busuioc-von Hasselbach Dan Nicolae, Ţara Făgăraşului în secolul al XIII-lea. Mănăstirea cisterciană Cârţa, vol. I-II, Cluj-Napoca, 2000, (I) p. 171-338 şi (II), p. 7-118.
Papacostea Şerban, Românii în secolul al XIII-lea. Între Cruciata şi Imperiul Mongol, Bucureşti, 1993, p. 61, 76-78, 163-167 şi passim.
Bunea Augustin, Stăpânii Ţerii Oltului, în: Academia Română. Discursuri de recepţiune, XXXIV, Bucureşti, 1910.
WikiCommon under GNU.
[1] Există şi alte opinii ale istoricilor privitoare la locaţia geografică a “pădurii vlahilor şi pecenegilor”, care s-ar fi aflat în “zona Munţilor Cindrel înspre trecătoarea Oltului” în ultima instanţă corespunzând padurii de la Rasinari pâna la Tălmaci. Muntele Bessenyö (Beşineu/Peceneg) toponim din Răşinari, precum şi numele de Tholmacs şi Boycza fiind argumente relevante în sprijinul acestei din urmă ipoteze.
[2] Funariu, Ioan: Românii de pe Valea Izinelor (Les Roumains de la Vallée Izine). Făgăraş, Ed. Negru Vodă, 1999, p. 103.
[3] Spinei, Victor. The Cuman Bishopric – Genesis and Evolution. in The Other Europe: Avars, Bulgars, Khazars and Cumans. Edited by Florin Curta and Roman Kovalev. Brill Publishing. 2008. p. 64
[4] David Nicolle, Graham Turner , Teutonic Knight, 2007
[5] Ghyka Matila, A Documented Chronology of Roumanian History, Oxford: B. H. Blackwell Ltd. 1941
[6] Neagu Djuvara – ” Negru Voda şi Descălecarea”.
[7-A] Texte din Wiki under GNU
[7-B] Transilvania: „Documente Făgărăşene”, vol.I, editat de Antal Lukacs, ed. Scriptorium, 2004;
[8] Vásáry, István, Cumans and Tatars: Oriental Military In The Pre-Ottoman Balkans, 1185-1365, Cambridge University Press, 2005, pp. 149-155
[9] Emilia Corbu – “A fost cuman Basarab I?” (în “Un popor asimilat: cumanii”)
[10] Ghyka Matila, A Documented Chronology of Roumanian History, Oxford: B. H. Blackwell Ltd. 1941
[11] Keith Venables, Cumans (1054-1394 AD)
[12] Nora Berend , The Gate Of Christendom: Jews, Muslims And ‘Pagans’ In Medieval Hungary, Cambridge University Press, 2001
[13] Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol. III, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986
[14] Ioan Drăgan, Nobilimea românească din Transilvania între anii 1440 — 1514, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2000
[15-16] Petre P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân, ediţia a II-a, Editura Corint, Bucureşti, 2000
Instructiuni comentarii:
Pentru a comenta sub identitatea de pe blogul anterior TheophylePoliteia autentificati-va mai intai, apasand pe iconul corespunzator din formular. [ Ex. pentru autentificare Wordpress apasati iconul
]
Buna ziua,
Interesante informatii, ar fi fost faina si o harta pentru asezarea in minte mai usor a detaliilor. De ex, nu stiam de turcici din Fagaras, credeam ca fuse zona vlaha pura.
Buna 🙂
aveti harta http://politeia.org.ro/wp-content/uploads/2012/12/Rom-23.jpg
Salut, Theophyle!
Interesant material. Mai ales partea cu cumanii din zonă.
Am o ipoteză cum că cumanii deţineau monopolul lînii, lucru ce i-a îmbogăţit/ înobilat dar i-a făcut şi nesuferiţi. Nu numai pe ei, dar şi pe teutoni. Ceea ce ar explica înlocuirea ambilor întru spargerea monopolului.
De ce tocmai lîna? Saşii veniră şi cu tehnologia. Morile hidraulice de postav. Productivitatea lor mare a cerut un şeptel mai mare de cornute mici. Şeptel ce nu putea fi nutrit numai din resurse locale. Motorul economic sas a făcut ca din ce în ce mai mulţi ciobani să practice păstoritul transhumant pînă în lunca Dunării şi îndărăt. Coţcarii de cumani nu se poate să nu fi profitat de trecerea dintr-o parte în alta a Carpaţilor. Între altele, cred că focarul săsesc de civilizaţie industrială a atras chiar şi păstori macedoneni, armâni şi albanezi. (Am şi cîţiva martori lexicali.)
Am doar o mică observaţie. Bran nu e slav ci germanic. Acolo era poarta, “pîrleazul”, vama. Urmele ei sunt vizibile la cîteva sute de metri sud de castelul omonim.