Cum sunt românii altfel ? Banatul de la Glad la Republica Bănăţeană
| 18/12/2012 | Autor theophyle Categorii: Magazin Istoric |
Glad şi Voievodatul Bănăţean
Glad a fost voievod al unui entitaţi statale medievale timpurii localizată pe 
teritoriul Banatului istoric (teritoriul dintre Tisa, Mureş, Dunăre şi Carpaţi), în prima jumătate a secolului al X-lea. Etimologia numelui (dupa parerea mea) este o formă locală a numelui Vlad de la slavonul conducator care la randul lui provine de la gemanicul Walten (W se citeste V) care a generat Valter (Walter).
Se presupune că teritoriul bănăţean era, până la moartea ţarului Simeon I al Bulgariei, în 927, o marcă (regiune feudăla) a ţaratului bulgar. Ieşirea voievodatului de sub tutela bulgară s-a produs, probabil cu ajutor cuman, imediat după această dată, pe fondul slăbirii a influenţei Bulgare în sud-estul european. Voievodatul a fost atacat, după toate probabilităţile înainte de 934, de o expediţie a triburilor maghiare, conduse de Zuard, Cadusa şi Boyta care, într-o primă fază, a cucerit partea nord-vestică a voievodatului.
După relatările în Gesta Hungarorum al regelui maghiar Béla al III-lea, Glad s-a opus năvălitorilor pe râul Timiş, într-un loc numit Vadum Arenarum (Vadul Nisipurilor), unde armata sa, compusă din bulgari , cumani şi români, a fost înfrântă. Refugiat în fortăreaţa Kevee, (Cuvin; există şi opinia după care această fortificaţie ar fi localizată la nord de Mureş, la Cuvin, Arad), voievodul a fost silit să ceară pace, cedând coaliţiei de triburi maghiare această cetate. Glad mai stăpânea şi cetăţile Vrscia (Orşova sau Vârşeţ) şi Horom (Banatska Palanka). El şi urmaşii săi au stăpânit în continuare teritoriul bănăţean, poate cu excepţia colţului nord-vestic şi a unei fâşii de-a lungul Tisei, unde urmele arheologice indică o intensă locuire maghiară, încă înainte de mijlocul secolului al X-lea.
Republica Bănăţeană
Republica Bănăţeană a fost un stat proclamat la Timişoara pe 31 octombrie, 1918. Republica a fost o tentativă de a menţine integritatea Banatului multi-etnic, în faţa pretenţiilor teritoriale ale naţiunilor interesate. Durata sa de viaţă a fost foarte scurtă, Republica încetând să mai existe pe 15 noiembrie 1918, odată cu intrarea forţelor armate sârbe în Banat. La 31 octombrie 1918, are loc o mare demonstraţie de stradă la Timişoara. În aceeaşi zi, în sala cazarmei militare, are loc o întrunire a celor mai importante personalităţi politice şi militare locale şi se înfiinţează un Consiliu Naţional al Banatului, cu reprezentanţi ale celor mai importante etnii din Banat: români, sârbi, germani şi unguri. Populaţia Republicii Bănăţene era de 1.582.133, dintre care 592.049 români (37,42%), 387.545 germani (24,50%), 284.329 sârbi (17,97%), 242.152 unguri (15,31%), precum şi comunităţi de slovaci, croaţi (caraşoveni) şi ruşi. Componenţa religioasă era după cum urmează: 855.852 ortodocşi (54,10%), 591.447 romano-catolici (37,38%), precum şi grupuri mai puţin numeroase de calvinişti, luterani, greco-catolici, evrei etc.
Dr. Otto Roth, membru în conducerea Partidului Social Democrat din Ungaria şi locotenentul colonel Albert Bartha, şeful Statului Major al Comandamentului Militar Timişoara, au participat, în Budapesta la întrunirea liderilor politici maghiari. Întorşi la Timişoara, au convorbiri, în seara de 30 octombrie, cu fruntaşii maghiari locali şi decid ca la adunarea populară din ziua următoare, care încheia demonstraţia de stradă, să proclame Republica Autonomă Bănăţeană, în cadrul Ungariei şi să înfiinţeze Sfatul Poporului din Banat, subordonat guvernului din Budapesta. Lider avea să fie dr. Otto Roth, iar comandant al armatei Albert Bartha. La adunarea din 31 octombrie, dr. Otto Roth proclamă Republica Bănăţeană şi declară că va rămâne ataşat noului guvern maghiar. Manevra însă nu era deloc agreeată de români care o vedeau ca pe o încercare de a împiedica unirea Banatului cu Regatul României. Fruntaşii românilor părăsesc consfătuirea şi, într-o întrunire separată, alcătuiesc Consiliul Militar Naţional Român, având ca preşedinte pe dr. Aurel Cosma. Acesta răspundea deciziilor lui Otto Roth astfel: “Noi, românii, nu putem primi propunerea domnului Otto Roth. Aspiraţiile neamului nostru ne îndeamnă să urmăm altă cale. Vom constitui Consiliul nostru naţional.”
Tot în ziua de 31 octombrie s-a constituit Sfatul Naţional Militar al Şvabilor din Banat, având ca lider pe locotenentul colonel Albert Fuchs. În seara de 31 octombrie, mii de români din Timişoara şi satele învecinate participă la o impresionantă adunare naţională în Piaţa Libertăţii. Aprobă cu ovaţii cuvintele rostite de dr. Aurel Cosma: „De astăzi înainte s-au rupt pentru totdeauna lanţurile robiei naţiunii române.” Consiliul Militar Naţional Român se impune încă din primele zile cu o importantă forţă politică, iar prin Comitetul Executiv a susţinut interesele locuitorilor români şi va acţiona cu hotărâre pentru Unirea Banatului cu România. Va avea o contribuţie majoră la impulsionarea procesului de instaurare a conducerii politico-administrative în localităţile bănăţene. Într-un comunicat adresat populaţiei arată că s-a ataşat Consiliului Naţional Român Central de la Arad şi va recunoaşte numai dispoziţiile acestuia. Era o declaraţie fermă prin care respingea ideea autonomiei Banatului sub forma Republicii Bănăţene şi totodată o exprimare limpede a voinţei de Unire cu România.
La mijlocul lunii noiembrie situaţia din Timişoara se complică şi mai mult. În baza unei Convenţii Militare semnate la Belgrad, armata maghiară trebuia retrasă la nord de râul Mureş. Teritoriul evacuat trebuia ocupat de forţele aliate. Pe acest temei, unităţile militare sârbe intră în Banat şi la 14 noiembrie 1918 ocupă Timişoara. Comandamentul sârb preia administraţia militară, dizolvă Gărzile naţionale, iar mai târziu preia şi administraţia civilă.
În 1919 Banatul a fost împărţit între România şi Regatul Serbiei, Croaţilor şi Slovenilor (numit mai târziu Iugoslavia). Mai târziu, o ultimă încercare de independenţă vine din partea germanilor din Banat, care în data de 16 aprilie 1920 trimit o petiţie la Conferinţa de Pace de la Paris, cerând reinstituirea republicii, care ar fi inclus nu doar Banatul dar şi regiunea vecină Bačka. Noua republică urma, după planurile germanilor, să fie împărţită în cantoane care să fie administrate de grupurile etnice majoritare din fiecare canton. Conferinţa de Pace de la Paris a refuzat însă această propunere.
Bibliografie, note si citate:
Richard Weber – Die Turbulenzen der Jahre 1918-1919 in Temeschburg
Munteanu, R. Munteanu, Timişoara. Monografie, Editura Mirton, 2002.
V. Dudaş, Aurel Cosma, Edit. Mirton, 1998.
Wikicomon under GNU
Instructiuni comentarii:
Pentru a comenta sub identitatea de pe blogul anterior TheophylePoliteia autentificati-va mai intai, apasand pe iconul corespunzator din formular. [ Ex. pentru autentificare Wordpress apasati iconul
]
Buna seara!
Cu Gesta Hungarorum este o problema: numai istoriografia romana o considera o sursa demna de incredere. Aceasta opera literara (si nu cronica istorica) a fost scrisa la vreo 200 de ani de la presupusele evenimente si ce se relateaza in lucrare (despre cei trei conducatori:Gelu, Glad si Menumorut) nu este confirmat de absolut nicio alta sursa istorica. Tinand cont ca Glad era bulgar de origine si documente din acea perioada despre taratul bulgar se gasesc (mai ales bizantine) este greu de presupus ca un lider regional puternic ca Glad sa nu mai fie pomenit si in alte documente.
Deasemenea cumanii si khazarii (in Gesta Hungarorum se spune clar ca Menumorut era hkazar) nu aveau ce cauta in acele timpuri in interiorul arcului carpatic. Cumanii au aparut la peste 150 de ani de la presupusele evenimente. Este posibil insa ca prin termenul generic de “cuman” sa fie desemnati pecenegii
Iar Arpad nu este in niciun caz un descendent in linie directa a lui Attila asa cum se spune in lucrare.
Dupa parerea mea de chibit cred ca bloggerul medieval Anonymus a amestecat niste date reale cu legende si cu situatia etnica din sec XII-XIII si le-a transpus doua secole mai devreme.
Si inca un lucru ciudat in Gesta Hungarorum: se relateaza razboaiele cu Gelu, Glad si Menumorut si nu se spune nimic despre adversarii reali (si confirmati din mai multe surse istorice) ai ungurilor: franci, cehi, bulgari, bavarezi samd
Salut Rebe 🙂
imi pare bine ca esti pasionat de istorie, dar si tu le amesteci putin. Nici o sansa ca Glad sa fie bulgar, el era slav, dar nu bulgar )probabil slav de vest, stramosii slovacilor daca vrei. Cat despre cumani, aici gresesti. Kιpceakii (Sakalar Iskitler -scitii rosi), astia de noi ii numim cumani, au ajuns cam in 850 impreuna cu pecenegii pe care pana la urma i-au gonit. Adevarat ca prezenta lor masiva in Carpati are loc dupa 1057. Am sa scri despre ei 🙂
Am o problema cu drapelul care e inclus in articol. Daca autorul ar cauta mai bine, ar descoperi ca acest drapel a aparut prima data dupa anul 2005 pe un site care incerca o istorie alternativa (imaginara) a Banatului.
Cu alte cuvinte, Banatul nu a avut nicioadata insemne heraldice proprii.
Singura initiativa demna de luat in seama este propunerea celor de la Liga Banateana.
E fain să aflu despre perioada timpurie a istoriei noastre.
Nu prea se ştie nimic – vorbesc de masa nespecialiştilor – în afară de trio-ul Gelu/Glad/Menumorut – şi pe ăştia proful nostru din liceu i-a expediat rapid într-o singură lecţie.
E haioasă şi pudibonderia istoricilor noştri când e vorba să admitem că, într-adevăr, am fost stăpâniţi cândva de bulgari.
Ar mai fi trei subiecte sensibile despre Banat (poate şi Crişana), oare le-ai putea atinge într-un articol viitor?
Prima ar fi migraţia masivă a sârbilor după înfrângerea de la Câmpia Mierlei – de fapt austriecii i-au colonizat în zonele depopulate în urma războaielor.
Apoi ar fi împărţirea după război a Banatului – pe care Aliaţii (cel puţin Franţa şi Rusia) avuseseră amabilitatea să-l promită integral şi Sebiei şi României.
Ultimul subiect e târgul încercat de Hitler cu Antonescu, târg rămas în aer din cauza evoluţiei războiului – Banatul sârbesc plus văile Timocului şi Vardarului ca să ne consoleze pentru pierderea nordului Ardealului.
Dincolo de subiectele mai apropiate istoric şi mai bine documentate e fascinant să afli mai multe despre strămoşii din secolele şapte-opt. Cum gândeau, ce fel de română vorbeau, ce fel de identitate simţeau că au …
Nu ştim nici măcar dacă erau creştini sau păgâni.
Întotdeauna m-am gândit la o istorie alternativă, cum ar fi fost dacă dinastia Asăneştilor ar fi reuşit să se menţină şi să cuprindă un teritoriu care ar include şi România şi Bulgaria de azi.
Nu ştiu ce limbă s-ar fi vorbit până la urmă acolo – probabil slavă, dar cred că ar fi fost un stat mai solid …
Btw, în ce priveşte cronica notarului anonim al regelui Béla cred că istoricii maghiari s-au străduit din greu s-o decredibilizeze doar după ce a început hârâiala asupra Ardealului …